De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate – posibilă explicație

yellowbay.co.uk

Că titlul e destul de pretențios (și oleacă pompos), recunosc fără ezitări. Însă o să vă rog să-mi demonstrați contrariul. S-o luăm foarte simplu: enumerați 3 autori evanghelici de literatură – în sens tare, nu ne referim aici la literatura de consum gen Francine Rivers sau Lynn Austin. Sau 3 autori de scrieri evanghelice de referință.

Lăsați-l afară pe C.S. Lewis că-i anglican. Și încercați să nu mergeți în istorie dincolo de granița secolelor XIX și XX. De ce impun aceste restricții? Păi, pentru că se scrie într-o veselie, într-o destrăbălare, de-a dreptul.

Când mă refer la autori de referință, înțeleg prin asta personalități literare sau teologice comparabile cu un Tolkien (catolic), cu un Bernanos (tot catolic), cu un Unamuno (tot… catolic), cu un Chesterton (iarăși catolic), cu un Eliot (iar anglican), cu P.D. James (o anglicană), Mauriac (încă un catolic). M-am ferit să invoc nume cu rezonanțe universale precum Dante, Dostoievski, Tolstoi, Pascal, Augustin, Dietrech Bonhoefer.

Singurii care pot fi trecuți în rândul scriitorilor importanți ar fi cei de la începuturile puritanismului: John Bunyan, George Herbert, John Donne, John Milton. Apoi… un gol istoric se întinde. Nu zic, vor fi existând și conspirații care vor să submineze credibilitatea culturală a evanghelicilor, dar, să fim sinceri, nici noi între noi nu prea avem autori pe care să-i considerăm serioși, de referință, grei. Cu câteva mici excepții.

O dovadă indirectă, dar profund grăitoare, este aceea că orice scriitor mai acătări, care încearcă să valorifice literatura evanghelică are mari probleme când trebuie să-și recruteze câteva exemple.

De asemenea, când se ajunge la crize, la probleme cu care se confruntă biserica și/sau societatea, reperele sunt mereu în istoria Bisericii universale, în moștenirea comună a creștinătății.

De pildă, Larry Crabb, într-una dintre cele mai recente cărți – despre criza mersului la biserică (cartea urmează să apară la Ed. Casa Cărții, dar voi reveni cu detalii la vremea potrivită) – își caută soluții la Sf. Bernard de Clairvaux, la Sf. Augustin, găsește niște indicii la Dostoievski, mai identifică niște repere la Fratele Laurențiu al Învierii, la Tereza de Avila.

În chestiunea formării spirituale, nu sunt prea multe opțiuni evanghelice accesibile publicului: Richard Foster (care e quaker, de fapt), A.W. Tozer, eventual Oswald Chambers, Stanley Jones. Oricum, atunci când citești vreun text ortodox în domeniu sau unul al marilor îndrumători spirituali catolici, tot ce spun evanghelicii e o palidă copie sau, în cel mai bun caz, o sinteză reușită a ceea ce s-a scris în zona altor confesiuni.

Cam lungă introducerea, dar cred că am subliniat îndeajuns faptul că literatura evanghelică se mișcă într-un registru al mediocrității și al superficialității cvasi-generale, iar când vreun autor e ceva mai profund, aproape fără excepție are lecturi din C.S. Lewis (e primul și cel mai invocat), Chesterton, Sf. Augustin, Pascal, poate ceva Dostoievski, niște medievali, iar în cazul fericit, chiar autori din Antichitatea creștină.

Mă gândesc că această sărăcie a creativității are niște cauze confesionale, de vreme ce alte denominații creștine încă mai dau câte un nume și, de bine de rău, au dat câteva de prim rang culturii occidentale în general.

Dacă ar fi să reduc perimetrul la contextul evanghelic românesc, o cauză notorie s-ar putea identifica numaidecât: disprețul arogant față de tot ceea ce înseamnă literatură și artă. Dar nu vreau să mă opresc la asta, deși ar merita o analiză poate.

Iau ca premisă ideea că se vrea producerea unor scrieri semnificative (beletristice sau eseistice, poetice sau teologice), care să aibă un anumit impact social, precum demersurile apologetice ale lui Lewis.

Admit că circumscrierea domeniului e puțin deficitară, dar mizez pe bunăvoința cititorului dispus să subînțeleagă cu bună credință ce n-am putut să dezvolt, ca să putem trece spre pasul următor. Spre explicația pe care cutez s-o supun atenției dumneavoastră critice.

Cel mai discutat și analizat nivel al existenței creștine este, în bisericile evanghelice, acela al faptelor vizibile și cuantificabile. Fie că e vorba de păcate (beție, curvie, hoție, crimă etc.), fie că e vorba de fapte cucernice (mersul la biserică, activitatea în biserică, participări la acțiuni organizate de biserică etc.), se discută foarte mult, există adevărate norme nescrise, dar profund încrustate în mentalul și praxisul evanghelic care privesc aceste chestiuni.

Mergând un pas mai în adâncime, se coboară la motivațiile faptelor vizibile. Și se încearcă stimularea unor mobiluri nobile și spirituale. Greu de spus dacă se și reușește, însă e un fapt că se face referire adesea la ele.

Există apoi categoria păcatelor ascunse. Aici se insistă destul de mult, însă cel mai adesea moralizator și cam atât. Soluțiile furnizate sunt extrem de puține și cam stereotipe. În absența unui îndrumător spiritual experimentat și credibil (evanghelicii sunt suspicioși din fire J), e foarte greu de smuls rădăcina viciilor înveterate.

Foarte intens preocupat cu cele de mai sus, evanghelicul ajunge foarte rar la nivelul dorințelor sale celor mai arzătoare. Cel mai adesea le confundă cu diverse aspirații mai superficiale sau cu obiective de scurtă durată.

Chiar dacă ajunge până acolo, e nevoit frecvent să se confrunte cu lucruri pe care i se spune că n-ar trebui să le simtă, să le gândească sau să le creadă. Astfel încât fuge înapoi spre lucrurile mai de suprafață, unde atmosfera e mai respirabilă. Uneori însă, dorurile tainice ale inimii se răzbună și țâșnesc în crize existențiale devastatoare. Omul devine atunci un caz de care toți s-ar feri pe cât ar putea.

Or, când nu ai posibilitatea să privești, să cunoști, să înțelegi străfundurile ființei umane, e greu să scrii convingător despre om. Din crize, riști să înțelegi doar suprafața, să faci observații descriptive, care nu pot constitui însă un tablou suficient nici măcar pentru un diagnostit pertinent, darămite pentru o soluție consistentă și nefalsificată.

Adevărul e că în chiar momentul în care scriu aceste lucruri îmi dau seama că nu înțeleg pe de-a-ntregul implicațiile și complicațiile a ceea ce spun, că sufăr din pricina acestui handicap evanghelic ce se traduce în fel și fel de evaziuni fals spirituale.

Prin urmare, se poate ajunge cu mare dificultate la temelia sufletului. Se stă puțin acolo. Setea sufletului după Dumnezeu e confundată adesea cu nevoia de activități religioase justificative, cu nevoia omului de semnificație, de confort (mai nou), de dragoste etc.

Cine nu înțelege adâncimile ticăloșiei are mici șanse să înțeleagă culmile sfințeniei, anvergura mântuirii, necesitatea imperioasă a izbăvirii venite din exterior. (Drumul poate fi parcurs și de la înțelegerea sfințeniei spre cea a ticăloșiei, dar, din câte am citit la cei care știu despre ce e vorba, însă revelația acestor lucruri pare mereu complementară.) Probabil că mulți dintre autorii pe care-i citim sunt foarte bine intenționați, dar mediul religios și social le limitează accesul la baierele întunecate ale inimii.

Iertat îmi fie scepticismul, dar nu prea cred că cei cu înalte funcții eclesiale (oricât de talentați și bine intenționați) au vreo șansă să ajungă în acele locuri ale ființei din care să extragă materia necesară unei scriituri profund autentice și profund creștine. Prea sunt prinși cu treburi organizatorice și prea li se cere să fie exemplari. E o presiune foarte mare și pe ei și pe familiile lor. Ar putea vorbi despre asta…

Aceste imperative trec și asupra enoriașilor. În cantități mai mici și mai suportabile. Însă riscurile sunt prea mari pentru a putea lupta cu tăvălugul sistemului care, de câteva secole bune, nu a reușit să stimuleze apariția unui scriitor semnificativ, comparabil cu înaintașii menționați anterior.

Contactul cu viața este descurajat continuu, fiind încurajate, în schimb, comportamentele regulamentare. N-am nimic cu ele în sine, să nu se înțeleagă greșit, dar din cauza lor, se întâmplă ca oamenii să se teamă să ia act de tot ce-i viu și de tot ce mișcă. Fiindcă ființele sunt mereu „neregulamentare”, imposibil de încadrat într-un tipar fix și rigid.

Fără s-o fi sistematiza foarte bine, cred că aceasta e una dintre cauzele principale pentru care penuria de autori evanghelici e atât de mare. Excepțiile sunt rare și, cum spuneam, au întotdeauna un orizont care depăștește granițele înguste ale propriului țarc confesional. Altminteri, sunt scriitori inteligenți, pertinenți, agreabili, dar cu greu găsești ceva dens, consistent, remarcabil precum la oricare dintre catolicii enumerați sau la alții precum Simone Weil, Gustave Thibon, Paul Edokimov etc. etc.

Anunțuri

215 gânduri despre “De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate – posibilă explicație

    • Corect ar fi sa spui : De ce nu scriu evangheliciii literatura de calitate?” Cand Duhul Sfant iti descopera atat de minunate taine si iti daruieste atat de minunate cuvinte? Biblia insasi este o incantare atat pentru auz cat si pentru suflet? Nu e greu sa-ti dai seama ce lipseste , care e motivul ca literatura crestna abunda in platitudini.

  1. Ce are sula cu prefectura?Ce are literatura cu manturirea?Oricum majoritatea oamenilor(ca e vorba de evanghelici ortodocsi anglicni etc) nu mai citesc carti asa ca why bother.Weil,Thibon,Edokimov?Cine o mai fi astia?Ca sa nu mai vorbim ca Isus i-a cam pus la respect pe carturarii(adica pe intelectuali)vremii si i-a trmis direct in iad.Uite eu citesc doar carti economice ale scolii austriece(Mises,Hayek, Rothbard,Ayn Rand) si Biblia.Altceva nu-mi trebuie,nu ma ajuta in viata si nici in afaceri.Asa ca din nou,why bother?Daca nu exista cerere pe piata,de ce sa existe oferta?Cererea este satisfacuta de autorii catolici nefiind nevoie si de altii.Piata literaturii e prea mica si prea saturata.Si daca vorbim despre cerere si oferta pun si eu intrebarea urmatoare:De ce nu scrieti dumneavoastra carti de calitate?Ca din ce am citit la dumneavoastra pe blog,va pricepeti nu gluma.

    • E și ăsta un punct de vedere. Dar, din câte înțeleg eu, tot Dumnezeu le-o fi dat lui Pavel (mare intelectual iudaic al vremii sale, unul dintre cei mai mari probabil), Augustin, Luther darul de a scrie. La fel, dar la scară mai mică, le va fi dat și altora printre noi. Dacă e să ne luăm după dvs, atunci ei sunt niște paraziți religioși, niște inutili.

      Anumite lucruri trebuie să existe pur și simplu. Nu pentru cererea pieței, ci pentru frumusețea lor gratuită. Americanii păstrează în marile lor universități locuri pentru discipline absolut inutile precum limba ugaritică (cine-o mai vorbește?), de pildă. De ce? Că doar capitalismul nu are nevoie decât de lucruri ce pot fi valorificate explicit pe piața muncii.

      • Ideea e ca inainte de a citii o carte trebuie sa ai un anumit confort financiar.De exemplu daca ai datorii la banca,te gandesti la ele nu la cumpararea unei noi carti.Dar dupa ce ai achitat datoriile poti sa-ti cumperi o carte noua.
        Insa vedeti dumneavoastra deja exista Tolstoi si Dostoewsky iar acestia furnizeaza deja pietii tot necesarul de literatura de calitate,ceea ce face viata grea noilor autori. Ba mai mult,acestia pot fi gasiti online aici:
        http://en.wikisource.org/wiki/Author:Fyodor_Dostoevsky
        http://en.wikisource.org/wiki/Author:Leo_Tolstoy
        Odata ce ai citit astfel de opere apare saturatia.Ori cand apare saturatia,nici nu exista interes pentru alti autori,sau acest interes se manifesta foarte greu.
        Apoi mai exista blogurile evanghelice care furnizeaza necesarul zilnic de cultura.E suficient sa intru pe Romania Evanghelica(trec peste aritcolele cu insulte) si vad ce e de citit prin bloguri,citesc recenziile la carti si gata.Nu-mi mai trebuie altceva.
        Asa ca un scriitor evanghelic ar avea de infruntat o piata deja saturata,concurenta din partea wikisource si concurenta blogurilor evanghelice care ofera recenzii gratuite.
        In astfel de cazuri,este greu sa fi un scriitor de succes.Asta i-am explicat si domnului Muresan.Literatura de calitate este un domeniu cu o piata restransa ,puternic concurentiala in care se intra foarte greu.A da vina pe public mi se pare un lucru ciudat.Nu uitati ca Lewis si-a facut un brand pe aceasta piata prin Cronicile din Narnia iar abia apoi prin celelalte scrieri ale sale. Narnia a fost momeala cu care a cucerit publicul.Ori daca scriitorii evanghelici nu au momeala buna,slaba sansa sa ajunga la auditoriu.

        • În felul dumneavoastră, aveți dreptate. Însă ideea aia cu saturația m-a făcut să mă gândesc la Vanghelie. Nu vă aseamăn cu el, ci acesta a fost chipul care mi-a venit în minte. Oricum, m-a făcut să râd. Stați că vă mai dau niște autori care spun și altceva decât Dostoievski: Kierkegaard (despre care pomenește Paul într-un comentariu mai jos), Simone Weil (pe care deja v-am menționat-o), Sartre (un ateu care descrie magistral chinurile iadului – evanghelizare curată!), Steinhard (românul nostru evreu și ortodox) și lista poate continua.

          Faceți o eroare cu C.S. Lewis. Nici cărțile scrise de el, nici traducerile în românește nu au început cu Cronicile din Narnia.

          Să vă spun o chestie: Dostoievski nu a avut niciodată în viața lui suficient confort să scrie. Mereu avea probleme financiare unele chiar colosale. E ironic că dumneavoastră puneți drept condiție a lecturii un confort financiar. Dar e și adevărat într-o oarecare măsură.

        • Chiar daca Cronicile din Narnia nu au fost primele manuscrise,ele reprezinta totusi momeala care a trezit interesul pentru autor in majoritatea cititorilor.Avea idei bune si cel mai important,era accesibila si usor de citit si priceput.Odata ce ai citit Narnia numele de Lewis iti ramane in cap.Iar apoi incepi sa intri pe goagal(ca tot vorbim de Vanghelie) si sa vezi cine-i Lewis asta si ce altceva a scris.Deja omul Lewis a disparut si apare brandul Lewis.Iar odata ce ai devenit brand,consumatorul se intereseaza si de produsele de dinainte de Narnia si de cele de dupa.Numai ca e greu sa iti faci BRAND. Ca sa fi cautat si citit de cat mai multi, trebuie sa scri ceva care sa fie accesibil,si sa priceapa si al mai prost(scuzati expresia) dintre tarani.Daca faci asta,ti-ai facut brand si cartile ti se vor cumpara.Deci nu e chestie de denominatiune ci e o chestie de marketing.Unii se pricep mai bine ca altii.Le-as sugera scriitorilor evanghelici din Romania sa apeleze la serviciile lui Alin Cristea.El e o veritabila masina de marketing si publicitate.
          Saracul Dostoievski a avut ghinionul de a se naste intr-un tara nepotrivita.Daca s-ar fi nascut in SUA poate situatia lui financiara era alta.

        • Daca s-ar fi nascut in SUA, probabil ca Dostoievski nu ar mai fi scris ce a scris. Lasati-l acolo in Rusia, cea mare, vasta si misterioasa. Iar CS Lewis nu cred ca a pornit cu gandul de a deveni un „brand” – niciun scriitor serios nu porneste si nu isi doreste asta.

          Imi place cum reduceti toata problema la brand, marketing, piata, cerere, bani, faima… Nu ma mir ca cititi doar carti de economie si Biblia. Probabil ca daca s-ar intra in Cer si fara sa cititi Biblia (ceea ce se intampla), n-ati citi-o nici pe aia. Ca doar nu e profitabil, nu?

        • Domnule Pantea.Exista o ierarhizare a nevoilor.Locul 1 e ocupat de biblie mancare,haine locuinta si mijloc de transport.Ce mai ramane,vine dupa.Daca au timp,evanghelicii vor citii carti insa chiar si atunci vor citii cartile mai cunoscute primele si apoi restul.Dar sa stiti ca asta nu e doar la evanghelici.Acest comportament se manifesta si la ortodocsi si la catolici(daca vorbim de mase,nu de indivizi).De aceea nu sunt de acord ca dezinteresul pentru cultura si arta este un fenomen specific doar evanghelicilor.Acest fenomen e general valabil.Faceti cultura mai ieftina,mai accesibila,mai atractiva si veti vedea ca oamenii vor citii cand vor avea timp.Credeti-ma cand va spun ca daca folositi cuvinte gen romanii sunt fara cultura,nu veti atrage pe nimeni la cultura.De aceea le sugerez intelectualilor o atitudine mai comerciala si mai prietenoasa vizavi de consumatori.Daca un vanzator si-ar insulta clientii ar da faliment.Good books go with good marketing.

        • Daca tu crezi ca CS Lewis si-a facut un brand din Narnia, n-ai inteles nimic din viata si opera lui. Pana Hollywood n-a facut filmul tu nici n-ai stiut cine e Lewis.

        • C.S.Lewis, nici macar nu a fost evanghelic, el era protestant. Si cum voi nu aveti personalitati, cautati sa va apropiati de altii. Si sa le mai luati din merite

      • Poate fi considerat Pavel un artist? Daca arta inseamna nu doar fictiune, ci si o scriere de valoare, chiar daca este un tratat stiintific, atunci da, vorbim de arta, dupa parerea mea. Arta in sensul de maiestrie, excelenta in lucrul tau. In cazul asta, e posibil sa se extinda putin lista, desi ar ramane in picioare argumentele premisei.
        Pe de alta parte, teologia dogmatica joaca un rol de baza, in sensul ca, pentru crestinul practicant, de orice confesiune, reprezinta un filtru pentru activitatile lui (nu si pentru gandire). Astfel, crestinul se poate confrunta cu intrebari aducatoare de zbucium, poate gasi raspunsuri in adancurile sufletului, avand experiente pe care, ulterior, le va trece prin filtrul mentionat, inainte de a fi adus in fata publicului larg. De ce? Pentru ca Biblia invata crediciusul sa nu spuna sau sa faca un luvru daca acel lucru poate duce pe altul la cadere in pacat, sau mai rau. Este indemnat la autocenzura, in anumite puncte, in mod inevitabil, pentru ca sunt blamate actiunile fara de folos.
        De exemplu, un pictor sau fotograf ar putea fi atras de frumusetea corpului uman, nud. Dar, presupunand ca el are mintea neintinata si nu pacatuieste in niciun fel, ci doar exprima arta, prin prezentarea lucrarii catre public, va atrage pe multi care isi hranesc niste placeri care trec dincolo de limitele neprihanirii. Atunci devine material pornografic, si, pe buna dreptate, unii il vor acuza de asta pe autor.
        La fel se poate intampla si cu celelalte arte. Limitele sunt diferite, dar sunt prezente. Exemplul este putin exagerat, dar mecanismul, unul dintre ele, ar putea fi si asta.
        Iar in lumina asta, operele mari se vor lasa asteptate, pentru ca, de obicei, crestinul acorda intaietate Domnului (in calitatea de stapan al vietii).
        Pentru acele opere de arta care s-ar incadra in acele limite…tot asteptare, dupa mine, din alt motiv, insa. Pentru ca s-a pierdut interesul pentru a aprofunda, pentru ca ai nevoie de asta, mai ales in literatura. Apoi, cred ca ne-am pierdut si interesul in a consuma arta. Noi consumam, dar consumam ceea ce ne aduce arta, si anume emotiile sau relaxarea, si nu arta in sine.

    • Incredibila pleadoarie pentru ignoranta. In numele unei credinte pervertite de spiritul pagin al capitalismului. Vorba lui marius Cruceru, unde este emetoiralul, ca ma apuca greata.

      • Invatati sa fiti accesibil si-atunci veti fi citit.CS Lewis,Cronicile din Narnia peste 140 milioane de copii in 41 limbi.De unde acest succes?Accesibiliatea.Lewis a priceput ca daca vrea sa fie citit de masele de oameni, trebuie sa livreze si instructiuni de folosire la produsul sau.Refuzul intelectualilor de stanga(ca cei de dreapta gen Mises,Rothbard,Rand au inteles ideea asta) de a fi accesibili duce la o crestere a ignorantei in cadrul poporului.

        • Cum ii zicea tsatsa Leana lui mos Gheorghe intr-un banc, ‘you’ve got an obsession baby’. Oamenii care nu pot gindi ei insisi vorbesc in lozinci inspirate de ideologii.

        • Gata.Ma dau batut.M-am saturat sa fac pe omul pacii intre intelectuali si bobor.Voi spuneti de bobor ca nu va intelege,boborul va dispretuieste si vrea sa va spanzure.Spor la bataie, va doresc.

        • Dragă domnule din Mediaş, în glumă v-aş propune să vă schimbaţi nick-ul în mediesanul12, pentru că altfel lăsaţi impresia că aveţi mai mult de două alternative în arborele decizional…
          Serios vorbind, între calitate şi accesibilitate nu poate fi o legătură directă. Uitaţi-vă doar la tonele de maculatură creştinoid-evanghelică de pe piaţă, sunt foarte accesibile! Dar şi câtă maculatură cu pretenţii stratosferice! – noroc că numai puţinii care încearcă să o savureze o pot detecta… „Piaţa” e stratificată, are segmente cum s-ar zice în marketing, deci şi literatura „grea” îşi are menirea ei.
          Şi o dublă întrebare: nu credeţi că s-ar găsi mulţi capitalişti sadea care să zică despre Isus că a fost de stânga, adică no good? Dumneavoastră Îl consideraţi de dreapta?

    • Mă pot gândi la câteva cauze pe tema ridicată. Evanghelicii se concentrează pe „urgency of the moment”, unde mântuirea celor pierduți primează în toate demersurile (ceea ce nu e rău). Orice dezvoltare pe orizontală poate fi percepută ca risipă.
      Evanghelicii (ca etichetă istorică) au apărut ca fundal conceptual de creație mult mai târziu, iar temele majore au fost epuizate din primele secole, pe când frontul literaturii se deschidea vertiginos, fie din cauza provocărilor, fie datorită foamei căutărilor. Și în orice aspect al artei, în perioada contemporană se poate observa lipsa acută a Noului (în sens strict), majoritatea lucrărilor fiind parazitare pe clasic. Ceea ce abundă în contemporanietate este șocantul și îndreptarea spre grotesc, draconic, ocult, zone care au fost evitate și lăsate voit neexplorate de înaintașii cu afinități artistice.
      Evanghelicii au uitat inițialele S.D.G. Au uitat să dea, și ca cititori și ca scriitori sau creatori de artă, gloria lui Dumnezeu și astfel și-au secat fântâna inspirației. Ei pornesc în artă într-un mod handicapant.(nu vreau să generalizez) încercând să răzbată pe piața altui târg, pierzându-și astfel identitatea provocatoare, radicală, care le-ar fi putut oferi potențiala genialitate a specificului. Astfel muzica, arta vizuală, literatura etc. devin mimice, hybride, fade.
      Dacă o creație are valoare, așa cum și-ar dori autorul postării, prin dimensiunea impactului pe care îl are asupra oamenilor și în timp, iar nu imperativ prin experiența aestetică, atunci scrierile lui Richard Wurmbrand (el potrivindu-se destul de lejer între evanghelici) indeplinesc acele exigențe atât de mult invocate. Cu bine.

    • Articolul, are ca referire, faptul ca evanghelicii, adica aceia care se auto-intituleaza „pocaiti„, nu au scrioitori veritabili, nu au personalitati.

      • Scriitori, nu scrioitori.Daca piata nu are nevoie de ei, normal ca nu o sa se bata nimeni sa devina scriitor veritabil.Ori cum momentan stomacul e mai important(seceta asta a dus la cerseri de pret la alimente)cererea pentru literatura sigur se va diminua(mai putin cea pentru literatura economica care a crescut simtitor)Asa ca neoprotestantii nu au nevoie de astfel de persoanlitati.Afaceristii sunt mai buni decat scriitorii.Cand vrei sa mergi in misiune ai nevoie de bani de la afaceristi, nu de la intelectualii asa ca din nou, eu vad ca neoprotestantii si-au ales bine vocatiile.Avem mesteri instalatori, brutari, patiseri.Avem ingineri, ingineri de sistem ,doctori,agricultori(de astia avem nevoie ca de aer acuma),in genral afaceristi,iar acestia conteaya pentru Romania si pentru noi.Si asa trebuie sa fie.Cand va fi vremea de scriitori,o sa-i avem si pe astia.Aveti si voi rabdare.Rabdarea e o cerinta biblica.

          • Daca gradina mea ar fi mai bogata,acum citeam si eu un Tolstoi,dar rosiile mele care de regula erau mari cat pumnul unui culturist s-au facut cherry de Turcia.E greu sa citesti cand ai recolta slaba.:)

          • Propun ca în această perioadă să nu se mai citească nici măcar Biblia. Că suspectez că e mare pierdere de vreme s-o citești când ar fi atâtea de făcut. Plus că și cei care au scris cărțile alea din Biblie puteau să se ocupe să adune fonduri și să misioneze mai ca lumea lumea romană și nu mai trebuiau să-și bată capul și cu scrisul. La fel toți creștinii de-a lungul secolelor. Au pierdut vremea scriind cărți, în loc să adune bani ca să-i căsăpească pe eretici. Era simplu: plăteau niște mercenari și rezolvau treaba… nu să se apuce să despice firul teologiei în paișpe. Și ăla care a scris Călătoria pelerinului, nu putea să tacă din gură și să facă bani? Ce, în pușcărie nu poți face un ban?

        • Mediesanule, seceta nu are nici o treaba cu ceea ce spui tu.
          Lipsa personalitatilor , nu este o scuza. Nu ziceam ca trebuie sa citim acum, sau ca nu ar fi cerere, dar daca erau scriitori veritabili, scriau, iar opera ramanea.
          Iar oameni „mari„ ca sa ii numesc asa au trait in trecut, acum sunt prea putini.

          Misionariatul de care vorbesti tu, s-a putut face de carte apostoli si mucenici fara bani de la afaceristi. Nu uita asta.

  2. De foarte mult timp îmi pun aceeași întrebare ca Dvs. în textul de mai sus. Astfel, spre exemplu, de curând mi-am pus și eu pe hârtie o parte dintre memorii. Am scris exact cum a fost când am fost în iad. Textul e foarte dur. Prima problemă care s-a ridicat înaintea mea, atunci când am trimis textul unei edituri, a fost următoarea: ce vor zice frații mei despre felul în care am scris această carte, despre vulgarul care răzbate din ea, dacă va fi publicată și dacă va ajunge în mâinile lor? (ar fi a patra mea carte, celelalte trei fiind publicate pe vremea când nu eram convertit) Recunosc: mi-a fost (și încă îmi e) teamă. Un artist mi-a oferit un răspuns destul de pertinent: Scriptura e plină de fapte abominabile; dar în Scriptură ceea ce e RĂU e descris ca RĂU, nu ca Bine; o problemă de stil, a zis el, nu de fond; așa că, a continuat, mulți te vor urâ, iar mulți te vor iubi. Cam pe-aici văd eu problema. De când sunt în mediul evanghelic am observat că neoprotestanții sunt foarte fricoși când e vorba să „ia lumea cu asalt”. Desigur, nu toți. Se fâstâcesc, atunci când e să aibă un punct de vedere. Fac greșeli gramaticale cu nemiluita (semn că nu citesc, nu au standarde ridicate în ceea ce privește cultura), și fug de lumea profană, unde competiția pe palierul artistic e uriașă, pentru că, o știu și ei, nu au nici o șansă. Nu generalizez: există artiști extraordinari, care s-au impus, slavă Domnului! Sunt însă profund dezamăgit de această lipsă de ambiție. Câtă vreme neoprotestanții stau la căldurică în lumea lor, șansele de a aduce oameni din afară în rândurile lor sunt aproape nule. M-am tot gândit ce minunat ar fi ca oameni de cultură importanți să se convertească. Pentru că ar deveni unelte cu-adevărat puternice. Dar dacă standardele noastre sunt sub genunchiul broaștei, cum să ajungem la mintea lor? A doua problemă ține de înțelegerea literaturii. Literatura nu înseamnă cateheză. Atunci când scrii un roman profund creștin, trebuie să îți iei niște modele puternice (Tolstoi, Dostoievski). Dar în romanele lor lumea nu este plină cu îngeri. Ei nu fac în paginile lor cateheză. Un cunoscător din lumea profană va închide cartea de cum va da de primele rânduri catehetic-siropoase. E un adevăr! În linii generale, neoprotestanții nu prea citesc, nu prea se ocupa cu cultura, nu îi interesează, tocmai din motivul subînțeles în comentariul de deasupra comentariului meu. Literatura nu ajută la mântuire? Așa o fi oare? Oare cum se încheie Evanghelia după Matei? Dacă am un talent literar, oare nu e important să îl folosesc ca pe un bumerang în lumea literară profană? Oricum, comentariul de mai sus oferă un tipar foarte clar: frica (incapacitatea de a spune cine ești, ascunderea asta după nicknameuri), o lehamite în fața standardelor valorice care există în societatea profană (e mai bine la noi că nu-s pretenții), și o viziune foarte îngustă (e suficientă Biblia… dar Biblia are niște standarde uriașe, la care nu s-a ajuns prin lehamite, ci prin muncă). Voi reveni într-un articol fiindcă sunt foarte multe de spus.

    • Repet inca odata.La ce imi foloseste literatura beletristica de stanga in viata?Ma face mai bogat?Ma face mai bun?Ma face mai eficient?Hayek,Mises,Rand(uite o scriitoare de beletristica) au scrieri care folosesc omului cat de cat in special daca vrea sa-si conduca afacerea si daca vrea sa fie eficient.
      Degeaba va plangeti ca neoprotestantii nu citesc pentru ca realitatea e ca nici ortodocsii nu citesc si nici catolicii nu mai citesc si cam majoritatea oamenilor indiferent de confesiunea lor nu mai citeste.Nimeni nu mai citeste carti de stanga in care ne spuneti cat de bine e sa ne furati banii si sa-i dati la altii.Stiti de ce?Pentru ca voi nu stiti regulile pietei.Iar regula pietei spune ca virgula,consumatorul este REGE si cumpara doar ce are nevoie.Asa ca de ce am eu nevoie de carti cand am alte alternative?Daca veniti cu acuzatii gen „disprețul arogant față de tot ceea ce înseamnă literatură și artă sau ” Oricum, comentariul de mai sus oferă un tipar foarte clar: frica (incapacitatea de a spune cine ești, ascunderea asta după nicknameuri), o lehamite în fața standardelor valorice care există în societatea profană (e mai bine la noi că nu-s pretenții), și o viziune foarte îngustă (e suficientă Biblia… dar Biblia are niște standarde uriașe, la care nu s-a ajuns prin lehamite, ci prin muncă).”. „atunci eu care am banii(si am uitat sa va spun ca daca nu sunteti rentabili,nu sunteti buni ca scriitori iar voi nu sunteti la fel de rentabili ca si Mises sau Rand sau C S Lewis) va spun adios si nu va cumpar si pe viitor sigur nu voi cumpara de la persoane care ma fac prost si care ma insulta.In afaceri,insultarea consumatorului iti aduce faliment.Si sa stiti ca mai exista inca un motiv pentru care nu are rost sa citesti o carte.Blogurile.De ce sa citeti o carte cand poti sa citesti o analiza teologica facuta de Teofil Stanciu sau de Rasvan Cristian Stoica?Un articol pe zi e mult mai usor de citit decat o carte.E mult mai usor pentru mine sa citesc o analiza facuta de domnul Stanciu pe blog decat sa citesc o carte.
      Problema nu e una de genul oamenii sunt prea prosti(cum ati spus in comentariu) ca sa poata citii ci e una de marketing.Nu stiti voi sa va promovati,sa fiti creativi,ca oamenii aia pe care voi ii considerati ingusti sa va citeasca .I’m sorry dar asta e realitate.Mai invatati si voi sa faceti marketing daca vreti sa va citeasca oamenii.Fiti si voi creativi.Puneti momeala potrivita.Ca la capitolul inovatie si creativitate stati foarte prost.Si treceti pe dreapta,nu pe stanga.

      • Nu v-am făcut prost și nu v-am insultat. Îmi pare rău, ați înțeles anapoda totul. Și sunt o infinitate de motive să citești cărți. Spre exemplu, ajută la exprimare și la deschiderea minții (v-ar ajuta și pe Dvs. în bună măsură)

        • Ati spus ca neoprotestantii nu sunt capabili sa citeasca cartile,fac greseli gramaticale cu duiumul(din pacate nu existe butoane de edit ca sa se poata corecta,plus ca scriu repede),de aici rezulta insulta.Adica nu le-ati spus pe fata ca sunt prosti,le-ati spus-o pe la spate.Eu doar v-am spus ca nu e o problema a consumatorului(publicul)ci a producatorului(scriitorului in cazul de fata)care trebuie sa le dea motive consumatorilor ca sa cumpere produsele.Lewis a stiut sa fie atractiv.Rand la fel prin atlas shrugged.De aceea va spun,la ce ma ajuta literatura de stanga?.Majoritatea clientilor mei nu sunt intelectuali si daca le vorbesc pe un ton elevat imediat se considera insultati si-i pot pierde.Daca nu vorbesc pe limba lor,nu-mi vand marfa si dau faliment. Iar acuma sa spunem ca un pocait merge sa-l vesteasca pe Hristos intr-un sat(si ei au nevoie de evanghelie).Daca vorbeste in termeni intelectuali credeti ca il intelege cineva?Eu cred ca nu.Ori majoritatea populatiei globale face parte din categoria non-intelectualilor.Aici este problema.

        • Ce cuvinte pline de intelepciune si compasiune crestineasca aveti domnule pasare. Sa inteleg ca le-ati invatat citiind carti de o calitate exceptionala?Daca acesta este limbajul insusit in urma citirii,atunci va recomand sa va lasati de citit.
          In alte ordine de idei,sunt pro literatura dar sa fie accesibila.

    • Stimate Dorin Mureșan, aștept cu mare interes textul pe care-l anunțați. Din păcate, îmi mărturisesc deplina ignoranță în ce privește scrierile dvs. Am insistat pe clasici 😉 Recunosc că nu (prea) citesc literatură contemporană românească. M-a îndepărtat „mizeribilismul” începutului de mileniu și nu prea am avut curajul să revin. Câteva mici excepții: Bogdan Suceavă, Dan Lungu…

      În zona poeziei, am mai citit câte ceva, dar și acolo am găsit chestii indigeste rău, în care era un fel de paradă de „excremente”. Am auzit de mai multe convertiri. Chiar am în plan s-o semnalez pe cea a lui Ianuș.

      Nu știu dacă vă e cunoscut, dar am avut un grup cu Ionatan Piroșca, Cuvinte la Schimb (nu s-a dizolvat, dar e foarte letargic în ultima vreme), însă lumea de acolo activa mai ales în zona poeziei. Avem publicate două volume colective de genul ăsta.

      Am spus toate astea pentru a contura oleacă un cadru. Aș fi interesat de un dialog mai consistent.

      În comentarii atingeți mai multe subiecte care au început să mă preocupe și pe mine, adolescent fiind. Mă gândesc că și genul de replică furnizat de „medieșeanul” nostru vă este destul de familiar. Dumnealui reprezintă un curent de opinie. Mie, mai interesant decât conținutul comentariului, mi se pare nevoia dumnealui de a vă pune la punct.

      Într-adevăr însă, privită doar într-o anumită lumină, viața poate părea și așa cum zice dumnealui. Dacă ar ști însă ce adâncimi psihologice i-ar putea furniza lectura lui Dostoievski și cum asta l-ar ajuta simțitor să-și îmbunătățească relația cu clienții și înțelegerea clientului, sigur s-ar apuca în seara asta de Frații Karamazov sau măcar de Demonii 🙂

    • citez „M-am tot gândit ce minunat ar fi ca oameni de cultură importanți să se convertească.„

      Viseza in continuare. Oamenii care au ceva in cap nu se uita la superficialitate si lipsa de cultura. Si in randurile evanghelicilor, sunt cei care sunt mai ne-stiutori, mai usor de prostit.
      Adevarul este ca evanghelicii, nu au facut nimic pt Romania. Ma amuza si cand se dau mari patrioti.

      • Nu vă moderez acest comentariu cu condiția să nu mai faceți afirmații gratuite. De unde știți ce au făcut sau nu evanghelicii pentru România? Nu mă deranjează afirmația ca atare, ci superficialiatea ei.

        Iar cealaltă afirmație dovedește un soi de orgoliu complet străin de creștinism. Cine vrea să se uite la o confesiune creștine nu o analizează exclusiv prin prisma realizărilor culturale. Dacă așa ar sta lucrurile, ortodoxia românească nu prea are mare lucru de oferit. În afară de Voiculescu, Ioan Alexandru (și câțiva de raftul doi: Militaru, Radu Gyr, Galaction, Nichifor Crainic) nu oferă mare lucru la nivel de realizări literare. Asta dacă e să vorbim într-un sens strict și restrictiv.

        Și încă o chestie: nu-i cazul să idealizăm „personalitățile culturale”, fiindcă le-am văzut recent discernământul în disputele politicie. Mi-a fost rușine de mulți dintre cei care „nu se uită la lipsa de cultură”.

        • Stiu foarte bine cultul respectiv. Ma pronunt in cunostiinta de cauza. Stiu prea multe si nu sunt straluciti deloc.

        • Răspunsul dumneavoastră dovedește totuși destulă ignoranță. Care e „cultul” evanghelic la care vă referiți (ca și când ar exista numai unul)? Aceste argumente de tipul „știu eu, dar nu spun” poate că prind în altă parte, unde vreți să semănați zâzanie sau să stârniți lumea. Aici, după cum vedeți, nu prea prind. Insist să veniți cu argumente în discuții. Nu cu fumigene d-astea. Altfel… game over.

  3. Încercând să ghicesc panta pe care îţi vei rostogoli argumentul – înainte de a-l citi – făceam apel la minimalismul teologic specific evanghelismului nostru. Cum să mai facem literatură creştină de calitate când am reuşit performanţa de a reduce Evanghelia la un mesaj în patru puncte (esenţiale, evident)? Orice comparaţie cu Mere Christianity al lui CS Lewis sau cu Introducerea lui Lossky este neavenită în acest sens: suntem praf!
    Aici medieşeanul a prins ideea: nu există cerere. Se cer devoţionale siropoase, cărţi de genul „cum să …”, telenovele gen Hallmark, broşurele moralizatoare, eventual, pe ici pe colo, câte o carte despre suferinţe umane (Yancey, Crabb, Ravi), şi poveşti cu misionari din alte vremuri. Scriitorul evanghelic de astăzi, daca vrea sa se vada publicat, trebuie se exprime cât mai direct, în tuşeuri al-negru, şi fără patos – şi-a rezolvat deja toate conflictele interioare, dacă nu oricum ele nu vor trece proba focului celor de sus pe care i-ai menţionat la un moment dat.
    Când o sa văd un evanghelic că va scrie cu macar jumatate din pasiunea lui Kazantzakis din Ascetica, îmi voi scoate pălăria în faţa lui. Până atunci … recitesc Fraţii Karamazov.

    • Eu nu sunt un cititor de „literatură” evanghelică decât prin natura profesiei. Mă temeam oarecum că mi-o fi scăpat vreun autor pe care din diferite pricini nu l-am sesizat în peisaj. Însă văd că mă confirmi. Ceea ce nu face decât să-mi sporească sentimentul legitimității și, totodată, părerea de rău.

  4. Sa fie oare refugiul in filme, telenovele si emisiuni gen „nora pentru mama” (in cazul doamnelor) si in fotbal (al domnilor) etc etc un simptom al refuzului sondarii si confruntarii cu propriului suflet? Macar in telenovele, filme si pseudo-reality-show-uri oamenii traiesc, urasc, iubesc, si nu se ascund in spatele unei spiritualitati de carton (sau de plastic). Acolo oamenii indraznesc sa fie ei insisi, ceea ce noi nu ne permitem, si ceea ce comunitate are grija sa ne induca („nu te iubeste Domnu’ Isus”) devreme.

    Si Danut Manastireanu se intreba ceva similar in ce priveste arta. Teza lui era ca arta, si, cred eu, orice creatie, implica riscuri, poate chiar acele sondari si coborari in adancimile sufletului, riscuri pe care nu dorim sa ni le luam.

    • Sigur îs mai multe chestii conjugate. N-am văzut articolul semnat de D. Mănăstireanu. Dacă asta e și concluzia dumnealui, ceva trebuie să fie la mijloc. Oricum, deschiderile pe care le menționezi tu nu fac decât să aduage la buchetul cauzelor. O singură problemă am: chiar dacă am reuși să le identificăm, tare mă tem că acesta e nivelul maxim la care putem ajunge. Poate altă generație… poate nu.

  5. m am intors la Dumnezeu prin citirea lui tolstoi si a lui dostievski nu prin aceste brosuri, romane… siropoase de care sunt pline librariile evanghelice. de ce nu produc scrieri valoroase evanghelici? pentru ca ei au tendinta de a nu mai recunoaste ca sunt oameni, de a nu mai analiza sufletul uman. inainte totul a fost urat, dupa ce m am botezat totul a devenit frumos. de a iubi in continuare slava desarta, banii mandria dar a nu condamna aceste patimi. de a sfinti pacatul. nu sunt lasati sa recunoasca ca au anumite porniri si sentimente puternice care nu corespund cu ideologia care este la moda, ca se mint cand confunda credinta cu autosugestia. cand se considera mantuiti si nu sunt. multumesc pentru articol dar am citit partea a doua dupa ce am scris comentariul meu si am constatat ca gandim la fel. de aceaa daca esti evanghelic iti spun bun venit in lumea reala unde se pot scrie si citii carti valoroase si constat ca le ai citit si poate o sa si scrii.

    • Mă tem că există ceva… nu știu ce, indefinit, care ne condamnă la neputința de a scrie. După cum amintea și Dorin Mureșan anterior, în momentul în care te vrei să faci public ceva din ce scrii, nu poți să îți reprimi cenzura care s-a instaurat deja în propriu-ți suflet. Și sigur îți vin în minte câteva chipuri (și vei presupune că sigur mai sunt și altele) de oameni pe care n-ai vrea să-i smintești…

      Când traseul dumneavoastră a început cu Tolstoi și Dostoiesvki, aveți slabe șanse să mai interacționați cu îngustimile mediului evanghelic. Pentru mine, lectura din Dostoievski a fost o revelație. Nu credeam că asta înseamnă literatură. Nu știam că există așa ceva. Noroc cu un prof… de fizică (ăia de română nu prea m-au ajutat). Nu știam că cineva a pus în cuvinte lucruri pe care eu doar le amușinam dezorientat. Deci p-acolo s-a produs ieșirea spre alte confesiuni. De aici mi s-a tras, pe termen lung, simpatia nedisimulată pentru Ortodoxie. Ulterior am descoperit și catolici și am mers pe fir. Poate că mă apuc să zic vreo două vorbe despre Mauriac, că tot m-am ocupat mai îndeaproape de el în Facultate.

  6. Cum spui tu, cred ca e vorba de un anumit gen de gandire pe care il promovam, imaginea de sine a unui om fara niciun fel de conflict. Nu scrii, pentru ca, daca scrii, inseamna ca ai o problema, iar „la noi” nu ai libertatea conflictelor interioare. In pod paradoxal, mi se pare ca suntem cea mai incordata felie din prajiturica asta numita crestinism.

    Mai apoi, cu putine exceptii, nu vad nicaieri arta promovata/incurajata in general. Nu ca stiinta, in sensul pur, ar fi – nu are rost sa incepem discutii de cosmologie sau evolutionism – dar mai capata trecere, cel putin la nivel superficial, caci e mai sanitara, nu prea are implicatii personale, subiective, pe cand arta are asta in maduva.

    In consecinta, nu ma mira faptul ca filmele (explicit) crestine sunt unele dintre cele mai proaste din cinematografie. Ai spune ca macar aici am fi in ritm cu restul, doar avem pelicula de doar un veac.

    In literatura te poti scuza, macar, ca am ajuns tarziu. Se scrie de mii de ani, poate nu prea mai avem ce spune, ce n-au spus altii deja (desi nu prea cred).

    Ia, uite, pe Kierkegaard nu l-ai mentionat. Nu-ti place Kierkegaard? Mie-mi place.

    O zi buna, Teofile!

    • Mi-am dat seama și eu că nu l-am menționat pe Kierkegaard. O nefericită omisiune. Da, e un reper în multe privințe pentru cum se cere a scrie.

      În ce privește literatura, nu uita că evanghelicii (chiar baptiștii, în particluar) au început bine. Doar că la un moment dat s-a întâmpla ceva pe parcurs. Mă întreb ce anume.

      Da, literatura e primejdioasă, dar nu știu cum de nu se observă că viața e chiar mai primejdioasă, iar un strop de literatură ar putea să ne scutească, probabil, de mai multe hățișuri ale vieții sau să ne confere o perspectivă mai complexă, mai amplă pentru ceea ce trăim.

  7. Domnule Teofil. Are legătură cititul cu scrisul? Dacă are şi nu se scrie, înseamnă că nu se citeşte. Poate dacă mergeţi pe firul „de ce nu se citeşte?” veţi găsi răspunsul.

    Oameni care să nu fi citit (devorat) cărţi şi să ajungă mari scriitori nu ştiu. Deşi acum şi madona este o scriitoare.

    • Nu știu cum mi-a scăpat comentariul dvs. Nu l-am omis cu intenție.

      Cred că și pe acel fir se poate merge. Există și acolo o parte a explicație. Dar mă gândeam să văd din astalaltă parte. Relația cu piața este un subiect complicat, mi se pare mie. Fiindcă scriitura în sine nu depinde de piață, ci doar difuzarea textului scris. Între ele există însă legături de viață care le fac să se intercondiționeze într-o anumită măsură.

      • Aţi turnat apă în ulei încins la câte comentarii aveţi! 🙂

        Am auzit acum ceva vreme despre o persoană convertită la ortodoxie. Nu îmi aduc aminte cine era. Dar cei din mediul din care provenea, şi care cunoşteau ortodoxia, îi ziceau să nu facă pasul acesta pentru că va înceta să scrie. El fiind un scriitor.

        Ortodoxia are reguli, tipic, post, rugăciuni. Fără timp te cam opreşti din scris. (Steinhardt este însă o excepţie care infrimă ceea ce zic acum). Poate şi la baptişti există tot aşa un „tipic” consumator de timp. Paza minţii de asemenea te cam împiedică să scrii. Pentru că te fereşti să gândeşti forma care poate genera pofta de păcat. Deci dacă un baptist se păzeşte în minte de rău atunci nu poate scrie decât literatură „insipidă” pentru ne-baptişti.

        • Adică cam ce spune dl DănuţM mai jos. Un scriitor jonglează dincolo de orizontul unui practicant vârtos în dragostea de Dumnezeu.

  8. Reblogged this on Persona and commented:
    O postare excelenta pe o tema delicata si prea putin discutata.
    Teoria mea este ca evanghelicii nu pot produce arta adevarata din pricina obsesiei lor (inradacinata intr-o viziune iluminista asupra realitatii) cu privire la corectitudinea dfoctrinala. La aceasta putem adauga obsesia, la fel de iluminista, a certitudinii, care il impiedica pe evanghelic sa-si puna intrebari existentiale riscante si sa aiba indoieli autentice.
    Arta este prin definitie un exercitiu riscant, al carui rezultat nu poate fi anticipat cu certitudine. Ori tocmai acesta este riscul pe care evanghelicul conservator nu-si poate permite luxul de a-l asuma.
    E complicat, cu alte cuvinte.
    Sunt curios ce cred altii despre asta.

    • De-a lungul timpului m-am tot intrebat de ce nu pot produce evanghelicii arta adevarata. In postarea dumneavoastra cred ca am gasit un raspuns: ei sunt crema crestinismului, siguri pe ei, atotcunoscatori si n-au nevoie de altceva decat de Scriptura.

  9. Acest articol se suprapune pe gandurile mele. Nu va flatez degeaba. Am gandit si gandesc la fel ca dv. dar niciodata nu v-as fi ,, trimis’’ nimic in directia asta din teama de a nu parea putin infatuat in postura mea de apartenent al crestinismului ortodox. Acum insa ,,mi-ati ridicat mingea la fileu’’. Nu am nimic impotriva viziunii evanghelice. Am insa un foarte bun prieten din copilarie membru al acestei confesiuni. Dupa un timp acesta s-a apropiat foarte mult de ,,cerintele’’ cultului incercand sa evite orice abatere de la regula. Am avut discutii interminabile cu el, fiecare dintre noi tragand cu mai multa sau mai putina putere a argumentatiei ,, spuza pe turta‘’ confesiunii lui. Printre argumentele invocate de mine au fost si observatiile aparute in acest articol al dv., un membru al cultului evanghelic.

    Nu-i vorba, si cultul ortodox si mai ales metehnele membrilor acestuia pot fi supuse unui examen necrutator care s-ar intinde pe mai multe pagini decat cele pe care le poate acoperi acest articol. Faptul ca s-a oficializat de mult, ca a avut peste un mileniu un rol politic deosebit de important (din acest punct de vedere numai catolicismul il intrece), l-a facut sa adune toate fatetele politicii inclusiv puhoiul de mizerii al acesteia. Cultele neoprotestante, neavand acest privilegiu al ,,inserarii’’ in politica de stat, sau cel putin nu ca in cazul celorlalte, mai vechi, au fost ferite in buna masura de ,,captarea’’ acestor vini trecute sau actuale de care este incarcata istoria catolicismului sau a ortodoxiei.

    Dar totusi, totusi … Sf. Augustin, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigore Palamas, Toma d’Aquino, Meister Eckhart si lista ar putea continua mult … Sau mai catre noi : Berdiaev, Yannaras … Cand ai asa ceva in ,,propria gradina’’ parca nu ai cum sa nu te simti putin mai intarit spiritual.

    In sfera artei diferentele sunt si mai transante. Referitor la respingerea intretinuta programatic a evanghelicilor pentru acest aspect, am remarcat-o in mod evident si eu dar pentru ca a fost amintita aici o consider o confirmare in plus. Desigur poate amicul meu nu este neaparat un etalon perfect al modului de viata evanghelist dar cunoscandu-l, mi-am facut, cred eu, o impresie cat de cat corecta asupra fenomenului. Dv. ati atras atentia asupra unei incapacitati ,,cultivate’’ in a intelege strafundurile fiintei omenesti …

    Imi amintesc ca intr-o seara treceam prin Piata Romana cu amicul de care va spuneam. La un moment dat acesta zareste un cuplu de tineri sarutandu-se. Asa cum o fac cei care au depasit un pic pragul adolescentei. Desi erau foarte ,,implicati’’ in ceea ce faceau in mod evident nu depasisera barierele decentei daca pot sa spun asa. Reactia lui (care era cam de varsta indragostitilor) a fost una de respingere, potolita ce-i drept, dar suficient de evidenta cat sa se intrebe daca nu cumva tinerii respectivi ar fi fost mai bine sa se abtina. Era un fel de : ,,Chiar asa ?! Totusi … in strada ?!’’. O intamplare banala, desigur, dar poate buna ilustratoare a acelei moralitati ca strat de suprafata de care spuneati. Pe mine m-a mirat un pic reactia amicului meu, acesta fiind un baiat inteligent, destul de citit pentru cineva fara patalama de intelectual si cu o atitudine in general ponderata. Mi s-a parut o reactie destul de nepotrivita pentru o persoana aflata in jurul varstei de 25 de ani. I-am spus asta. A fost prilejul inceperii unei noi ,,confruntari’’ interesante despre moralitate, pacat, smerenie, sexualitate, pudoare, casatorie s.a. asa cum le-ar putea vedea un ortodox vs un evanghelist. Cu mentiunea ca el era mult mai evanghelist prin modul sau de viata (cel putin asta era perceptia mea) decat eram eu ortodox din acelasi punct de vedere.

    Poate am gresit la randu-mi exprimandu-mi dezacordul fata de reactia amicului meu. Dar sincer, nu puteam s-o accept pe de-a-ntregul. Am simtit ca ceva nu e in regula in toata aceasta problema. Amicul nu mai era cel pe care-l cunosteam si aceasta intamplare mi-a dezvaluit multe despre directia in care hotarase sa-si indrepte viata. L-am incurajat tot timpul sa mearga pe drumul ales pentru ca mi s-a parut sincer in demersul sau. Dar atunci mi-am pus intrebarea pe care v-ati pus-o si dv. in acest articol: unde sunt ,,oamenii grei’’ ai evanghelicilor intr-ale culturii ? Si daca nu prea sunt, de ce nu sunt ? Pentru ca reactia lui la scena respectiva ilustra un mod de a privi lucrurile ,,indus’’, o regula de viata stricta propovaduita sistematic.

    Eu mai am o ,,meteahna’’ … Sunt de formatie umanista, provin din zona artelor plastice si sunt atent la numeroasele aspecte ale culturii. Intotdeauna mi-a fost greu sa disociez religia de cultura. Pictura, sculptura, muzica, poezia trebuiesc puse in slujba religiei si nu respinse de catre aceasta. Chiar daca unii apologeti precum Tertullian aveau alta parere. Cred ca nu poti avea teologi mari, filozofi mari, poeti sau compozitori mari, atata timp cat nu intelegi viata in ansamblul ei, cu urcusurile si coborasurile acesteia. Trebuie sa intelegem ca dupa convertire, sau dupa decizia de a ne ,,imbunatati‘’ traind conform Cuvantului, existenta noastra nu va fi rectilinie ci sinuoasa. Ne vom lupta in continuare. Putem sa cadem si iar sa ne ridicam.

    Nu pledez pentru toleranta fata de indecenta comportamentala. Nu spun ca acel cuplu, din perspectiva unei anumite conduite in ceea ce priveste comportarea in spatiul public ar fi facut ceva complet laudabil. Dar daca nu puteau fi tolerati cel putin puteau fi intelesi. Neputand intelege macar atata lucru, precum imbratisarea la colt de strada, noaptea, intre doi tineri de sex opus, cum ai putea sa ai acces la cultura inalta ? Nu spun ca toti adeptii cultului evanghelic sunt astfel. Si nici ca toti adeptii cultului ortodox sunt altfel. Eu am incercat sa evidentiez un aspect caracteristic, o tendinta, un efect al unei cauze. Nu obisnuiesc sa pun etichete.

    A nu se compara atitudinea Sfintilor Parinti cu genul acesta de atitudine. Asceza este una, pudibonderia este alta.

    Desigur, poate ca intrebarea dv. era adresata mai mult evanghelicilor si mai putin celor din alte confesiuni. Poate nu eram eu cea mai indicata persoana sa intervina. Oricum cred ca cel mai bun raspuns la intrebarea dv. nu poate fi dat, totusi, decat de catre cineva ,,din interior’’.

    • Cred că ceea ce ați remarcat dumneavoastră atunci surprinde un aspect esențial al „culturii” evanghelice: izolaționismul. Iar asta se traduce nu doar în separarea de „lume”, ci în ignorarea realității. Am auzit o replică de genul „cuvinte pe care nu trebuie să le auzi”. Cum adică nu TREBUIE? Ce faci? Picuri ceară în urechi? Dar e reprezentativă replica pentru un anumit spirit alienant.

      Spuneați că nu puteți despărți religia și cultura. Cine poate cu adevărat? Mai mult, aș răsturna puțin afirmația dvs spunând că fără scriitori de anvergură și fără teologi serioși, temeinici, nu avem cum să înțelegem viața. Biblia e dată numai spre mântuire, în rest, suntem lăsați să ne descurcăm în multe privințe pe cont propriu. Or, acești oameni hăruiți de Dumnezeu, ne-au deschis niște orizonturi pe care, dacă nu le explorăm, păcătuim, fiindcă refuzăm practic să cunoaștem sufletul omenesc. Iar asta nu e joacă.

      Aș mai avea o observație de făcut. Mă bucur că vă cunoașteți moștenirea (văd că sunteți familiarizați și cu Părinții și cu cei mai noi), dar e trist că ortodocșii știu prea puțin ce comoară le stă la picioare. Preferă mulți și dintre dvs chestii ușurele, melodramatice… O spun ca pe o tristețe.

      • Legat de ultima dv. observatie: este corecta, nu prea ne stim trecutul. Ma feresc sa exprim o opinie transanta in acest sens dar cred ca principala cauza ar fi tocmai acest trecut indelungat si oficializarea de care va vorbeam. Se observa in sfera marilor culte crestine un soi de oboseala, de ,,tocire” duhovniceasca. Politicul, aici ca oriunde in alta parte, si-a exercitat din plin caracterul distructiv. A fi ortodox inseamna astazi aproape acelasi lucru cu a fi roman. E un dat cu care te nasti. Apoi, in timpul vietii, in cel mai fericit caz urmezi niste obiceiuri inradacinate al caror sens profund l-ai pierdut de mult. Nu eziti la o adica sa-i injuri pe slujitorii adevarati ai bisericii si sa te dezici chiar de cele zece porunci. Ti se citeaza ceva din Sfintii Parinti si tu replici ca ,,alea-s povesti de adormit copiii”. Dar … altfel … cand ai de-a face cu un membru al vreunui cult protestant se trezeste in tine ortodoxismul cel mai acerb si iei pozitie de aparare. De multe ori le spun celor din confesiunea mea care simt o nevoie suspecta sa se disocieze de ,,pocaitii aia”, ca neoprotestantii, ,,neintinati” de politic, cel putin nu atat cat sunt catolicii si ortodocsii, isi cunosc mult mai bine ,,portiunea” lor decat ne-o cunoastem noi pe a noastra. Si intr-un numar mult mai mare incearca s-o si respecte.

        • La evanghelici, chestia asta identitară (deși e suficient de ambiguă și aici) e aproape o obsesie. Și asta are riscurile ei. La urma urmezi, contează mai puțin cât se știe, ci cât se trăiește. Totuși, eu tot mai sper că s-ar putea cumva revalorifica tezaurul ortodox mai cu folos pentru oamenii care chiar au nevoie de el.

      • cand faci referire la crestini trebuie sa precizezi locul, timpul, gruparea si confesiunea.toate acestea trebuie legate de cultura si civilizatie. astazi parerea personala a devenit pozitie doctrinara. suntem in confuzie de aceea apreciez atitudinea de a intelege pe ceilalti si a intelege termeni folositi. cu toate ca sunt evanghelic cand discut despre parintii biserici ma inteleg mai bine cu un ortodox.

  10. nu stiu cum sa multumesc Cerului pentru ca avut cineva curaj sa ridice aceasta problema. ma gandisem intr-un timp cat de important ar fi sa se uneasca protestantii culti si sa scrie cate o carte reprezentativa pentru fiecare domeniu al stiintei, fiecare sa faca arta in cartile de literatura scrise de sine… si am ramas cu ganditul.
    eu tot astept de la cei care au studii de specialitate si care studiaza Biblia de cand se stiu, ca noi, cei care am inceput sa o privim mai de curand, am putea sa facem cine stie ce greseli, dar se pare ca ori nu au timp, ori nu le trece prin cap, ori, dupa cum spunea Bob Gass intr-o meditatie de-a sa… daca ai un gand, inseamna ca tu trebuie sa te ocupi de implinirea lui, nu sa le ceri altora sa faca asta.
    asa ca am inceput sa scriu, intai pentru copii, apoi pentru adolescenti…
    eu stiu, poate vreodata as putea ajunge sa scriu si pentru maturi… 🙂
    ideea este ca in Romania oricum exista un handicap care se numeste limitare: protestantismul este mai trist, parca, este un fel de chin, in loc sa fie privit ca o desfatare in Domnul.
    ma bucur ca am descoperit – dezbatut – acest subiect!
    spor-t 🙂 in toate.

    • Nu așteptați ca cei care studiază Biblia să scrie literatură. E destul de rară situația asta. Există și excepții, firește. Dar sunt vocații diferite. Prefer ca evanghelicii să fie mai… „toleranți” cu scriitorii pe care-i au, nu să-i înlocuiască cu niște pastori care au impresia că le pot face pe toate. Am văzut cazuri de pastori care scriu „poezii” sau „eseuri” care te fac să roșești. N-aș vrea să citesc și nuvele sau romane de același „calibru”.

      Da, (neo)protestantismul românesc are o pronunțată latură austeră în România. De unde i se trage? O poveste lungă… Nu mi-e cunoscută decât, cel mult, parțial.

  11. Reblogged this on Pasarea Phoenix Remixed & co and commented:
    Nici eu n-as fi spus mai bine aceste adevaruri. Mintea evanghelicului e virusata de nevoia de a se conforma, de a se pocai neaparat de orice ginduri si fapte indiferent ca acestea sunt sau nu reale si de a se supune autoritatii omenesti, Conformismul nu incurajeaza creativitatea si reciproc. Creativitatea nu poate apare intr-un mediu in care ipocrizia e norma si adevarul nu conteaza.

    • „Creativitatea nu poate apare intr-un mediu in care ipocrizia e norma si adevarul nu conteaza.” Aceastea sunt cuvintele prin care caracterizati mediul evanghelic?! si observ ca autorul articolului este de acord cu dumnevoastra. Eu vad ipocrizie in acest articol in care cautati sa-i defaimati pe evanghelici si sa ridicati in slavi celelalte culte (ortodox si catolic). POMUL SE CUNOASTE DUPA ROADA SI OMUL DUPA FAPTA. Va laudati cu autori mari dar ati uitat ca nici o scriere oricat ar fi de buna nu poate transforma un om, acest lucru il face doar Duhul Sfant. Nu avem noi scriitori mari (nu ne impiedica nimeni sa ii citim pe-ai vostri) dar Il avem pe Dumnezeu ca Tata! Uitati-va la marile treziri din Africa, Asia si in celelalte parti ale lumii. Dumnezeu lucreaza, ridica, elibereaza, iarta si vindeca, nu prin intelepciune omeneasca ci prin puterea Lui. El a ales lucrurile slabe ale lumii ca sa le faca de rusine pe cele intelepte!

      • „Noștri”, „voștri” – despre ce vorbiți aici? Și, mai ales, unde e vorba despre ipocrizie? Detaliați.
        De unde opoziția „nu avem scriitori mari, dar îl avem pe Dumnezeu ca tată”? Doar evanghelicii Îl au pe Dumnezeu ca tată? Numai cei care nu au scriitori mari pot accede la această onoare?
        Ce legătură au evanghelicii cu trezirile din Africa? Doar nu vreți să spuneți că își pot aroga vreun merit pentru ele? Parcă știam că puterea lui Dumnezeu e cea care transformă, iar ceea ce fac oamenii nu e deâct „o cârpă mânjită”. Nu prea înțeleg ce vreți să spuneți.

      • Caracterizarea mediului evanghelic este facuta foarte bine. Cunosc foarte bine acest mediu, este unul foarte superficial. Nu gasesti valori si oameni care sa se ridice la un nivel inalt

        • V-aș supune atenției faptul că totuși, în ciuda superficialității sale, iată că mediul acesta e mult mai permisiv la valori precum CS Lewis, Wurmbrand, Visky, Ioan Alexandru decât, de pildă, mediul ortodox sau de altă confesiune din România. Și cred că asta-i bine. E un fel de recunoaștere indirectă a nevoi de valori și a valorii. Vorba lui Thibon: „n-am geniu, dar recunosc geniul altuia”. E și asta o calitate.

  12. bravo teofil!

    m-am regasit in aceasta ferma a animalelor de tip evanghelic in care nu poate fi vorba de altceva decit de conformitate cu un model anacronic, in care big brother te vede, te urmareste si chiar daca tu nu ti-ai imaginat nimic stie si ce gindesti si are autoritatea sa spuna ca ceea ce gindesti este gresit. chiar daca nu ti-a trecut prin minte asa ceva.

    asa cum am observat de ceva timp, nu conteaza ce se scrie ci cum se interpreteaza. noua ne este frica sa scriem pentru ca se interpreteaza. noua ne e frica sa scriem pentru ca avem prieteni care ne trag de mineca ca ceea ce am scris desi este adevarat ar putea fi interpretat.

    doar atunci cind iti exprimi liber ideile esti capabil sa faci literatura. chiar daca dumnezeu ne-a dat libertate fratii nostri ne impun sa ne-o restringe dincolo de zona teologiei care impune unele limite de dragul ortodoxiei.

    • Are un critic literar un model de personaj așa numit trialogic. Asta înseamnă că în fiecare cuplu de personaje, se inserează un al treilea personaj, niciodată prezent fizic, dar exercitând o cenzură aspră. Vasile Popovici (cred că el dezvoltă ideea) exemplifică această teză cu fragmente din Slavici. Cel mai accesibil caz e „gura satului” de teama căreia mulți ajung să facă vrute și nevrute. Așa cumva mi se pare că trăiesc și evanghelicii: având imperativul exemplarității (despre care am mai discutat eu https://drezina.wordpress.com/2009/12/21/fictiunea-obligatorie-2/) ca o povară insuportabilă de cărat. Și atunci n-au timp să vadă viața, natura, frumusețea, ci doar setul de reguli.

  13. @ mediesanu 9:31

    te incadrezi exact in tipologia celor enuntate de teofil. literatura accesibila e cea pentru copii. vezi sa nu citesti micul print ca nu o sa il intelegi. dar poate o sa mai cistigi intelepciune …cu timpul.

    • Pasare pasare.Teofil a inteles ideea,vad ca tu nu te-ai prins inca.
      Nu vorbesc despre mine in comentarii.Ca orice comerciant,pot sa-mi schimb stilul in functie de interlocutor.Nu mi-e greu sa vorbesc ca un intelectual,dupa cum nu mi-e greu sa vorbesc ca unul din bobor.Inteleg ce scrie Teofil Stanciu dupa cum inteleg si pe taranul de la taraba.Si totusi Ayn Rand a scris niste romane de adulti(atlas shrugged e un roman de adulti)dar le-a scris pe un stil accesibil boborului. E o chestie de step by step.Prima data ceva usor,abia apoi ceva mai greu.In felul asta,veti creste apetitul boborului pentru lectura.

      • domle, daca crezi ca cineva face literatura ca tu sau altul sa o vinda cred ca te inseli. asta pentru boborul tau de care depinzi sa cumpere cartile inaccesibile scrise de altii un pic mai doxati. incearca si scrie tu pe placul boborului, macar ca si caragiale. succes!
        intre timp uita-te ce scrie dl muresan pe blog despre pocaiti in general si vei vedea ca baiul in literatura nu provine din lipsa de accesibilitate ci din altceva. in general cititorul evanghelic se incadreaya in aceiasi tipologie a autorului. e o piata limitata si inchisa.

      • @medieșeanul

        A nu se confunda profunzimea unui text cu îmbârligăturile de limbaj practicate de unii. Majoritatea marilor scriitori invocați aici n-au făcut pe deștepții când au scris, dimpotrivă s-au exprimat extrem de accesibil. Profunzimea ideilor e cea care le dă valoarea și statura.

        Firește că există și excepții. Fiindă anumite lucruri trebuie exprimate complicat. Dar sofisticăreala de dragul sofisticărelii nu intră de obicei în definiția marii literaturi.

  14. doresc sati spun ca ceea ce doresti nu e de loc adevarat, poate partial, dar esti departe de adevar.
    uite un teolog:Wayne Grudem-Teologie Sistematica.
    daca o sa cauti un pic prin librari crestine sa sti ca o sa gasesti.Mai mult ca sigur

    • De ani întregi caut. O fi Grudem de talia lui Karl Barth, Urs von Balthasar, Karl Rahner, Henri de Lubac, Adolf von Harnack și chiar n-a remarcat? Poate… dar să știți că nu sunt singurul care s-a lăsta păcălit de aparențe. Probabil că și pe Erickson îl putem pune în aceeași categorie. Vecini de raft cu Calvin.

      • „…Probabil că și pe Erickson îl putem pune în aceeași categorie. Vecini de raft cu Calvin.”
        You made my day, brother 😀

  15. Harriet Beecher Stowe a fost, din cate stiu eu, evanghelica. Si este o scriitoare foarte cunoscuta si citita de toata lumea. Chiar daca unii n-ar considera-o un geniu…

    • Multi prezbiterieni pot fi considerati evanghelici. Harriet era intr-in grup de prezbiterieni conservatori, tatal sau colaborand, mai mult sau mai putin fericit, cu celebrul evanghelist Charles Finney.
      Cred insa ca evanghelicii, in marea lor majoritate, din dorinta de a ‘se feri de lume’, au cam evitat literatura laica. Multi evanghelici cu studii superioare prefera mai degraba scoli tehnice sau ‘reale’, decat studiile umaniste.
      Dar, cel putin prima mea impresie este ca, mari scriitori crestini sunt totusi destul de putini: englezii Chesterton, Tolkien, C.S. Lewis, Charles Williams, George MacDonalds, Dorothy Sayers
      Eliot…e adevarat, englezi sunt multi… Dar francezi? Sigur Mauriac,
      Claudel, nu mai stiu multi altii care sa fie crestini si celebri…Germani nu prea stiu…Cat despre rusi, cu siguranta Dostoievski si Gogol sunt crestini si mari. Tolstoi e si el mare, dar unii spun ca ar fi cam eretic, iar altii spun ca de fapt nici nu poate fi numit crestin…Romanii ii au pe Ioan Alexandru, Vasile Voiculescu si pe N. Steinhardt.
      In orice caz, trebuie sa recunoastem ca, cel putin in Europa, evanghelicii sunt extrem de putini ca procent fata de cei din cultele majoritare; si la cat de multi membri ai cultelor majoritare sunt, procentul de scriitori crestini mi se pare destul de mic…Scriitorii evanghelici respecta in acest sens procentajul (de scriitori crestini relativ la membrii cultelor crestine din care acestia provin) – daca nu mai luam in calcul si numarul de crestini angajati fata de numarul de crestini in general.
      Cu America situatia e mai diferita; acolo la numarul de evangelici, ar trebui sa fie ceva mai multi scriitori mari…se pare ca nu prea sunt insa – sau poate ca nu-i cunoastem noi pe toti.
      Insa la nivel de filosofi, America evanghelica a dat in ultimii ani cativa filosofi mari, respectati in toata lumea – pe Nicholas Wolterstorff, William Alston si Alvin Plantinga.
      Ar mai fi de observat si influenta – e adevarat indirecta – a pietismului moravian asupra lui Soren Kierkegaard, si influenta
      Grupului de la Oxford (care insa nu stiu cat de evanghelic era), asupra lui Nicolae Steinhardt.

      • Pe vremea in care a trait si scris Harriet Beecher Stowe activau pe teritoriul Americii de Nord cam 4-5 ramuri de presbiterieni. Poate un prof. de Istoria Bisericii sa ne lamureasca in care din ele activa Harriet Beecher Stowe 🙂

        Ramanand in topicul postarii – adica la evanghelici, si in cerintele autorului – adica sa se enumere 3 mari scriitori evanghelici din sec. XIX si XX, si acceptand (cu oarecare rezerve) pe Harriet Beecher Stowe printre acestia… mai poti numi inca 2 alaturi de ea?

        Cat despre faptul ca presbiterienii ar fi evanghelici, dupa parerea mea sunt la fel de evanghelici ca si anglicanii sau luteranii… dar se pare ca Teofil are o alta perceptie despre ce inseamna evanghelic… poate ar trebui sa isi defineasca el intai perceptia 🙂

        • Parintii lui Harriet activau intr-o ramura presbiteriana conservatoare si evanghelica. Este un loc comun faptul ca evanghelici nu sunt doar neoprotestanti (sau doar cei botezati adult). De exemplu, exista evanghelici anglicani, precum John Stott sau Allister McGrath. Cat despre presbiterieni, iti pot spun ca sunt evanghelici din propria experienta: am fost doi ani membru al unei biserici presbiteriene din Birmingham, AL; pot sa-ti spun cu mana pe inima ca sunt evanghelici…
          In legatura cu alti scriitori evanghelici, as putea s-o mai adaug
          pe Anne Bronte (pe care unii o califica ‘mild evanghelica’. In
          orice caz, tatal surorilor Bronte a fost un pastor anglican
          evanghelic, si influenta crestinismului evanghelic este evidenta in romanele surorilor Bronte (chiar daca celelalte doua surori nu s-au identificat vreodata cu miscarea evanghelica) – vezi
          http://bilder.buecher.de/zusatz/22/22248/22248898_lese_1.pdf pentru mai multe detalii in aceasta privinta.
          De vreme ce in postarea lui Teofil au fost amestecati cu scriitorii si teologi sau filosofi renumiti, ar merita remarcat si un alt mare
          teolog, predicator si filosof evanghelic, care a trait insa in secolul XVII: Jonathan Edwards – pe care Andrei Marga (si nu numai el) il considera a fi unul din marii filosofi ai Americii.
          Si de vreme ce Steinhardt este considerat un mare scriitor crestin roman (sau mai degraba evreu roman), de ce nu l-am putea considera scriitor crestin si pe celalat evreu roman, evanghelicul Richard Wurmbrand, care a scris, ca si Steinhardt, o autobiografie de mare calitate – ‘Cu Dumnezeu in Subterana’?
          Sigur, Wurmbrand nu se ridica la anvergura altor scriitori amintiti mai sus, dar cred ca nu trebuie uitat…
          Eu nu mi-am propus sa conving pe nimeni ca exista multi mari scriitori evanghelici – pentru ca probabil nu sunt. Insa nici nu e adevarat ca nu ar fi niciunul…
          Poate ar merita insa amintita influenta indirecta a crestinismului evanghelic asupra unor mari personalitati ale culturii mondiale: deja am amintit influenta pietismului morav asupra lui Kierkegaard; nu trebuie uitata influenta pietismului si asupra lui Kant, Schleiermacher si J.S . Bach. De asemena, merita amintita si influenta crestinismului menonit asupra lui Rembrandt (vezi in acest sens
          http://www.gameo.org/encyclopedia/contents
          /rembrandt_harmensz_van_rijn_1607_1669 ).

      • @ Vali
        Intervenția dumneavoastră îmi pare pertinentă. Și chestiunea demografică trebuie luată în calcul. Adăugați însă la numele amintite de dvs și cele ale spaniolilor, la francezi ar mai fi și Bernanos, plus o seamă întreagă de teologi însemnați. Nemții nu știu pe cine au la literatură. În schimb, mergând către nord, există Lagerloff, Silanpaa și vor mai fi existând și alții.
        Nu e de neglijat nici polonezul Sienkiwicz. Ar mai fi și A.J. Cronin.

        Rămâne însă un fapt că nimeni din zona evanghelică nu a reușit să se ridice la nivelul catolicilor și ortodocșilor în literatură. Nu au anvergură, iar cei care chiar au sunt adesea extrem de controversați în interiorul propriilor „tradiții”. Nu sunt asimilați, nici prețuiți decât de „plebea” cititoare, nu de marile „somități” conducătoare. Oare de ce?

  16. Cred ca problema care se pierde din vedere aici este ca problema nu se pune de ce nu scrie mediesanul1234 sau comentatorul anonim X literatura de calitate. Marea problema e de ce nu scrie Teofil Stanciu, sau Dionis Bodiu, sau Danut Manastireanu sau alti intelectuali (mai mult sau mai putin evanghelici) literatura de calitate. Ei sunt oamenii care ar fi capabili sa o faca, degeaba criticam lipsa de cutare si cutare lucru a evanghelicului obisnuit pentru ca acesta oricum nu ar putea sa produca literatura de calitate nici daca ar dori sa o faca. Poate doar 1% din evanghelici au cultura necesara si talentul pentru a putea sa scrie literatura de calitate. Dar nu o face niciunul din ei (sau nu suficient cat sa se auda in afara cercului lor de prieteni).

    Asa ca intrebarea mea este: ce putem face ca aia 1% din evanghelici care sunt capabili sa produca literatura de calitate sa inceapa sa o faca?

    • Cultul evanghelic este relativ nou pe scara istoriei crestinismului. Poate nu e timpul pierdut. Iar daca vor apare mari scriitori evanghelici ei vor fi la fel de mari pentru toti ,,consumatorii” de cultura de pe mapamond, indiferent de confesiunea crestina si chiar de religie. Un scriitor mare este universal si in acest caz nu va mai conta procentul celor din cadrul confesiunii sale capabili sa-l inteleaga.

    • Există răspunsuri. Important e pentru ce să o facem. Literatura creștină, profundă și scrisă cu talent, trebuie să aibă totuși un obiectiv, dincolo de „nebunia” autorilor ei. Obiectivul eu îl întrevăd în acel „duceți-vă!” cerut de Isus. Nu văd sensul unei literaturi creștine de calitate care se mișcă exclusiv în cercurile evanghelice. De aceea, autorul trebuie să fie subtil și să evite cateheza explicită. Trebuie să aibă o platformă „profană” ca să fie ascultat și citit de lumea profană. Un vârf de lance ar putea fi o revistă, o revistă scrisă bine, fără greșeli, substanțială, vandabilă nu doar în bisericile evanghelice, ci mai ales pe stradă, la chioșcuri. Există minți luminate care se pot implica. Iar dacă există resurse financiare pentru tot felul de concerte, pot exista resurse și pentru așa ceva.

    • @ David

      Trec în fugă peste compania în care m-ai așezat și peste creditul acordat. Nu pentru că nu l-aș prețui, ci pentru că ar trebui să intru într-un subiect stufos. Dacă vrei, discutăm cândva, cumva despre asta.

      Da, ridici o problemă importantă: cum s-ar putea găsi o legitimitate pentru vocația acelui procent care și așa e minuscul? Cum ar putea deveni și asta o „lucrare” recunoscută și validată de comunitate, fără să i se impună creatorului de literatură un program artistic anume, o teză pe care să o exemplifice (apropo de ce zice și Dorin Mureșan), o modalitate de exprimare girată de comunitate? E foarte greu pentru mediile noastre să accepte acest gen de diversitate. E aproape imposibil. Ori te anihilează, ori te transformă în trofeu. Și într-un caz, și în celălalt ești cam terminat.

  17. Personal, cred că răspunsul se găseşte în ceea ce pledăm: film [imagine] versus carte [literă]

      • Sa inteleg ca in acceptiunea ta pentru aceasta postare, evanghelici sunt doar baptistii si penticostalii? Ca pe mine m-ai cam ametit cu termenul asta…

        • Nu, Cristi. Am vorbit despre baptiști și penticostali în comentariul de mai sus doar pentru a aduce problema într-un areal mai familiar. Atâta tot.

          Când vorbesc în textul ăsta despre evanghelici, mă gândesc cam la tot ceea ce se situează în descendența tradiției metodisto-puritane. Și cu cât rigorismul e mai pronunțat, cu atât se vede mai bine la cine mă refer…

      • Ori memoria nu mă ajută acum, ori chiar nu există …. dar sincer, cred că este vlidă doar varianta a doua 🙂

    • cool stuff

      impresia mea in urma citirii e ca din dilema asta nu se poate iesi decat…cu picioarele inainte.

      oamenii de cultura de apartenenta evanghelica trebuie sa moara fata de o mare parte din subcultura in care au aterizat vrand-nevrand pentru a putea produce ceva de valoare si sa dea astfel something back to the community

      critica subculturii evanghelice e intr-o masura importanta critica doctrinei evanghelice
      creativitatea in lumea evanghelica are cel mai puternic cenzor in dominatia schismei materie/spirit care domina inca in spiritul evanghelic

        • Bineînțeles că există o legătură între doctrina evanghelică și raportarea la creație și cultură. Dar asta nu înseamnă că trebuie să aruncăm copilul cu apa din vană. Corectăm. Ca în toate celelalte orientări doctrinare.

        • Exact. În mentalitate evanghelică mișcarea Împărăției este să fiu născut din nou aici, și să abandonez totul, să o șterg spre cer. Esența misiunii lui Hristos a fost nu că noi mergem în cer ci că cerul coboară la noi. Noi noi mergem în Împărăție ci Împărăția vine la noi. Împărăție cuprinde și răscumpără creația, n-o abandonează pe apa sâmbetei.

        • E interesant totuși că există un anumit tip de activism care se consumă însă (aproape) exclusiv pentru întreținerea prestanței programelor bisericești. Totul pare menit să se învârtă în jurul bisericii. Locale.

      • Eu cred că atât doctrina cât şi ethosul oricărei comunităţi se pot desprinde de spiritul care le dă impulsul iniţial. Arta mustind de ethos nu este de cea mai bună calitate pentru că nu tinde spre universal, iar doctrina care îşi supralicitează îngustimea tăişului se marginalizează în superba-i izolare întreţinută cu ethos intravenos. De ce nu pot visa că, în comunitatea evanghelică, Lista lui Teo va fi văzută vreodată ca fiind o listă cu autentici autori evanghelici? Cel puţin pentru că spiritul evanghelic ar trebui să se păstreze în afara unui anumit ethos strict delimitat. Cât despre doctrină, musai să mă abţin – ca să nu cad în ethos.

        • Eu cred că avem două „boli”: și etosul românesc, și cel evanghelic. Amândouă au darul de a sugruma cumva. Ieșirile spre universal sunt de două ori mai grele.

      • Sam, se poate să ai dreptate. Dar, da, și eu înțeleg că e necesar să devii polemic, să iei distanță față de cultura evanghelică pentru a reuși să o trancenzi. Asta, desigur, pe lângă talent, dacă el există.

    • Apropo, Teofil: Casa Cărţii nu are nimic de Flannery O’Connor în planul editorial? Poate în loc de Janette Oke & T. Davis Bunn… N-am găsit în româneşte decât Judecata de Apoi (Univers, 1997) şi Sfetnicul din sânge (Polirom, 2005). Nu ştiu titlurile corespondente în original.

    • Mulțumesc de link. Foarte instructiv.

      Ca să mai iau un „martor” lângă mine, citez câteva afirmații: „The modern Christians who are important writers are all from liturgical churches: Catholic, Anglican, Orthodox.”

      „Our failure to encourage our people to apply doctrine to the realities of life; our failure to include in our theology the whole counsel of the God who called Bezalel and Oholiab and gifted them as artists; and our pragmatism, an uncritical reflection of American culture rather than a biblical mandate, with our mystery-impoverished worship tradition are all simple failures to be what we claim to be, faithful to Scripture. They could be changed without threatening any of the doctrinal emphases that we think we have been right about.”

      Read more: http://touchstonemag.com/archives/article.php?id=20-07-015-v#ixzz1wXXMLWmY

  18. Calvinistul olandez Abraham Kuyper, teolog si prim-ministru al Olandei la inceput de secol XX spune ca in lumea crestina doar catolicismul si calvinismul au creat un sistem complet de viata care sa includa intregul om cu toate nevoile spiritului sau. Kuyper spune, fara sa explice, ca nici macar ortodoxia (pe care probabil nu o cunostea la fel de bine precum catolocismul) nu a creat un astfel de sistem complet (imi scapa termenul folosit de el).

    Sa fie observatia lui Kuyper legata de cauzele pentru care evanghelicii nu pot exprima spiritul uman la nivel profund si inalt in arta si literatura? Sa fie faptul ca traim cu o paradigma „ciuntita”, incompleta, fragmentara, mozaicala una din cauze? Un prieten se lamenta recent ca si in teologie suntem niste imprumutatori prin excelenta. Avem cateva principii dar cand e vorba de teologie imprumutam de pe unde pica bine ograzii noastra. O bucata de aici, o bucata de dincolo, si tot asa, alipim pana realizam ceva care pare a avea sens. Neavand o „casa teologica” si nici un sistem comprehensiv de a privi si intelege lumea suntem poate condamnati la sinteze pragmatice si melajuri postmoderne iar in ce priveste investigatia si exprimarea spiritului pur si simplu nu avem unelete necesare in paradigma eclesiala si antropologica pe care o construim.

    • Dacă nu cumva carența teologică e ea însăși un simptom al problemelor sistemului, atunci sigur e între cauzele care stau la rădăcina neputinței de a scrie. Fiindcă, așa cum arată ea, teologie e o chestie ce se pretinde „sistematică” și, fără s-o spună, exhaustivă. Or există numeroase fisuri în edificiu. O sumedenie de probleme nu doar că nu sunt acoperite, ci nici măcar n-au un principiu general cât de cât închegat.

      De pildă, adesea am văzut preocuparea unora de a legifera viața privată până în intimitatea cea mai intimă. Sunt oameni (ai bisericii) gata să-ți dea sfaturi pentru te miri ce. Totul sub pretextul că „așa spune Biblia”. Viața e însă complicată și trebuie ținut mereu cont de cazuri particulare. Așa că, în loc să elaboreze un sistem mai complicat sau să simplifice numărul regulilor, mulți evanghelici preferă să întindă de ceea ce au către tot ce întâlnesc în realitate. Și atunci se vede bine subțirimea acestei velințe care nu e suficientă. Acesta ar fi momentul în care ar putea recunoaște cu smerenie și un dram de autoironie, că și-au atins limitele. Ei bine, nu. Atunci vezi oameni care preferă să spună că realitatea e fix numai atât cât ajunge păturica lor. Astfel încât, dacă pici cumva într-o strungă a ei, ești fie răzvrătiti, fie „firesc”, fie complet necredincios.
      Părerea mea e că păturica e sistematică, nu e o chestie vie, dinamică, e din material foarte puțin flexibil și cam uzat. Fibra ei e bună, dar cusătura a fost proastă și nimeni n-a mai țesut la ea de multă vreme la modul serios.

  19. Cred ca totul are de-a face cu iconoclasmul protestant! Rezolvarea deficitara a raportului dintre icoana (ca poarta, semn si prelungire a celor nevazute, dar revelate) si idol! Neputinta de a valorifica creatia lui Dumnezeu din teama de a nu face din ea un idol! De aici doar-psihismul vietii religioase. Lipsa de creatie pe care o incriminati vine mana in mana cu putinatatea kalofilica a vietii religioase. Actul de cult-ura de orice fel te pune intr-un raport cu kosmos-ul ce uneori poate da derapaje (poate de aici si teama multor conreligionari de a valorifica sensibilul). Exista risc in a fi creator! Ai un Dostoievski, dar ai si un Kazantakis. Derapajul vine din natura libera o omului, liber asumata. De aici si putinta indreptarii.. Pana la urma actul de cultura este transfigurare (a ta, a realitatii sensibile). Depinde mult si de ce anume esti ancorat. Cine este realmente in spatele tau. Nu cine crezi tu ca este!
    Crestinul, daca nu este doar o eticheta sau inselare din parerea de sine, este creator, indiferent in ce se manifesta talantii lui. Transfigurandu-se pe sine, transfigureaza si realitatea. La rigoare, actul de cultura este viata Duhului trecuta prin sinele persoanei. Dar pentru temeiurile ontologice poate ar fi util sa va uitati prin Cultura Duhului a parintelui Rafail Noica.
    Cadrele teologice determina pattern-uri sufletesti si etosuri comunitare.
    Multe sunt de spus.
    Cu simpatie…

    • Sa fim seriosi cu iconoclasmul protestant… Mari scriitori crestini ortodocsi, sincer vorbind, nu sunt foarte multi (la cati ortodocsi are Rusia sau Romania sau Grecia). Dar daca vine vorba de protestanti (in general) si literatura, vreti sa insiram o lista? Shakespeare, Milton, Byron, Shelley, Dickens, Goethe, Fielding, Andersen, Ibsen, Hamsun, Hemingway, Schiller, etc. Cred ca mari scriitori (de origine) ortodoxa sunt mult mai putini comparativ cu mari scriitori (de origine) protestanta – nu ne referim la scriitorii crestini practicanti, ca aia sunt putini la numar in ambele tabere – desi cred ca si aici englezii ii intrec in numar pe rusi…Eu cred ca numarul mare de oameni de cultura are mai mult de-a face cu penetrarea culturii intr-o natiune, decat cu tipul de religie crestina a acesteia (exceptie facand poate, controversata problema a crestinismului evanghelic – care face obiectul acestei postari)…

    • Stimate Alexandru, nu știu în ce măsură iconoclasmul e responsabil de această atitudine în literatură, dar în artele plastice sigur e. Însă ați făcut o remarcă vizavi de libertate și teama de ea. Cred că aici e un punct ce ar merita dezvoltat substanțial. Încă nu mi-a fost dat să aud în bisericile prin care am umblat și în predicile ascultate vreun pastor care să vorbească frumos despre libertate. Nu. Ci mereu erau precizate marginile libertății. Or, când libertatea are margini, nu mai e libertate. Nici măcar nu reușeau să argumenteze, ca în ortodoxie, o libertate ce își extrage seva din faptul că se sprijină pe bine, adevăr, iubire. Imaginea clasică folosită e aceea a trenului pe șine. Asta înseamnă libertatea evanghelicului român. Un sâmbure de adevăr are și imginea aia, dar nu despre asta vorbim!

    • „Exista risc in a fi creator”

      Am inteles sensul care-l dati riscului aici si el este cauza deciziei de a ingropa talantii (mai rau cand se ingroapa talantul aproapelui din motive de public security) pentru multi

      Exista si un alt risc complementar, acela de a „organiza” activitatea creatoare; primul pas spre cenzura si auto-cenzura.

      Inclusiv discutiile de genul asta au nevoie de cenzura inversa: aceea de a NU incerca sa se ajunga la definitii, directii si norme in ce priveste actul de cultura evanghelic. Uneori doar ridicarea mingii la fileu e ceea ce are nevoie jucatorul pentru a-si valorifica talentul.

  20. As incerca si eu un raspuns la aceasta problema ridicata de Teofil, asta dupa ce am citit ce au scris ante-comentatorii mei si postarile conexe.

    In primul rand, prin evanghelici eu, aici, inteleg acei crestini (indiferent de denominatiune protestanta sau neoprotestanta) care cred in necesitatea nasterii din nou, pun autoritatea Scripturii pe primul loc, isi centreaza invatatura pe cruce (moarte si inviere) si sunt activi in raspandirea Evangheliei. Cred ca aceste patru aspecte sunt foarte importante pentru intelegerea cauzalitatii problemei ridicate la fileu de Teofil.

    Asa cum a observat si Teofil, evanghelicii care au activat la inceputul perioadei de reforma si care aveau un oarecare background catolic au avut lucrari literare de referinta la nivel mondial. Dar pe masura ce prapastia s-a adancit s-au rarit si „talentele” literare.

    Cu cat s-a mers mai mult catre [i]biblicarea[/i] vietii, ajungand la Scriptura avand autoritate si raspuns in orice problema – cu atat mai mult ne-am indepartat de cercetarea sufletului si de cautarea de raspunsuri. Asa cum au remarcat si altii din afara „ghetoului” nostru, noi avem raspunsuri potrivite pentru orice. Sunt in Biblie. Tot ce trebuie sa facem e sa o citim regulat ca sa avem munitie pentru „mitralierele de versete”.

    Convertirea a devenit si ea un fel de stergere cu buretele a trecutului, astfel ca nu mai apar starile conflictuale intre vechi si nou… metanoia se face intr-o clipita, cat faci o ridicare de mana sau o scufundare in apa. Unde sa mai gasesti confruntarile interioare, indoielile, tensiunea sufletului? Singura tensiune e cum sa potrivesti mai bine masca si singurul conflict e intre ziua intai a saptamanii si zilele doi la sapte. Dar si acest conflict l-am rezolvat simplist: traim doua vieti paralele.

    Daca mai adaugi la aceste elemente si lipsa educatiei [i](Ce-o să faci cu pianu? La muncă, tată!)[/i] si statistica, sesizate de Marius Cruceru, iaca salata se intregeste.

    Salut demersul tau, Teofile, dar cred ca identificarea cauzelor este doar un prim pas. E doar un fel de cartografiere a mlastinii in care stam (sau a ghetoului, daca preferi asa). Demersul ar trebui continuat cu un plan (sau mai multe) de evadare. Energii sunt, lipseste descatusarea… parerea mea.

    • Uite, Cristi, Ionatan a încercat ceva de acest gen. A fost un gest temerar, început prin 2001. Eram câțiva atunci care chiar credeam că am putea câștiga un public pentru poezia noastră cu totul iconoclastă. N-a fost așa. Volumul al II-lea, „grație” și unei distribuții deficitare, încă mai stă pe stoc.

      Nu spun prin asta nici că n-a meritat, nici că nu se poate. E un caz de analiză. Știu că trebuie contextualizat mai bine. Avem de-a face cu poezie, care nu e tocmai o „marfă” care să aibă succes pe orice tarabă. Însă a relevat niște atitudini. Am învățat multe de la Ionatan și de la alții care au încercat să facă ceva în zona noastră. Mi se pare că fie faci ce te duce capul, fie, în cazul fericit, îți găsești un grup bun pe care să poți miza și să faci așa. Trebuie să te ferești însă destul de frecvent să nu intri sub vreo aripă protectoare. Când ai intrat, ai șanse mari să te sufoci acolo.

      Sunt câteva lucruri care s-ar putea face: încurajarea explicită și implicită a celor care scriu (am câțiva oameni cărora să le mulțumesc pentru asta), legitimarea activității lor, neînregimentarea, susținirea chiar și de nautră financiară pentru oamenii de real talent. Astea-s dintre cele practice.

      • Dar pe langa activitatea de identificare si adunare a valorilor, ar mai trebui sa fie si activitatea de critica literara, si activitatea de finantare si activitatea de promovare si activitatea de premiere (cu sensul de recompensare in cadrul unei competitii) si nu numai acestea.

        Aceste activitati pot fi initiate de artisti (cazul Ionatan Pirosca) dar cel mai bine ar fi sa fie initiate de edituri. Treaba artistului e sa creeze, treaba editurii sa se ocupe de administrare si celelalte. Deja prevad ce o sa imi spui de editurile evanghelice 🙂 … cunosc… am avut si eu experiente cu cateva din Oradea… stiu cam in ce ape se scalda… asta e subiect de postare separata 😀

        • Da. Editurile nu lucrează neapărat cu oameni care au un simț critic în ce privește literatura, ci, eventual, un simț lingvistic, un simț estetic. Adesea se întâmplă ca unii să nu-l aibă nici pe ăla. D-aia ies traduceri de care ies…

    • cristi nu cunosti ultimile principii teologice afirmate de curand de biserica ortodoxa si catolica ele se suprapun cu cele evanghelice. nu ne cunoastem uni pe altii.

    • Da, sunt de acord. Însă el e încă unul dintre argumentele că musai să-ți depășești granițele tradiției. Din păcate, el scrie într-un registru care nu e nici literatură, nu e nici o chestie teologică foarte temeinică. Cred că (mă tem că) cele mai bune producții evanghelice musai să se cantoneze în acest interval al eseului, al genului literar imprecis. Așa are și audiență și poate și să nu se trădeze. Cred că asta reușește Yancey.

  21. O fi precum spui, dar uite ce blogosfera tare aveti !

    –-

    Hai sa arunc o ipoteza fara nici o sustinere: selection bias.

    Daca m-as afla eu si intr-o adunare neo-protestanta, si cu oaresicare simt estetic , la un moment dat m-as cam satura sa merg la slujbe de o calitate nu tocmai foarte foarte, si poate m-as transfera la una din bisericile liturgice, unde e mai putin loc de improvizatie, preotului ii vine peste mana sa predice mai mult de 15 minute, si calitatea estetica a actului sacramental este, in consecinta, mai predictibila cu privire la limita de jos.

    Cum s-a transferat cineva aici prezent in discutie, nu dau nume, persoana importanta. Dar e loc si pentru tine, frate-miu, la o liturghie de-adevaratelea, macar in vizita 🙂

  22. Nu e benefic (sufletește și spiritualicește) să gândim că ceea ce se rentează primează în fața a ceea ce ar trebui să faci. Că, așa, și statul de vorbă cu oameni pe care îi sfătuiești de bine sau doar îi asculți devine brusc o pierdere de timp pentru că nu câștigi bani, ci investești într-o chestie nevăzută care nu-ți aduce niciun folos…. economic.

      • Pentru medieșean este, de bună seamă, n-am mai precizat, m-am gândit că nici nu are rost să mai specific, că numai el venise cu ideea aceea. 🙂

  23. Prea multă teorie, după părerea mea. Cum spuneam și altundeva, cine vrea literatura evanghelică de calitate, să înceapă să scrie. Orice, numai să scrie ceva, dar – dacă se poate – să facă bine să ia în considerare și criteriul estetic (nici cel calitativ n-ar trebui exclus). Problema e că scrisul e treabă serioasă și e nevoie de ani buni până să scrii ceva care chiar să merite citit. În România toată lumea poate publica; ai bani, te duci la o tipografie și în două săptămâni ai „opera” publicată. Editurile românești așa-zis de prestigiu (chiar nu vreau să dau nume) te publică dacă ai o grămadă de bani, de obicei prin proiecte POSDRU. Revenind, scrisul presupune o grămadă de vreme, iar aici mă refer și le educarea cuiva într-ale scrisului, cât și la publicarea propriu-zisă. Nimeni nu devine scriitor (iar când zic scriitor, mă refer la unul bun) peste noapte. Muncă, zdroabă, efort susținut sunt doar câteva dintre cuvintele care definesc literatura (de orice fel) în general; sper să fie valabile și în cazul celei evanghelice.

    • Grație numărului destul de consistent de cititori adunați într-un interval de timp foarte scurt, deduc că subiectul interesează și sub aspectul lui teoretic. Deși, dacă nu se întâmplă nimic mai mult de atât, discuția rămâne destul de sterilă.

      Lipsa de timp și culpabilizarea pentru „proasta” gestionare a timpului (adică renunțarea la activități ce au girul confesional cert în favoarea unor deprinderi „dubioase”) constituie un dublet cauzal demn de luat în calcul.

  24. Și totuși „se scrie”. Nu mult, dar se scrie. Unii dintre profii de la școlile teologice din România scriu. Orice googăleală la prima mână în dreptul numelui lor dă rezultate imediat. Nu-i cazul tuturor profilor, însă unii scriu. Adevărat, e literatură științifică, dar măcar putem zice că avem și noi ceva… scris.

    • Mă tem că o bună parte a acestor producții nu sunt pentru că omul ar avea ceva de spus, ci pentru că așa impune fișa postului. Fără nu știu câte lucrări publicate (preferabil la edituri acreditate CNCSIS), nu e rost de avansare spre conf. Așa că trebuie scris. Fără carte publicată, nu e rost de doctorat. Și tot așa… Dacă n-ar exista această constrângere, oare câte cărți am putea număra în dreptul lor?

      Oricum, unele sunt chiar slabe. Nu se încadrează nici la „literatură”, nici la „științifică”.

  25. Prea sunteți idealist la faza asta… Cine scrie doar că-i place? Nu știu. Și totuși, prea generalizați. Poate că unii chiar scriu pentru că le place. CV-urile și realizările (cu sau fără ghilimelele de rigoare sunt pe net). În toate universitățile din lumea asta se scrie pentru că-i musai. Măcar universitarii scriu că-s strânși cu ușa, ceea ce nu-i neaparat rău. Măcar ei scriu, spre deosebire de ceilalți care ar vrea, dar… fie n-au vreme, fie nu-s în stare, fie n-au ușă cu care să fie strânși, nu?

    • Ca sa va dau un exemplu, eu scriu pentru ca-mi place sa scriu. Nu sunt in domeniu. Nu am studii literare si am citit semnificativ mai putin decat oricine care a incercat sa asterne ceva cat de cat serios pe hartie.

      Nu am niciun interes secundar si nu am ce castiga din asta. Dar imi place. Mai mult decat imi place, ma fericeste. Asa ca daca acest sentiment exista in cazul meu, cu siguranta apare inzecit la cei cu talent adevarat.

    • Da, aveți dreptate. Însă una e să scrii de musai și numai atât și alta e să vrei și să produci ceva atunci când scrii. Am un fost profesor de la litere care și-a publicat fișele cu exerciții numai bune pentru gimnaziu. Asta nu-i cercetare academică! Mă tem că tot așa cumva arată și unele dintre publicațiile celor despre care vorbeam. Doar că puțin la altă scară.

      Studiile serioase și consistente sunt, din câte am văzut, remarcate și chiar răsplătite cu aprecieri. În fine…

      Tot mi-ar plăcea, vorba lui Paul, să văd și eu ce iese din mâna cuiva care scrie numai și numai pentru că îi place asta sau pentru că acolo își simte vocația și nu i se poate opune.

      • Păi, atunci nu vă rămâne decât să citiți ce au scris profesorii la de școlile teologice evanghelice din România. Asta pentru că-s vizibili la CV pe internet. De vreme ce își anunță lucrările într-un CV, normal este să fie de găsit respectivele scrieri. Dacă tot vorbim despre scrieri serioase, atunci hai să le citim. După care fiecare e liber să zică ce dorește: că-s bune, că-s rele, că-s mediocre, că-s așa și pe dincolo, însă NUMAI după ce măcar le frunzărim dacă de citit n-avem vreme. N-au cum fi prea multe, că avem doar câteva școli evanghelice – mă refer la cele acreditate – prin urmare profesorii de la Institutul Teologic Penticostal și Institutul Teologic Baptist din București, precum și cei de la Universitatea Emanuel din Oradea pot fi primii luați în vizor.

  26. Felicitări! Încercați să și publicați ce scrieți. Începem să avem ce discuta, iar asta e de bine. Îndrăznesc să cred că, de vreme ce dvs. scrieți de plăcere, or fi existând chiar și în universitățile teologice evanghelice oameni care fac la fel, adică scriu de plăcere. Nu știu dacă e adevărat, dar logic este cu siguranță.

  27. Nu am timpul nici rabdarea sa citesc toate comentariile, am parcurs o buna parte din ele, si pe teoria probabilitatii, cu siguranta restul sunt doar o reformulare a ideiilor deja enuntate, cum cu siguranta e si parerea mea.
    Treaba asta pe mine ma obsedat, lipsa valorii artei pocaiesti sau evanghelice ca sa nu cumva sa sune peorativ.
    Eu zic asa. Pocainta e o stare a sufletului. Un rezultatat a multor ganduri si a unei perioade de zbucium. Daca tu te-ai nascut intr-o familie de pocaiti nu esti pocait, esti doar naiv daca traiesti cu iluzia asta. Eh si atunci omeni nu parcurg traseul dificil spre cunoastere. Nu se chinuie sa primeasca revelatia adevarului, dupa cum zice Tutea, pur si simplu au impresia ca o au de a gata. Drumul asta in mintile alese, de la decadenta la spirtualitate, de la iad la rai, de la cautare la dumnezeu naste arta, arta valoroasa. Si ziceai de Sartre, el desi a fost ateu, a creat o opera cu influente crestine. O arta ce razbate, o arta rezultata din drumul cautarii.
    Dupa care evanghelici fac gresala sa priveasca totul prin dogma. Orice mister trebuie despicat stiintific prin dogma. Orice gand trebuie sa fie in concordanta cu dogma, si frica asta inradacinata omoara spiritul liber. Un alt motiv as zice eu ar fi frustrarea. Multi evanghelici simt nevoia cenzurarii aproapelui, mustrarii lui, vegherii ca nu cumva constientului lui sa alunece pe o panta eretica. Nevoie care vine din lipsa autenticului spiritual. Teama de a gandii erezii ingradeste libertatea de creatie. Arta nu trebuie sa aibe o justificare. Arta nu trebuie sa zideasca. Arta nu trebuie sa fie o lauda perpetua. Asta e o ineptie.
    Autocenzuarea asta, nevoia asta de socialism ecumenic, in care randurile sa fie stranse, si gandurile sa imbrace aceasi uniforma. Pur si simplu obsesia noastra maladiva pentru reguli zugruma spiritul.

    apoi de mediesan, care a dominat discutia pana unde am citit eu, as zice ca e un raulet zbuciumat. prefer lacurile blande, sunt mai adanci. imixtiunea marketig-ului literatura e o profanare a oricarei notiuni de creatie. marketing-ul naste coelho, liiceni, plesii, carora nu le putem contesta inteligenta, dar carora le constatam goliciunea consistentei.

    • Dragă Robert, spuneți că imixtiunea marketingului în literatură ar fi o profanare a oricărei noțiuni de creație. Nu sunt de acord, una e creația, alta e marketingul. De când lumea cei cu bani au comandat sau cumpărat opere de artă și până în zilele noastre editurile comandă proiecte (cărți) autorilor cu renume. De pildă, în secolul XVI, în plină perioadă de persecuție a protestanților francezi de către autoritățile catolice, tipografii efectiv să luptau să dobândească dreptul de a tipări Psaltirea de la Geneva, care era – la acea vreme – un best-seller. Artele, inclusiv literatura, au înflorit sub patronajul unor indivizi extrem de bogați care au fost întotdeauna gata să facă și mai mulți bani de pe urma investiției financiare în artă. Chestia cu scrisul dezinteresat o fi arătând bine pe hârtie, dar nu prea te duce nicăieri. Degeaba ești un adevărat – ce să zic?- Dostoievski dacă n-ai bani sau alte mijloace să-ți publici opera, că nu te citește nimeni. Problema nu-i că arta, inclusiv literatura, se face la comandă; problema e că, la noi, la evanghelici, NU se scrie, așa că nimeni nu se aruncă să vâre bani în opere care nici nu se vând, dar nici nu au valoare în ele însele. De aceea spun că, în loc să ne tot văităm că nu scriem, mai bine ne-am aduna și am scrie ceva.

    • Văd iar că se confirmă în parte ceea ce observ și eu. Cum și tu ești unul crescut de mic prin biserică, e destul de probabil că tot de aici ți se trag aceste remarci pe care le faci. Mă așteptam (sincer) ca în zona penticostalismului să fie mai multă libertate, datorită faptului că totuși existau niște centre din astea cu muzică mai dinamică, ceea ce, pentru mulți evanghelici, e un semn al deschiderii. Însă tot mai frecvent primesc semnale că nici acolo nu stau lucrurile altfel decât în aparență. Acea „libertate” de exprimare devine repede ea însăși normă și formă obligatorie…

      De aici deduc că există ceva în adâncul spiritului evanghelic (nu știu când s-a insinuat acolo) care blochează orice gest creator autentic.

  28. in acelasi timp este simptomatic ca evanghelicii romîni nu pot produce literatura de calitate pentru ca si cei ce au studii nu scriu, nu interactioneaza cu nimeni si nu reactioneaza decit extrem de rar si atunci ca sa critice ce au scris alti evanghelici si sa le dea peste nasul scos dincolo de limitele doctrinare sau cele ale unui bun simt traditional baptist.
    pe linga asta, traditia baptista limiteaya gindirea spre deosebire de traditia ortodoxa care nu se vrea restrictiva ci dimpotriva.
    „infailibilitatea” dogmei baptiste arata de fapt ca dogma e limitata si nedezvoltata. drept urmare nu poate produce o literatura de calitate extraordinara. e o axioma.

  29. Suntem deja într-un cerc vicios: pe de o parte, tabăra – să le zic – moderniștilor evanghelici îi critică pe tradiționaliști că-s prea dogmatici, prin urmare nu-s în stare să scrie literatură de calitate, pe de altă parte, tabăra tradiționaliștilor nu-i suportă pe moderniști că-s prea alergici la dogmă. Păi, tocmai de aici vreau să ieșim, adică să încetăm cu criticile și să ne apucăm de scris, sau să se apuce cine vrea și să scrie ceva, că de critici eu îs sătul. Un lucru-i sigur: moderniștii nu-s neaparat mai inteligenți dacă scuipă-n sân când aud de prea multă doctrină, după cum nici tradiționaliștii nu-s mai spirituali când îi zvântă-n critici pe ceilalți că-s prea destupați la minte. După părerea mea, și unii și alții sunt buni la scris până la genunchiul broaștei, deocamdată.

    • Stați că nu-i neapărat așa. Atunci când se discută o problemă de acest soi, e inevitabil să apară și anumite critici. Însă nu înseamnă că ăia care critică îs mai de soi. Am sesizat acest pericol cu vreo 10 ani în urmă. Lucrurile trebuie atent separate și discutate pe palierul lor fiecare.
      Una e producția de cultură (care, în sine, poate părea că nu necesară – dar cred că totuși e… atâta vreme cât niște oameni au nevoie de ea ca să își poată înțelege trăirile, frământările, temerile etc) și alta e chestiunea spirituală. Mântuirea sufletului nu o fi având stringentă nevoie de romane, dar, atunci când unii au nevoie, maturitatea spirituală ar trebui să lase loc de manifestare pentru această nevoie. Or, iată că se întâmplă uneori să se nască numai o confruntare între cei care vor artă, literatură, cultură și cei care se tem de ea. De unde se vede că problema e mai amplă și că rădăcinile sunt mai adânci. Se poate merge pe fir pentru a vedea care este genul de om pe care-l creează mediul evanghelic.

      • Mediul evanghelic trebuie să producă oameni pocăiți, adică mântuiți și care să se poarte ca atare. În rest, fiecare e pe cont propriu: educația personală se vede în dreptul fiecăruia. Nu pot fi toți mari scriitori – unii-s mecanici, alții zidari, alții măcelari și tot așa. Printre ăștia sunt și câțiva scriitori: în biserică sunt multe mădulare, nu doar unul.

  30. Ar prinde bine dezbaterii perspectiva lui CS Lewis despre motivatia scrisului.

    „Unii oameni cred că am început să scriu basme întrebându-mă cum le-aş putea spune copiilor ceva despre creştinism; apoi mi-am ales basmul ca unealtă, am strâns informaţii despre psihologia copiilor şi am hotărât pentru ce categorie de vârstă să scriu, am întocmit o listă de adevăruri creştine fundamentale şi am făurit «alegorii» care să le exprime concret. Toate astea sunt pură fantasmagorie. N-aş fi putut cu nici un chip să scriu aşa. Totul a început cu nişte imagini: un faun cu o umbrelă, o regină pe o sanie, un leu magnific. Iar elementul creştin şi-a făcut singur loc în poveste.” (CS Lewis, Despre lumea aceasta şi despre alte lumi)

    Citind nu se poate sa nu ii vezi in descrierea lui Lewis pe instrumentalistii evanghelici care au o poveste morala de spus in spatele fiecarui film si carte. Ori dupa cum ne invata Lewis nu asa se face literatura.

    • Categoric. Asta e ceea ce se cheamă literatură tezistă. Unii, datorită marelui talent pe care-l aveau, au reușit să scrie și așa ceva. A se vedea mai ales literatura proletcultistă. Titus Popovici, Eugen Barbu, Adrian Păunescu sunt câteva nume care îmi vin acum în minte. La străini, ar fi scriitorii cu simpatii comuniste sau naziste (Sartre și Celine). Aici ar fi însă de adăugat că politicul lasă loc de manevră și chiar dacă scrii spre stânga tot e loc de autenticitate. Creștinismul însă, în momentul în care se standardizează și se înglodează într-un sistem legalist, nu prea mai lasă loc de manifestare vie.

      • Și dumneavoastră și eu trăim în istorie. Creștinismul nu există undeva, printre nori și prin văzduh, într-o frumoasă și sublimă atmosferă unde toată lumea-i curată la suflet ca lacrima. Creștinismul există în istorie, în mizeria și noroiul acesteia, așa că mai devreme sau mai târziu oricum se standardizează sau, dacă doriți, se instituționalizează. Nu sistemul, instituția sau standardul e de vină, că doar nimeni nu ne taie capul dacă scriem una sau alta. Vă simțiți cu sabia deasupra capului? Eu nu; dimpotrivă, pot scrie ce doresc.

  31. Un mesaj tot transmiți când scrii. Problema e că în cărțile și filmele evanghelice mesajul musai să fie super-evident, prin urmare e tras de păr și vârât pe gîtul consumatorilor cu tolcerul. Revin la problema educației: puțini sunt cei care scriu deoarece s-au născut cu un talent cât carul; restul lumii, adică oamenii normali, cu un IQ absolut mediu însă decent, scriu bine doar dacă învață să scrie. CS Lewis a fost un om educat, iar asta se vede în scrierile sale. Problema beletristicii evanghelice e că o scriu tot felul de oameni care, nu că nu-s inteligenți, dar le lipsește educația în ale scrisului (și în alte domenii), motiv pentru care ne trezim cu cărți lacrimogene, plângăcioase de-a dreptul, forțate în multe privințe – ce mai… – cărți al căror mesaj e lipsit de orice naturalețe. Până și necazul, prigoana, boala au o naturalețe a lor care lipsește din peisajul beletristic evanghelic românesc din cauză că nici educația nu-i acolo… Eu sunt mai optimist în privința scrierilor teologice produse cel puțin de unii din profesorii de la școlile noastre cu învățământ superior (ITB, ITP, UEO), unde – ne place, nu ne place – oamenii au un doctorat, iar o chestie din asta, chiar dacă nu-i garanția calității, înseamnă că oamenii ăștia s-au străduit, totuși, vreme de trei ani să scrie ceva cât de cât competent în domeniul lor de studiu. Eu de acolo aș porni în evaluarea calității scrierilor evanghelice din ziua de azi. Nu de alta, dar alea sunt scrise deja; există, deci pot fi citite. Nu știu însă câți dintre noi, ăștia care tot comentăm și ne plângem că lucrurile stau prost în literatura evanghelică, suntem dispuși să și citim ce scriu alții. Observ că ne vine mult mai ușor să bocim din pricina stării scrisului la evanghelici decât să facem ceva în privința asta, adică să începem cu cititul…

    • Sunteți nedrept. Dacă vă uitați pe Scriptorie (un blog pe care-l administrez eu), pe coramdeo.ro, dar și pe alte bloguri, veți găsi destule recenzii chiar și la cărți scrise de evanghelici români. Din păcate, îmi vine greu să stau și scormonesc în grămăjoara asta după o carte care să aibă cât de cât o adresabilitate mai largă. În ce mă privește, doctoratele nu prezintă interes din mai multe motive:
      1. Nu am cum să evaluez calitatea acelor texte, dar o suspectez a fi una buna. 2. Nu mă pot preface interesat de un domeniu extrem de specializat și cu care nu mă întâlnesc deloc în viața de zi cu zi. 3. Timpul e extrem de limitat, așa că prefer să citesc lucruri mai reprezentative.

      Fiindcă lucrez și ca editor, mai am prilejul să citesc și câte-o carte românească, tocmai de acolo îmi și vine o parte din nemulțumirea privitoare la calitatea scriiturii.

      Da, e foarte important aspectul educației. Probabil că în timp se va mai progresa și în această privință. Însă aici va fi nevoie de oameni care să știe unde să caute și să-i ajute pe cei dornici să se educe să-și găsească niște repere semnificative, nu broșurele și tractate.

      • Educația – să-i zicem oficială – din universități reușește doar parțial să-i transforme pe studenți în oameni ai scrisului. De pregătit îi pregătește din punct de vedere cultural, însă depinde în mare măsură și de student, că dacă omul nu-i interesat, se duce totul de râpă… Scrisul de calitate însă nu trebuie neaparat să fie produs de oameni care au urmat o universitate. Pot fi organizate seminarii para-academice, în contexte dintre cele mai mundane, unde să vine oricine e interesat. Eu unul cred totuși că, în calitate de evanghelici, ar trebui să ne preocupe în primul rând mântuirea – oricât de șablonard ar suna – și abia apoi arta. La urma urmelor, Domnul Isus a murit să ne facă oameni mântuiți, nu artiști sau buni scriitori. Uneori mă întreb de ce-i musai să avem literatură/artă de calitate la o scală care să producă neaparat un impact vizibil. După mine, nu-i. Fiecare dintre noi face ceva pe lumea asta; in calitate de evanghelici, trăim și muncim fiecare în dreptul lui. Unii sunt strungari, alții scriitori. Conținutul muncii noastre nu-i obligatoriu să fie creștinesc; calitatea trebuie să fie creștinească. De pildă, oricât s-ar strădui strungarul, piesele pe care le scoate la strung n-or să fie în veci creștine, însă atitudinea cu care muncește la strung trebuie să fie creștinească. La fel și în artă: ce scriem, pictăm, sculptăm sau mai știe eu ce facem nu trebuie obligatoriu să vorbească despre Isus, modul în care ne facem meseria însă trebuie să mustească de creștinism. Iată de ce putem scrie aproape orice, dar dacă tot scriem, măcar să scriem ca pentru Domnul. Și iată un răspuns la întrebarea ce ce nu avem literatură de calitate: pentru că nu scriem ca pentru Domnul. În schimb, scriem ca pentru oameni, încercând să le transmitem un mesaj cât se poate de serios într-o manieră – de multe ori – de-a dreptul penibilă…

        • Da, imperativul relevanței, al exemplarității. Face parte din educația noastră informală. Firește că nu-i necesar ca educația să fie făcută de școală. Ba chiar devine tot mai greu să fie bine educat după ce parcurgi un ciclu școlar. Noroc că mai sunt oameni care, deși din sistem, gândesc altfel… pe stil „vechi”. Ăștia noi sunt dezastru…

          Cred că diferența dintre strungar și scriitor e aceea că strungarul e legitim în peisaj, în timp ce scriitorul e ilicit.

          Nevoia de literatură nu ține de mântuire, ci ține de formarea spirituală. Fiindcă oamenii se pare că simt nevoia să citească. Iar unii, după ce sunt intoxicați cu „literatura” evanghelică, se satură și pleacă. Nu mai vor toxiinfecții. Unii rămân, dar cu prețul unei sfâșieri continue. Fiindcă li se sugerează pe multe căi că, dacă citesc, dacă prețuiesc alte tradiții, dacă își caută răspunsuri la întrebări în alte zone confesionale, sunt infideli lui Dumnezeu Însuși. Asta e, de fapt, problema.

  32. Nu numai eu sunt nedrept. Evanghelicii români din școlile teologice de învățământ superior nu produc numai doctorate. Eu mă uit pe Scriptorie, dar vă uitați și dumneavoastră pe CV-urile celor ce predau acolo. Așa e drept, nu?

    • În ce mă privește, mă uit destul de frecvent peste CV-uri și peste programele de învățământ de la ITP, UBEO, ITB, CBEE. Sunt curios cine și ce predă, ce se studiază și cine sunt cei cu competențe în domeniu.

  33. Referitor la ce li se sugerează enoriașilor și dacă aceștia sunt sau nu fideli lui Dumnezeu, nu am de spus decât un singur lucru: și noi, cei din bancă, enoriașii, avem datoria să ne folosim mintea. Dar cum să ne-o folosim dacă nu cunoaștem Scripturile? Asta-i cea ma mare problemă a bisericilor evanghelice, nu lipsa literaturii. Habar n-avem de zic Scripturile pentru că nu le citim; citim, în schimb, tot felul de cărți și broșurele care descriu o sumedenie de sentimente religioase, de cele mai multe ori, plângăcioase, în loc să mergem la Scripturi. Nu sunt bătut în cap, recunosc că trebuie să citim o grămadă de lucruri dacă vrem să cunoaștem mai mult, însă pentru orice credincios cunoașterea Scripturii este obligatorie, iar noi pe asta n-o avem.

    • Ba da, se citește Biblia, dar se citește cu o lentilă prestabilită. Orice e citit e înțeles într-un anumit sens și numai în acela. Călăuzirea personală n-o contest, dar e surprinzător cât de „unitar” și de „confesional” se manfiestă ea.

      Revin la lucrul cu care am început: e greu să fii cinstit cu tine și cu textul din fața ta, ca evanghelic. Căci ai mereu ceva de apărat, un interes de urmărit. Trebuie să nu ajungi ca ortodocșii, ca penticostalii (dacă ești baptist sau ca baptiștii dacă ești penticostal) etc. Mereu ai imaginea cu care trebuie să te conformezi. Și toate activitățile sunt trecute prin acel filtru. Autenticitatea a încetat de multă vreme să fie o valoare prețuită la noi…

      • Regret, dar de astă dată nu sunt de acord cu dumneavoastră. Rămân la părerea că Biblia nu se citește, nici măcar prost. Caracterul unitar și confesional al înțelegerii Scripturii printre baptiști, de pildă, cred că a dat ortul popii de ceva vreme. În fine, chiar n-are importanț – indiferent dacă se citește Scriptura greșit, prost, confesional sau nu se citește, tot una: suntem la fel de departe de adevărul ei.

  34. Acuma depinde si la cine ce inseamna „calitate” eu de ex. is in parcurs de lansarea anumitor carti, cu ajutorul Domnului, desigur in maghiara osa apare prima data… primul e un roman, care o fost vazut si de traducatoarea Cronicilor din narnia (Eng – Hu) si de late scriitori maghiari… iar parerile is diferite… is care nul considera ok cartea, dar opinia majoritati care leo vazut e ok… normal e o carte sf-fantasy/teolog/mistic/alegoric mai aproape de John Bunyan… adevarul e ca nu suntem din lume, asa ca lumea nici nu ne poate intelege (intrun fel)…

    • Nu suntem din lume, dar creștinii au modelat cultura occidentală, așa că nu se exprimă foarte diferit de ea… Într-un alt sens cred că aveți totuși dreptate. Mi-ați dat o idee pentru un text viitor.

  35. Evanghelicii nu pot scrie literatura de calitate, pentru ca citesc o singura carte. Nici cartea aia nu o inteleg cum trebuie, tocmai pentru ca citesc o singura carte.

    Evanghelicii nu pot scrie literatura de calitate, pentru ca se feresc de orice e lumesc, inclusiv de toata arta care i-ar putea imbogati sufleteste si intelectual, care ce sa vezi, pentru evanghelici, e considerata lumeasca, si deci tabu.

    • Cam dur spus, dar nici eu nu m-aș putea lăuda că aș fi fost prea blând în articol. Probabil că dacă suntem mai mulți care avem aceeași părere… o fi ceva la mijloc, nu ni s-o fi năzărit la toți.

  36. Cum de nu l-ai amintit pe Tozer sau pe Martyn Lloyd Jones????

    Aiden Wilson Tozer (April 21, 1897 – May 12, 1963) was an American Christian pastor, preacher, author, magazine editor, and spiritual mentor. For his work, he received two honorary doctorate degrees.

    David Martyn Lloyd-Jones (20 December 1899 – 1 March 1981) was a Welsh Protestant minister, preacher and medical doctor who was influential in the Reformed wing of the British evangelical movement in the 20th century.

    Daca nici acesti doi scritori nu au fost profunzi si deci si mari si deci si de calitate, atunci inseamna ca…..

    • Pentru că aceștia doi nu sunt scriitori de literatură. Da, pot fi puși în rândul teologilor, al autorilor de cărți (profunde) de viață spirituală, dar în rândul scriitorilor.

      Nu oricine scrie este scriitor. Înțelepciunea spirituală (de mare valoare și de mult folos) nu se convertește neapărat într-o mare operă literară. Aici era vorba despre literatură: poezie, proză, dramaturgie. Îmi place să-i citesc pe Tozer sau Wurmbrand. Dar îi citesc cu alte așteptări decât pe C.S. Lewis, Chesterton, Mauriac, Bernanos, Dostoievski, George Herbert, Milton, Bunyan etc.

  37. […] Cum o fi în gura lupului? sau: Cine și cu ce riscuri ne reprezintă? (II) (05.11.2013) De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate – posibilă explicație (29.05.2012) „Modestia este calitatea celor care nu au calități” (30.04.2012) Drepturile […]

  38. nu are rost sa vin cu incercari de raspunsuri la tema discutiei (de mult racita). pot spune doar ca acest blog, cu tot cu comentarii, pentru mine este literatura de calitate. e un fel nou de literatura, poate, care nu apare fortat, ci interactiv. nu am citit autorii antici sau din evul mediu, dar am inteles ca un stil literar (sau figura de stil?) era „dialogul” intre doua mari personalitati, intre care cel putin una era de fapt doar cu numele, fiindu-i cuvintele puse in gura chiar de catre autor pentru a-si demonstra niste idei. aici pe blog dialogul este autentic, ceilalti participanti la conversatie fiind chiar alti oameni.

    acum, ca sa fie „literatura 100%” poate ar trebui sa scot la imprimanta articolele, cu tot cu comentarii, si sa le citesc asa. dar sa-mi fie ingaduita aceasta vulgaritate de a citi literatura direct de pe calculator.

    in concluzie, iata, literatura „evanghelica” (predominant baptista) de calitate. povestea unui om, Teofil Stanciu, care exploreaza cu public ce inseamna a fi evanghelic (mie tot „pocait” imi vine mai usor sa zic, „evanghelic” suna prea „corect politic”. si prefer sa spun despre mine ca sunt pocait, chiar daca sunt mai „evanghelic” decat altii mai mari, doar pentru ca sunt crestin dupa evanghelie si nu baptist sau penticostal) in lumea de astazi. sau, mai degraba, ce inseamna sa incerci sa traiesti onest ca un pocait, nu doar ascunzandu-te facil intre „frati” si respingand tot ce este „lumesc”. as putea sa compar tot blogul cu „Jurnalul Fericirii”, mai ales ca nu citesc articolele pe rand. si, pana la urma, mai aproape mi-e omul care merge la CAS si sta la coada, care face observatii despre lucrurile pe care le vad si eu, decat cel care a trait intr-o realitate pe care eu nu am cunoscut-o, si sper totusi sa n-o cunosc (bataia zilnica nu e ceva amuzant). nu ca vreau sa-l diminuez pe Steinhardt, fac doar o evaluarii a potentialului de a relationa si rezona cu doua opere literare oarecum similare dintr-un anume punct de vedere.

    acum, ca tot se repeta numele CS Lewis, mai ales in acest articol, trebuie sa marturisesc ca nu inteleg de ce este atat de laudat ca si autor literar. in teologie nu stiu ce a scris, vad ca este laudat, dar singura carte a dansului pe care am citit-o, „Departe de planeta tacuta”, mi s-a parut un roman scris de un amator. l-am citit ca si literatura SF, si cred ca a fost cea mai slaba carte din acest gen pe care am pus mana. tin minte ca ma tot gandeam „deci asa arata SF crestin, nu sunt surprins”. asta ce m-a indepartat multi ani de Lewis. iar despre „Cronicile din Narnia” iarasi nu stiu nimic, caci, avand impresia ca este literatura pentru copii, si neavand o inclinatie catre fantasy, am evitat filmele, nemaivorbind de carti.

  39. Reblogged this on Hunedoara Evanghelică and commented:
    „Contactul cu viața este descurajat continuu, fiind încurajate, în schimb, comportamentele regulamentare. N-am nimic cu ele în sine, să nu se înțeleagă greșit, dar din cauza lor, se întâmplă ca oamenii să se teamă să ia act de tot ce-i viu și de tot ce mișcă. Fiindcă ființele sunt mereu „neregulamentare”, imposibil de încadrat într-un tipar fix și rigid.”

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s