Fler politic evanghelic

Multă vreme am fost traumatizat pentru că, în 2000, am mers la vot, în turul II, să-l votez pe Iliescu numai ca să nu iasă Vadim. Știu că i-am mărturisit atunci unui prieten că, dacă se întâmplă nenorocirea să câștige tartorul PRM-ului, mă gândesc foarte serios să-mi iau tălpășița și să-mi caut altă țară.

Această ipostază – de care unii au scăpat refuzând pur și simplu să participe la vot – mi-a fost „facilitată”, printre altele, și de curentul care tulbura pe atunci mintea multor evanghelici. Iată o scenă grăitoare. Ieșind din secția de votare, după primul tur de scrutin, mă întâlnesc aci cu o fată din cartier, care-și manifesta pentru întâia oară dreptul electiv (eu aveam deja încă un scrutin bifat, în 1996).

Din una într-alta, mă pune păcatu’ s-o trag de limbă, să aflu cu cine a votat. „Păi, cu Vadim”, răspunde ea surâzând senin. Iar din spatele ei, pășind greu și apăsat, mama fetei completează cu aplomb că „asta e voia Domnului” – să iasă câștigător individul care, de câte ori apărea la televizor, profera numai gogomănii, tartorul unei tagme de foști securiști.

După care, cu o slugarnică și inexplicabilă (pentru mine) resemnare, măicuța bătrână adăugă oftând că acum a sosit vremea să ne pedepsească Dumnezeu pentru… nu mai țin minte exact pentru ce. Așa că a contribuit și ea cu ce a putut la planul divin care, culmea!, nu s-a mai îndeplinit până la urmă.

Cele două femei care l-au propulsat cu bună știință pe Vadim frecventau o biserică evanghelică din Oradea – confesiunea importă mai puțin – unde fuseseră îndemnate mai explicit sau mai implicit spre această opțiune politică. Oricum, se vedea că făceau parte dintr-un „curent” de opinie, că prea erau toate explicațiile puse la punct.

I-am auzit pe mai mulți la vremea aceea declarând cu nonșalanță că nu mai aveau cu cine să voteze. Firește că, dacă e să cugetăm pe îndelete, găsești explicații: dezamăgirea după guvernarea CDR, refuzul de a-l vota pe Iliescu. Dar totuși, extrem de naivă și lipsită de discernământ această aderare la PRM – un partid care, prin vorbirea și purtarea liderilor săi, se afla destul de departe de idealurile creștinești de comportament.

În ultima vreme, am senzația că istoria se repetă. Doar că, de această dată, în prim-plan se află Partidul Poporului, condus de Dan Diaconescu. Motivele îmi scapă (deși am câteva bănuieli), însă am văzut deja un mic val de simpatie manifestată de evanghelici pentru această formațiune politică.

Nu știu cum se poate justifica moralmente adeziunea la PP. Dan Diaconescu folosește cele mai sordide evenimente și face apel la cele mai primitive umori ca să câștige audiență. Manipulează cu o nonșalnță înfiorătoare zonele sufletești cele mai sensibile ale unei populații profund dezamăgite. Iar acum vrea să transforme tot ce a acumult la nivel de credibilitate în capital politic.

Programul „politic” în 20 de puncte e aiuristic, lipsit de orice logică economică sau socială. Să dai 20.000 Euro fiecărui român care deschide o afacere e o tâmpenie cât casa – o să avem vreo 10 milioane de „afaceriști”. Plus că vor crește toate (de ce nu doar alea mici?) salariile, în condițiile în care elimini toate impozitele și le înlocuiești cu unul singur. Sau ce bancă din lumea asta va accepta ideea fantezistă de a suspenda plata creditelor pe 12 luni? Mi se pare evident parfumul de înșelăciune din asemenea promisiuni fantasmagorice.

Cu toate acestea, există evanghelici care pun botul și cred în capacitățile mesianice ale unui individ care a făcut avere numai din faptul că mulțimile se înghesuiau să-i vadă interminabilul serial cu Elodia și alte scârboșenii.

Devine tot mai limpede că practica religioasă oricât de zeloasă nu aduce niciun plus discernământului socio-politic. În sine, asta nu-i o problemă, dar devine o problemă când lucrurile se amestecă, iar personagii bizare sunt învestite cu roluri mesianice, cu însușiri providențiale.

De fapt, aici e miza problemei. Căci nu opțiunea politică a unui individ deranjează, ci acest suflu mesianic ce înconjoară fiecare decizie. Deranjează confuzia nesănătoasă între planul politic și cel religios. Deranjează absența atitudinii cumpătate și critice față de „cetatea omului”.

E surprinzător să vezi cu câtă seninătate trece rigoristul moral peste carențele morale grave și evidente ale „catindatului”. Totul se reduce la acea consonanță sufletească ce unește victimele „dictatorului”. Nicio ezitare în fața bizareriei partidului și a liderului său, nicio tresărire la pactul cu manipulatorul minților credule.

Sper că pătura celor care simpatizează cu PP este totuși nu foarte consistentă. Însă am văzut că există și pastori care îmbrățișează inițiativa lui Dan Diaconescu. D-aici mi se trage impresia că s-ar putea să se repete istoria. Și că entuziasmul pentru acest candidat ar putea să ia o nedorită amploare justificată… teologic (chipurile!). E trist că și lideri de opinie se lansează în acțiuni de manipulare și își amestecă discursul în așa fel încăt să pară că numai ei știu cu adevărat care candidat are girul divin.

În orice caz, nu cred că oamenii care simpatizează PP ar trebui disprețuiți. Nici vorbă. Trebuie ținut cont de ei și, mai ales, văzut de ce au ajuns în această situație disperată. N-ar strica deloc niște educație civică – făcută chiar în cadru eclesial –, dar cine să se încumente să facă asta când, cum s-a mai întâmplat, pastorii pică și ei lesne în plasa entuziasmelor electorale facile sau bine calculate? Iar credincioșii de rând tresar de cum aud vreun candidat ce se dă mai pios sau suține o cauză dragă evanghelicilor.

Acum mi se limpezește tot mai mult un lucru: absența de la vot nu e o opțiune viabilă. Cu cât va participa mai multă lume, cu atât voturile se vor putea pulveriza în mai multe părți. Nu știu ce va ieși din asta, dar o țară condusă de la OTV ar fi prea de tot.