Viața condusă de… sloganuri

Mă declar surprins de felurite sloganuri „creștine” pe care le pun în circulație utilizatori – ce se declară creștini – ai rețelei sociale Facebook (mă leg de asta că e cea mai populară pe la noi). Că ele circulă printre tineri și adolescenți – unde toate lucrurile sunt resimțite mai intens și mai dureros – e oarecum firesc. Trebuie să defuleze și ei cumva. E greu până înveți să-ți gestionezi cât de cât furiile, dezamăgirile, frustrările etc (unii nici la bătrânețe nu prea izbutesc). Dar când apar la oameni trecuți de prima tinerețe și de năbădăile specifice, e de mirare.

Mai întâi însă, poate ar fi util să precizez la ce anume mă refer, că prea am fost vag în primul paragraf. Mă gândesc la acele citate și mesaje care instigă la suspiciune, asprime, judecată, intransigență, răzbunare, măsuri drastice aplicate altora ca răspuns la acțiunile lor contondente.

Rezum ideea câtorva, pentru a o mai mare limpezime: „te iert, dar nu te uit”, „mi-ai greșit o dată, a doua oară nu mai ai ocazia”, „prietenul adevărat nu te rănește niciodată” (sau reciproca acestuia: „cine te rănește nu te iubește”), „cel de care te-ai despărțit era cu siguranță un individ rău de care te-a ferit Cel de Sus” (poate l-a ferit pe el de tine, nu?), „nu acorda încredere și nu recurge la ajutorul altuia” etc.

Toate acestea popularizează un soi de „înțelepciune” ce izvorăște din experiențe incontestabil dureroase, dar care sunt ridicate la rang de principiu sau reper comportamental, fără să aibă legitimitatea necesară să devină normative. E un abuz să fie transformate în adevărate „învățături teologice”.

E drept că aceste inevitabile (dar nu lăudabile) reacții ale „firii” sunt sprijinite adesea pe tot felul temelii biblice aberante. Din versetul care sancționează pe oricine „se încrede în om”, se extrage obligativitatea de a trata oricând cu maximă suspiciune pe toată lumea (unii aplică regula inclusiv la propria familie, la soți și copii). Dacă asta nu-i diabolic, atunci sigur nu înțeleg nimic din ce se întâmplă aici.

Să luăm, de pildă, cazul unui slogan recent care clama vârtos că: „sunt un om destul de bun să te iert, dar nu într-atât de prost încât să mai am iarăși încredere în tine”. Trec peste îndreptățirea de sine și lipsa completă de modestie a celui care a debitat zicerea. Nu mă interesează nici cine o propagă (poate o face cu scopul să stârnească reacții). E mult mai interesant să vezi că oamenii dau „like” într-o veselie la această (ne)cugetare.Citește mai mult »

Reclame