http://en.wikipedia.org/wiki/File:Der-Auferstandene_1558.jpg
E prima dată după mai mulți ani când nu am participat la slujba de înviere de la miezul nopții. Mergeam fie la ortodocși, fie la greco-catolici, iar obiceiul îl am de peste 10 ani. Probabil că voi mai fi avut și alte sincope, însă acum chiar mi-am dat seama că ceva îmi lipsește.
Și mi-au lipsit cuvintele lui Ioan Hrisostom, pe care le pomeneam anul trecut (le puteți citi aici, cu sublinierile mele). Da, le știam, dar când le auzi rostite într-o slujbă adresată tuturor, aceste cuvinte capătă parcă altă încărcătură. Că tot e proclamarea esențială în protestantism…
Mi-am dat seama că e nevoie de un declanșator care să faciliteze experiența sărbătorii. Fiindcă, asemeni multora, resimt povara veacului și spiritul celorlalte zile se lasă cu greu învins. Inerția e teribil de mare, mai ales când ești nevoit să faci lucruri imposibil de amânat sau de evitat până în prag de sărbătoare.
Viața năvălește peste noi și nu prea avem cine să ne învețe cum să-i punem stăvilar. Căci problema aici nu e să știi ce să faci, ci să vezi cum se face. Iar ca să poți crede și adopta un model, e necesar să-l vezi întrupat într-un semen cu situație de viață foarte asemănătoare (sau, eventual, mai rea). Ar fi inutil ca un lapon să explice unui beduin cum să-și construiască un iglu.
Chiar dacă sunt solicitante și stresante, viețile noastre se consumă între niște parametri de înaltă mediocritate. Nu se nasc prea mulți sfinți pe culoarele supermarketurilor, nici în halele de producție industrială. Oricum am scălda-o, cei mai mulți muncim ca să menținem un oarecare nivel de confort, nu doar pentru o subzistență minimală – precum cei ce muncesc pentru masa de seară, de pildă.
Inevitabil, această mediocritate impusă se resimte și în biserici. Iar în bisericile protestante, dat fiind specificul lor, se vede și mai abitir. Căci bisericile tradiționale au liturghia care are un conținut deosebit de consistent în însăși forma sa exterioară. Nu trebuie decât descifrată. Însă, într-o biserică ce mizează pe predică, dacă acest moment se ratează, nu prea mai rămâne nimic.
De Paște mi-a lipsit, așadar, acel imbold care să mă ajute să părăsesc inerția. M-am străduit, nu știu cât am reușit. Nu învinovățesc pe nimeni pentru eventualele mele frustrări de ordin personal.
Rămâne însă un fapt că molima superficialității se întinde galopant, căci și cei care sancționează supeficialitatea enoriașilor din amvoane nu prea dovedesc, prin propriul exemplu, că ar fi reușit să se sustragă clișeelor, inerției din anii trecuți.
Am impresia că sărbătoarea devine o afacere din ce în ce mai personală și incomunicabilă. Comunitățile ratează evenimentul și se străduiesc din răsputeri să mascheze eșecul îndemnând prin purtătorii lor de cuvânt indivizii să-și descopere pe cont propriu rezolvarea, lumina, bucuria, pacea.
Firește că nu se reduce totul la simțirea unui ins izolat. Firește că se pot găsi nenumărate explicații pentru fiecare eșec în parte. Însă e surprinzător cât de puțin reușesc să transmită cei care – ai crede – au izbutit să aprofundeze momentul. Cum nu fac decât să repete niște șabloane și să parafrazeze pasaje din evanghelii încercând stângace și palide actualizări de situații. Plus niște interpretări populare, după ureche.
Să fie, cum ziceam mai sus, sensul sărbătorii atât de incomunicabil? Sau a devenit atât de dificil (aproape imposibil) accesul către profunzimile ce se ascund în acele evenimente? Dacă înseși actele întemeietoare ale credinței creștine sunt încununate de o retorică atât de searbădă și de o practică atât de apatică, unde-o fi buba?
Poate că de vină e materia dificilă care ar trebui asimilată. Mă gândesc, de pildă, cât de nepopulară e în zilele noastre smerenia. Ai zice că e pe cale să devină un păcat în bisericile creștine, unde rapoartele de activitate și cv-urile au căpatat o greutate tot mai mare în ultimii ani.
O bună parte dintre cei care vorbesc despre smerenie se grăbesc să adauge că a fi slujitor, cum zice Biblia, nu înseamnă a fi sluga cuiva, preșul lui. Dar ce rost mai are discuția când premisele înseși sunt dictate de instinctul de autoconservare?
Am impresia că pierdem pe nesimțite contactul cu acele cuvinte consistente, zemoase care ar reuși să formuleze esența sărbătorii și să ne faciliteze accesul către miezul ei. Și că nici individual, nici comunitar nu mai știm cum să le recuperăm eficace. Oricât de mult ne-ar repugna ideea de liturghie, aceasta păstrează măcar învelișul sonor al unor realități care, prin însuși faptul că sunt rostite, au șansa să redevină experință vie pentru ascultător.
Dacă ar fi să însumez într-o frază tot ce am vrut să zic în acest text (și să răspund astfel așteptărilor create de titlu)… n-aș putea. Fiindcă, dincolo de ce am spus, rămâne ceva imponderabil, un rest inexprimabil. Poate că numai eu sunt de vină pentru ce (nu) mi s-a întâmplat. Sau poate că n-am reușit decât să adulmec adevărata rădăcină a unei probleme care ne privește pe toți.
Cu drezina 
Probabil ca nu putem trai sarbatoarea fara renuntare. Renuntarea la masina si mersul pe jos la adunarea credinciosilor, renuntarea la alimente si postul negru, renuntarea la o parte semnificativa din confortul zilnic pentru a simti impreuna cu Cel care a renuntat la insasi viata Sa. Sunt tot mai convins de cuvintele lui Cristos despe bogati, si mai ales mi se pare ca se aplica si modernilor din clasa mic-mijlocie si mijlocie: mi se pare ca suntem asa de indragostiti de confort incat credinta greu isi mai gaseste carje fizice pe care sa urce nitel mai sus. Prin zona asta intuiesc eu o posibila scapare de problema semnalata de tine.
Da, și eu sunt de acord cu ce zici. Atâta doar că am plecat mai degrabă dinspre simptome. Însă e destul de clar că toți cei care au trăit mai târziu bucuria Învierii și tot ce știm despre creștinismul timpuriu au avut parte de grele suferințe în Săptămâna Mare. Și nu numai… Ne putem da seama de intensitatea lor privind la ezitarea lui Cristos și la sfârșitul lui Iuda. N-aș putea zice că-mi place, dar pe aici pe undeva e drumul…
In prima zi a saptamanii am fost si eu ca tot pocaitul la biserica – una de-a noastra, nu spui care, nu conteaza – unde am avut ocazia sa-i aud pe toti cei patru vorbitori de la amvon cu cate o predica (erau intercalate in stil clasic, de cate doua cantari ale corului, acestea la randul lor separate de o poezie).
E adevarat, doar ultima dintre ele – paradoxal, cea mai subtire – a fost anuntata drept „Cuvantul Domnului”, cu citire din Biblii de la pagina cutare etc, etc. Am umplus sarbatoarea de cuvinte, geme saraca sub inflatia de predici rostite in toate registrele posibile – de la tanguiri cu subinteles la strigate disperate – pare mai degraba o comemorare in stilul aceleia – daca ai vazut filmul – din Cainta lui Abuladze, emotii ale unei alte lumi …
Intrebarea care nu mi-a dat pace in zilele astea ale Invierii a fost:
„Cristos a inviat! – Noi ce mai asteptam?”
Sa nu-mi ziceti ca urmatoarea Inviere …
Că tot ai pomenit de Căința, îmi amintesc o replică: „La ce folosește un drum care nu duce la biserică?” Am putea parafraza asta și în cazul predicilor, nu? Și al sărbătorilor? La ce folosește să vorbești dacă nu conduci spre miezul lucrurilor?
HRISTOS A ÎNVIAT!
Vă întorc literele scrise de dvs, neboldate de dvs, scrise de mult de Sf Ioan.
Masa este plină, ospătaţi-vă toţi! Viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând.
Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi să luaţi bogăţia bunătăţii!
Nimeni să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărăţia tuturor.
Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că iertarea a strălucit din mormânt.
Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului.
Stinsu-o-a pe ea Cel ce a fost ţintuit de ea.
Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad.
Amărâtu-l-a pe el Cel care l-a facut să guste din Trupul Său.
Deci haideţi să le boldăm şi sa ne bucurăm. Haideţi până la Înălţare să nu mai facem metanii, să nu ne mai plecăm genuchii, să nu ne mai pocăim păcatele. Pentru că Hristos a Înviat! Mirele este cu noi şi nu putem plânge şi posti. Haideţi să avem haine de înviere şi să ne bucurăm unul în altul de Hristos.
(Mă bucur să vă recitesc blogul Creştin)
🙂
Eu le-am pus în bold la vremea respectiva pe cele care mă marcaseră la o slujbă din noapte de Înviere (la o biserică ortodoxă din Oradea). Au trecut câțiva ani buni de atunci. Acum, de când am și blog, am ocazia să dau mai departe… Și am dat așa cum am primit 🙂
Hristos a inviat !
Si deie Domnul sa se adune crestinii la aceiasi masa.
Adevărat a înviat!
Ai devenit ecumenic, frate 😉
Da’ de fapt toti ortodocsii suntem ecumenici din principiu, ca va asteptam cu rabdare de 2000 de ani (aproximativ), pe toti fratii carora li s-a parut interesant sa experimenteze 🙂
Si inca n-am ajuns la fundul sacului cu rabdarea !
Plus ca mentinem macar formele exterioare neschimbate: daca n-ar fi ortodocsii sa se sacrifice si sa se abtina de la inovatii, ai fi apreciat la fel predica sf Ioan Gura de Aur ?
Cine știe?…
Dar venim încet… însă vezi că nu putem veni complet desprinși de toată moștenirea noastră. Pentru unul ca mine, tot ceea ce cunoaște din confesiunea evanghelică de care aparține reprezintă o „moștenire”, în ciuda vârstei relativ tinere a acestor ramuri creștine.
Daca nu tot timpul, macar uneori sigur avem nevoie de putrea invierii lui Hristos si in vietile noastre, acea putere care sa ne scoata din amorteala cotidiana si sa ne duca mai aproape de cele ce conteaza cu adevarat.
Firește. Avem nevoie mereu de asta. Eu însă vorbeam numai de un anumit fel de a percepe sărbătoarea, de a reuși să-i pătrundem sensurile și să ni le însușim.
La sensul sarbatorii ma refeream dar din punct de vedere strict biblic, Efeseni capitolul 1:19. Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem.
20. Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri, . Asa ca aceeasi putere , e si la dispozitia noastra, a credinciosilor!
Înțeleg ce spuneți și cred că aveți dreptate, dar ar merita dezvoltat subiectul. Nu de alta, dar, din câte înțeleg eu, puterea Învierii nu înseamnă neapărat exataze, simțire intensă (așa cum se sugerează adesea – implicit sau explicit), iar atunci trebuie să fie repuse anumite lucruri în drepturile lor firești.
Mie, de exemplu, îmi vine mult mai ușor să simt mai intens ceva ce e facultativ decât de la sine înțeles. Bunăoară, am trăit primul Paște (cu o săptămână înainte) mai intens decât al doilea. Nu știu, e ceva în ceea ce se așteaptă din partea noastră care nu poate fi îndeplinit la maximă participare câtă vreme se așteaptă; când devine facultativ, ba chiar neinvitat, devine dintr-odată de dorit. O fi complexul mărului la care suntem condamnați.
Însă mi s-a întâmplat și ca, la al doilea Paște, fiind implicată într-o anume participare în a doua zi de Paști, să mă trezesc mai into it decât la început. Și atunci mă gândesc că ține și de acțiuni într-o oarecare măsură. Sau cel puțin pentru anumite persoane.
Da, faza cu facultativ și obligatoriu e adevărată. Dar am un amendament de făcut, ce vizam eu aici nu e atât implicarea afectivă, ci participarea efectivă la sărbătoare, cu afect, cu intelect, cu tot.
Pe scurt, dacă te mulțumești cu ce capeți de la amvon, ai mari șanse să nu ieși din ternul unei zile obișnuite. Nici afectiv, nici intelectual, nici măcar formal, exterior (fiindcă la noi n-au trecere obiceiurile „păgâne”). Așa că se scurge ziua pe lângă noi și ne tot strofocăm să ne convingem că am prins noi ceva… Noroc cu cărțile și cu discuțiile, că așa reușim să redobândim însemnătatea sărbătorii. Cam așa percep eu chestiunea.
„Mi-am dat seama că e nevoie de un declanșator care să faciliteze experiența sărbătorii”.
Tot ciclul Triodului nu este decat un astfel de declansator. Iar pentru „tensiunea” duhovniceasca in care esti adus si mentinut Deniile Saptamanii Mari sunt esentiale.
“Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, caci Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mancare credinciosilor“
Abia atunci liturghia Invierii isi implineste rosturile in sufletul credinciosului. Un evanghelic nu poate avea decat motive de bucurie macar si lecturand intelesurile acestora in talcuirile mai noi si mai vechi ale Parintilor. Dar tot in Biserica este plinirea…
Dacă vorbim de biserica tradițională, acolo există, într-adevăr, liturghia și toate formele care conțin ceea ce e de știut și de cunoscut. Rămâne credinciosului doar să facă efortul să pătrundă sensul acestora. La evanghelici… e o poveste lungă, dar riscurile sărăciei spirituale îmi par mai mari în general.
M-am gândit la ceea ce aţi scris. Şi o să scriu nişte versete din Luca, 24. (E o îndrăzneală pentru mine să vin cu versete către un evanghelist. Pentru că noi avem un fir de interpretare dvs mai multe. :)).
13. Şi iată, doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi la un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus.
…
15. Şi pe când vorbeau şi se întrebau între ei. şi Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei.
16. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.
…
27. Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El.
…
29. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei.
30. Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor.
31. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei.
Pe scurt, celor doi discipoli, Cuvântul vine către ei fără să poată fi desluşit, revelat. Capătă o cunoaştere deosebită, de la însuşi Cuvântul dar tot nu pot desluşi. Practic ei pricep sensul Vechiului Testament (lucru care să fim convinşi că a putut fi verificat de ceilalţi apostoli. Noi considerăm că unul dintre cei doi călători era chiar Luca. Luca fiind unul dintre cei care poate prezenta genealogia Lui Hristos). Deci cu raţiunea pricep Legea Veche, rolul Lui Hristos dar nu pot să-L vadă!
Şi când Îl văd? La frângerea pâinii. La Euharistie.
Iar citirea din Ioan Gură de Aur se face în timpul împărtăşirii, după ce se citesc rugăciunile de mulţumire a împărtăşaniei. E un moment maxim de tensiue, când slujba se termină. Oamenii se împărăşesc (fără să aibă nevoie de citirea respectivă). Dar cei care se uită la cei care se împărtăşesc au nevoie de cuvinte de aur ca să nu se întristeze. Ca să nu se simtă în afara comuniunii.
Bine ați făcut că ați pomenit. Sună înalt, cuprinzător, generos, izbăvitor… această interpretare. Fiindcă așa mi-e confesiunea, pur și simplu ader la ea. Sunt deprins să aleg ce să cred. Știu că există riscuri în asta, dar există și beneficii. De fapt, și în Ortodoxie, libertatea e fundamentală.
Paranteza cu pricina a fost pusă pentru că intru într-un anume fel pe teritoriul dvs, ca protestant. Ştiu că dvs, protestanţii,, daţi multe citate din Biblie (deşi bănuiesc că dvs vă abţineţi). Şi înseamnă că pot exista piedici pentru înţelegerea mesajului.
(Căci poate am făcut greşeli impardonabile. Ex. nu am dat tot textul. Sau poate trebuia să spun Luca, cap 24 de la x la y, sau …).
Deci nu a fost o paranteză care să fie pusă între noi. Ci una care să ne facă să luăm seama unul la altul şi să iertăm eventualele greşeli ale celuilalt. Şi poate nu numai pentru noi ci şi pentru alţii care citesc comentariile.
[…] 2012 – Teofil Stanciu: Ce mi-a lipsit de Paște […]
[…] 2012 – Teofil Stanciu: Ce mi-a lipsit de Paște […]