Viața condusă de… sloganuri

Mă declar surprins de felurite sloganuri „creștine” pe care le pun în circulație utilizatori – ce se declară creștini – ai rețelei sociale Facebook (mă leg de asta că e cea mai populară pe la noi). Că ele circulă printre tineri și adolescenți – unde toate lucrurile sunt resimțite mai intens și mai dureros – e oarecum firesc. Trebuie să defuleze și ei cumva. E greu până înveți să-ți gestionezi cât de cât furiile, dezamăgirile, frustrările etc (unii nici la bătrânețe nu prea izbutesc). Dar când apar la oameni trecuți de prima tinerețe și de năbădăile specifice, e de mirare.

Mai întâi însă, poate ar fi util să precizez la ce anume mă refer, că prea am fost vag în primul paragraf. Mă gândesc la acele citate și mesaje care instigă la suspiciune, asprime, judecată, intransigență, răzbunare, măsuri drastice aplicate altora ca răspuns la acțiunile lor contondente.

Rezum ideea câtorva, pentru a o mai mare limpezime: „te iert, dar nu te uit”, „mi-ai greșit o dată, a doua oară nu mai ai ocazia”, „prietenul adevărat nu te rănește niciodată” (sau reciproca acestuia: „cine te rănește nu te iubește”), „cel de care te-ai despărțit era cu siguranță un individ rău de care te-a ferit Cel de Sus” (poate l-a ferit pe el de tine, nu?), „nu acorda încredere și nu recurge la ajutorul altuia” etc.

Toate acestea popularizează un soi de „înțelepciune” ce izvorăște din experiențe incontestabil dureroase, dar care sunt ridicate la rang de principiu sau reper comportamental, fără să aibă legitimitatea necesară să devină normative. E un abuz să fie transformate în adevărate „învățături teologice”.

E drept că aceste inevitabile (dar nu lăudabile) reacții ale „firii” sunt sprijinite adesea pe tot felul temelii biblice aberante. Din versetul care sancționează pe oricine „se încrede în om”, se extrage obligativitatea de a trata oricând cu maximă suspiciune pe toată lumea (unii aplică regula inclusiv la propria familie, la soți și copii). Dacă asta nu-i diabolic, atunci sigur nu înțeleg nimic din ce se întâmplă aici.

Să luăm, de pildă, cazul unui slogan recent care clama vârtos că: „sunt un om destul de bun să te iert, dar nu într-atât de prost încât să mai am iarăși încredere în tine”. Trec peste îndreptățirea de sine și lipsa completă de modestie a celui care a debitat zicerea. Nu mă interesează nici cine o propagă (poate o face cu scopul să stârnească reacții). E mult mai interesant să vezi că oamenii dau „like” într-o veselie la această (ne)cugetare.

Prin urmare, sunt destui care gândesc astfel. Nu-i condamn, că toți am pățit-o în fel și chip. Primejdios e, aici, faptul că, beneficiind de consensul mulțimii și, eventual, de girul tacit al unor lideri de opinie, astfel de ziceri capătă valoare de principii și justifică atitudini. Adunate laolaltă, ele conturează o perspectivă asupra vieții care contravine pe toate planurile învățăturilor biblice atât de des invocate de vânătorii de versete.

În cazul citatului menționat, sunt dispus să discut tot felul de situații. Adică, nu pledez pentru încredere nelimitată și necondiționată în orice individ. Dimpotrivă, găsesc că e deosebit de necesară o doză de prudență sănătoasă, că, în funcție de relație, de unii s-ar putea să te îndepărtezi în urma unor conflicte. Dar asta nu justifică sub nicio formă adoptarea acelui principiu extrem de rudimentar și care se poate aplica, în cel mai bun caz, unor situații foarte specifice.

Pot să zic copilului, soției, mamei, tatălui asemenea bazaconii (te iert, dar nu-ți mai acord încredere)? Pot să tratez prietenii în felul acesta? Sau s-o întorc altfel: dacă aș fi fost tratat toată viața după acest princiu, cum aș arăta? Dacă Dumnezeu Însuși ne-ar aplica aceste reguli nouă, ce s-ar alege de noi?

Părerea mea e că principiile mai mari sau mai mici care ne guvernează viața și pe care ne întemeiem concepțiile fundamentale ale existenței ar trebui să fie mai degrabă niște standarde spre care să tindem, nu justificări ale atitudinilor răzbunătoare și ale meschinăriilor.

În lumina unui principiu înfiorător de simplist, precum cel de mai sus, martirii care se rugau pentru călăi sunt niște fraieri, iar Isus e cel mai penibil dintre toți, căci, deși Iuda îl manglea la „mălai”, l-a lăsat și să-și ducă la îndeplinire și marea trădare. Se pare că a fost „stupid enough” (cum zice autorul sloganului), ca să îi permită și a doua înșelăciune. Unde mai pui că știa foarte bine tot ce se întâmplă și n-a mișcat un deget să se apere.

Am văzut însă că sunt mereu căutate și apreciate genul de ziceri care nu ne obligă să mergem cu sacrificiul prea departe, ci mai degrabă justifică mici (sau mai mari) răbufniri de orgoliu, de răutate și justițiarism. Unii consideră că e suficient că ei sunt prilej de virtute pentru alții, nu mai e cazul să încerce să devină și virtuoși.

Aceste sloganuri furnizează justificarea necesară ieșirilor din pepeni, derapajelor relaționale, exploziilor de frustrare. Din câte am văzut și citit, în creștinism acestea sunt recunoscute, acceptate, dar ca niște concesii, ca manifestări ale „naturii păcătoase”, și li se caută un tratament adecvat. Se tinde spre eliminarea lor din rădăcini.

În schimb, constat că acum toate sunt transformate în mici titluri de glorie personală („Așa sunt eu, mai înțepător – ha, ha, ha – fii tu mai blând cu mine!” – perfidă scuză). Oamenii care le folosesc se tem să fie prea blânzi, ca nu cumva să fie socotiți blegi, să fie prea iubitori, ca să nu fie socotiți sentimentaloizi, se tem să fie prea binevoitori, pentru că ar putea fi catalogați drept fraieri.

Dând curs unor astfel de „temeri”, nu fac decât să dovedească și să consolideze o interpretare eronată a virtuților. Sensul tare al acestor calități le scapă și lor, așa că intră în hora „lumii” și se conformează unor definiții reducționiste, trivializante.

Iubire, de pildă, nu înseamnă să nu rănești niciodată, ci, eventual, să nu rănești în mod gratuit. E absolut lipsit de orice temei existențial să crezi că numai cine nu te rănește te iubește. Dimpotrivă, e mult mai plauzibil ca oamenii care te iubesc cel mai mult să te rănească cel mai tare. Ține de bunul-simț observația că omul care îți e cel mai aproape are cele mai mari șanse/riscuri să te rănească cel mai profund. Iar asta e inevitabil, atâta vreme cât nu te închizi în propriul egoism rece și impasibil.

Nici măcar raportate la celebra „lege a talionului”, aceste reguli nu rezistă, fiindcă nu cred să existe vreun ins care să ardă de nerăbdare să-i fie aplicate lui însuși. Fiecare își dorește, în forul său interior, să i se mai acorde o șansă, atunci când face un pocinog.

Vorbele astea sunt vehiculate de tineri și bătrăni fără deosebire, diferă doar mediile de propagare. Repet că înțeleg și sunt de acord că există răni, că există situații greu de îndurat și de soluționat, că uneori se impun măsuri drastice. Dar tocmai de aceea dezaprob regulile barbare prin aparenta lor justețe și simplitate. Nimeni nu face neurochirurgie cu securea. De ce am proceda altfel în domeniul extrem de complex și sensibil al relațiilor?

Anunțuri

27 de gânduri despre “Viața condusă de… sloganuri

  1. Mai întâi însă, poate ar fi util să precizez la ce anume mă refer, că prea am fost vag în primul paragraf. Mă gândesc la acele citate și mesaje care instigă la suspiciune, asprime, judecată, intransigență, răzbunare, măsuri drastice aplicate altora ca răspuns la acțiunile lor contondente.

    Rezum ideea câtorva, pentru a o mai mare limpezime: „te iert, dar nu te uit”, „mi-ai greșit o dată, a doua oară nu mai ai ocazia”, „prietenul adevărat nu te rănește niciodată” (sau reciproca acestuia: „cine te rănește nu te iubește”), „cel de care te-ai despărțit era cu siguranță un individ rău de care te-a ferit Cel de Sus” (poate l-a ferit pe el de tine, nu?), „nu acorda încredere și nu recurge la ajutorul altuia” etc.”
    Domnule Stanciu.Nu credeti ca exagerati putin?Este dreptul fiecaruia sa-si traiasca singur viata.Este dreptul fiecaruia sa-si aleaga prietenii pe care si-i doreste.Dragostea nu e nici cu mila nici cu sila.Dragostea se castiga.Nu toata lumea merita dragostea unuia sau altuia.Eu ma bucur sa aud astfel de slogane.E un semn ca adolescentii si tinerii cerceteaza totul si nu cred orice li se da pe tava.E un semn ca poate se schimba ceva in politica si in societate.E un semn ca nu se tolereaza coruptia,lenea,pacatul.E un semn ca adolescentii si tinerii au inteles ca pentru fiecare greseala trebuie sa platesti.E un semn ca nu sunt limitati la gandirea confesiunii religioase.Eu le spun,bravo lor.Sa fie cat mai multi asa.

    • Ca sa fiu mai bine inteles,ceea ce vreau sa spun e ca daca omul scrie”te iert, dar nu te uit”,nu inseamna ca e razbunator sau aspru sau judecator sau intransigent.Sa nu facem din tantar armasar.

    • Sunt întru totul de acord: nu faceți din țânțar armăsar 🙂 De fapt, poate că e mai bine spus să nu puricați textul și să cautați țânțarii în el, fiindcă nu acesta e sensul lui. V-ați legat de un amănunt. Recitiți textul și puneți pasajul citat in contextul său. O să căptați o mulțime de contraargumente implicite.

      Iar ideea că dragostea se câștigă e deja mult prea mult. Să înțeleg că, în esență, dumneavoastră sunteți o persoană care meritați dragostea și harul lui Dumnezeu? O persoană care întotdeauna ați meritat iubirea părintească? E mai mult decât poate mintea mea să accepte și să cuprindă.

      • Iar ideea că dragostea se câștigă e deja mult prea mult. Să înțeleg că, în esență, dumneavoastră sunteți o persoană care meritați dragostea și harul lui Dumnezeu? O persoană care întotdeauna ați meritat iubirea părintească? E mai mult decât poate mintea mea să accepte și să cuprindă.”

        Pai eu ma referam la corupti si lenesi adica la politicieni cand am facut aceasta afirmatie.Hai ca pe copii obraznici poti sa-i ierti,pe frati la fel,chiar si pe unul care mi-o gresit mult in cele din urma l-as ierta dar sa ai dragoste fata de politicieni!!!BRRR.Ma apuca groaza cand ma gandesc la asa ceva.

        Cat despre cele afisate de copii si tineri,sunt doar texte afisate.Sa fiu sincer eu cred ca nici macar cei care le-au scris nu le cred.Eu nu am cont de facebook si nici nu ma obosesc sa-mi fac unul,dar i-am intrebat pe altii daca chiar cred in sloganurile puse pe pagini iar ei mi-au spus ca sunt doar cuvinte pentru a umple pagina si ca ei nu cred in asa ceva.Trebuie sa puna si ei acolo ceva.Dar sa stiti ca se plictisesc repede.Majoritatea cu care am vorbit nu si-au mai actualizat conturile de luni intregi.Este un CRAZe care vine si dispare.Nu are rost sa ne ingrijoram.

        • Textul meu nu se referă deloc la tineri și adolescenți. Tocmai de aceea l-am și scris. În introducere am precizat că la adolescenți mi se pare normal să existe acest gen de ziceri, însă e o fază trecătoare.
          Problema mea era cu cei care fac asta după ce au trecut de tinerețe… când ar trebui să fi dobândit o anumită înțelepciune și să știe spre ce scop se îndreaptă.

        • Si la adulti e la fel.Sunt doar vorbe care le scriu ca sa umple pagina sau CVul.Sansa ca acestea sa capete rolul de principii si sa justifice atitudini sunt mici.Una vorbesc,alta fac.Eu nu mi-as face griji.

          • Dacă aveți dreptate, atunci sunt 2 observații de făcut:
            1. Am găsit primul loc unde creștinii nu sunt responsabili de faptele lor. Și nici măcar nu trebuie să ne punem problema în termenii eticii creștine. În această logică, eu pot mâine să pun pe blog material care instigă la crimă, care promovează pedofilia sau mai știu eu ce. Că doar umplu o pagină, n-ar fi cazul să fiu luat prea în serios.
            2. Însuși faptul în sine că una vorbesc și alta fac este un motiv semnificativ de îngrijorare. Pentru că există și tineri și oameni mai creduli care îi iau în serios. Iar asta se cheamă a fi „pricină de poticnire” pentru cei mai puțin maturi în credință. Consider că ar trebui mult mai multă grijă la aceste „mesaje de umplutură”.

      • iar ai exprimat mai bine ce vroiam sa spun. aricolul tau este o observatie analiza care a plecat din mai multe puncte dar care arata nivelul spiritual la care s a ajuns, atat de jos in cat nici macar nu poti sa acuzi sau sa analizezi ci doar sa observi, atomizarea si personalizarea interpretarile scripturale care duce la „crestinizarea” tuturor aberatiilor verbale de iti vine sa iti para rau ca s a facut reforma. aceste expresii putem sa le asemanam cu manelele in domeniul muzicii.

  2. Intr-un fel sloganurile la care va referiti par a fi destul de reprezentative pentru cei mai multi. Cred ca ele au devenit norme chiar inainte de a fi lansate pe Facebook. Vorbim probabil de o noua forma de sminteala.

    Ati atras atentia asupra scoaterii din context a unor versete din Biblie, carora li se confera un nou inteles. Exercitiul este vechi si reprezinta o forma destul de eficienta de manipulare. Se adevereste inca o data zicala ca ,,litera poate ucide’’. Trebuie sa ajungi la esenta lucrurilor … dar, ma rog, nu vreau sa filosofez. Totdeauna o afirmatie trebuie legata de un context. Observ tendinta de a generaliza anumite adevaruri care sunt de fapt locale. E o forma de simplificare foarte nesanatoasa, mai ales pentru spiritele fragile. Dar acestea din urma sunt majoritare si ele dau ,,culoarea” societatii in care traim. Aceasta vireaza un pic catre maro.

    • Asta e și teama mea. De aceea am abordat acest subiect pentru că îmi pare că reprezintă o tendință care se accentuează (sper să mă înșel). Mi-am zis să semnalez discrepanța dintre punctul de plecare și/sau standardele invocate și ceea ce pare a fi un nou standard subînțeles, unde încap justificări pentru tot felul de meschinării.

  3. si aceasta stare de spirit are cauze multiple care insumate duc nu numai la secularizare ci la un amestec de de apucaturi greu de vindecat.

    • Categoric. N-am făcut decât să semnalez vârful aisbergului. Resorturile mai adânci nu le-am căutat. Nici cu rezolvări nu am venit. Tocmai pentru că acest gen de manifestări fac parte dintr-un ansamblu mai cuprinzător.

  4. Bine zis, bine gândit.

    Eu mă gândesc de puţină vreme despre cealaltă evanghelie. cea a răului. Cam aşa ar fi această aşa zisă evanghelie. Probabil această neghină va înflori şi va fi culeasă pentru ziua electorală prin care antihristul va veni la putere. Căci va veni şi vremea aceea.

    Intoxici acum tinerii. Le pietrifici inima şi îi fereşti de focul iubirii. Iar la o vreme apari cu mesaje pe media care le merg lor la inimă spre o mai mare împietrire. Şi lumea e „pierdută”.

    Dar va veni şi vremea cealaltă:

    Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea…

    • E limpede că nu suntem singuri și de capul nostru, că avem și ajutoare și adversari. Tocmai d-aia… Deși uneori e mai bine să taci, să nu scrii, să nu zici…

    • Da, dar de ce reacționează oamenii cu atâta imprundență? Că aici nu vorbim de școală sau de instituții, ci de adeziuni benevole. Refuz să cred că eu, care mă împotrivesc, aș fi mai spiritual decât cei care le gustă. Ar fi prea gogonată înșelăciuna fariseică să cred așa ceva. Așa că întrebarea rămâne: oare care sunt resorturile acestei adeziuni?

      • Să fiu în rând cu lumea. Care este o altă prejudecată. Este bine să fii în rând cu lumea când toţi lucrează spre mântuire (creştinismul pur). Dar când lumea e perversă atunci nu trebuie să fii în rând cu ea.

        Să fiu la modă este resortul generaţiei mele. (Mai era şi să fii bestial!)

        Să fii cool este resortul celei ce acum se trece.

        Ni s-a stricat busola. Şi în loc să mergem spre Împărăţie noi mergem la tăiere ca vitele.

        • Inspirată formula „generația care acum se trece”. E o perspectivă din afară, că mereu avem impresia că ceilalți trec, abia după o vârstă ne dăm seama că și noi îi însoțim. La unii iluzia perenității e mai de durată…

      • Referitor la fariseism, nu este diferenţă între a lupta contra curentului sau a gusta din el, câtă vreme nu s-a terminat lupta. Toţi suntem în aceeaşi găleată. Unii zic mai puneţi mizerie în găleată că e caldă şi ne place la gust iar alţii ţipă (din ce în ce mai rar) să nu mai pună că ne va omorî sufletele. Egali. Aşa cum primim soarele aşa primim şi porţia de rău.

        Ca în topitoare. Dar Argintarul va scoate zgura şi o va arunca iar argintul pur îl va preţui. În bezna şi arşiţa topirii nu ştim cine este zgură sau argint. Dar faptul că ne ţinem unii de alţii şi că se formează curente antagoniste dovedeşte cu unii sunt argint iar unii sunt zgură. Argintul topit este la fund, fluid şi greu iar zgura poate să acopere complet suprafaţa lichidului preţios. Se răceşte. Se răstoarnă. Şi cu ciocanul zgura se face pământ iar argintul rămâne metalic ca un monolit. Şi iar se bagă la topit. Pentru o mai bună purificare.

        Aş vrea să fiu în parte preţuită de Argintar. 🙂

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s