Am mai citat și cu altă ocazie câteva paragrafe din cartea Râuri de apă vie (scrisă de fratele Yun în colaborare cu Paul Hattaway). Nu susțin că are întru totul dreptate, însă, venind dintr-o biserică în plină efervescență, în care lucrurile se întâmplă la altă temperatură, poate că are ochiul ceva mai limpede decât noi, cei care stăm aici și ne-am cam obișnuit cu apele în care ne scăldăm. Am putea cel puțin să evaluăm cu onestitate avertismentele pe care le punctează. Plus că anumite observații tare iute te fac să te gândești la un exemplu concret, cunoscut.
Probabil că soluțiile propuse de el nu sunt nici infailibile, nici universale. Însă trebuie ținut cont că le-a văzut funcționând și dând roade în Biserica chineză, care își desfășoară activitatea în semiclandestinitate. Măcar nu-s din teorii, ci au fost încercate pe oameni.
Dacă tot vin sărbătorile, avem cel puțin un subiect de meditație care să coboare într-un concret acut și imediat tot ceea ce s-a întâmplat de Paște.
În unele biserici pe care le-am vizitat pe tot globul, pastorii şi liderii au fost înşelaţi să creadă că rolul lor este să controleze şi să domine turma. Ei se tem de orice eventuală pierdere a autorităţii şi a puterii şi se împotrivesc prompt oricărei activităţi sau iniţiative care nu vine de la ei.
De asemenea, am văzut multe lucrări desfăşurate de organizaţii creştine, unde preşedintele acţionează exact ca un gardian de închisoare. El exercită controlul şi se asigură că toată lumea face ce i se spune. Aceste biserici şi organizaţii au devenit asemeni unor închisori imense, care îi iau prizonieri pe oameni şi îi ţin închişi, departe de libertatea pe care o au în Cristos. Nimănui nu i se îngăduie să acţioneze în afara regulilor stabilite, întocmai cum, în cazul puşcăriilor, gardienii veghează ca fiecare deţinut să respecte regulile închisorii şi să nu părăsească incinta. Aceste organizaţii folosesc diferite metode pentru a-i atrage pe oameni în bisericile, denominaţiile şi organizaţiile lor şi inventează apoi strategii ingenioase pentru a-i ţine departe de restul lumii. Din acel moment, în loc să fie creştini „cu perspectiva Împărăţiei în minte”, care caută întâi Împărăţia lui Dumnezeu, aceşti prizonieri sunt forţaţi să-şi cheltuiască toate energiile pentru slujirea infrastructurii acelei organizaţii, pentru a-i asigura supravieţuirea. […]
În Occident mai există, de asemenea, o dependenţă nesănătoasă faţă de clădirea bisericii. Această fixaţie nu poate fi justificată prin texte din Noul Testament. Se investesc miliarde de dolari în construirea şi îngrijirea unor clădiri dichisite, în timp ce, comparativ, se cheltuiesc puţini bani pentru evanghelizarea lumii şi misiuni. Trebuie să se producă o mutaţie fundamentală de la concepţia că „biserica” reprezintă o clădire la perspectiva biblică, potrivit căreia „biserica” e un grup de credincioşi care se adună împreună să dea cinste Cuvântului lui Dumnezeu şi să se încurajeze unii pe alţii…
E impropriu să spunem că „mergem” la biserică. Mai degrabă, noi „suntem” biserica! Merită să medităm o vreme la acest lucru. […]
În multe ţări de pe glob – inclusiv din Occident – Dumnezeu începe să dea la o parte tradiţiile edificate de oameni timp de secole şi Îşi remodelează Biserica în acord cu ceea ce El a poruncit. Încep să ia fiinţă mii de biserici de casă, în care credincioşi sinceri se închină şi-L caută pe Dumnezeu împreună prin Cuvântul Său. Mulţi creştini experimentează pentru prima dată adevărata libertate, scăpând din lanţurile tradiţionalismului. Ei descoperă cu uimire că necredincioşii care nu doreau să pună piciorul în vreo biserică tradiţională sunt nerăbdători să înveţe despre Isus.
Nu toată lumea se bucură atunci când poporul lui Dumnezeu începe să se adune împreună după tiparul Noului Testament. Mulţi oameni au trăit o viaţă întreagă după modelul tradiţional. O învăţătură precum cea pe care v-o împărtăşesc eu azi îi înfurie pe aceşti oameni. De vreme ce trăiesc confortabil în banca lor, nu vor să fie treziţi din picoteală. Alţii savurează funcţiile de conducere pe care le deţin şi consideră, cu mândrie, că au dreptul divin de a continua manipulările şi abuzurile exercitate asupra turmei lui Dumnezeu. Au absolvit seminarii şi li se plăteşte un salariu să mijlocească între Dumnezeu şi oameni sau cel puţin aşa gândesc ei. Orice discuţie despre nevoia de burdufuri noi este ignorată, iar cei care tânjesc după o cale mai bună sunt adesea socotiţi „răzvrătiţi”…
Consider că nu locul în care vă adunaţi contează, ci forţa spirituală care animă întâlnirile voastre. Există multe servicii bisericeşti unde e prezent Dumnezeu şi există şi multe întâlniri în case unde anumiţi indivizi au preluat controlul asupra altor indivizi. Nu clădirea în care vă întâlniţi reprezintă o problemă, ci sistemul din care faceţi parte.
Cartea Râuri de apă vie (traducere de Florin Moțiu) este în tipar, urmând să apară în cel mult două săptămâni la Editura Casa Cărții.
As facereferire doar la unctul cu Biserica, ca si cladire, unde , asa cum spunea, se fac mari investitii in cladiri fizice si nu in trupul spiritula, in centre si sedii, si nu in omul dinauntru.
[…] (ambasadorul) 76. Dragoste neconditionata – II (miriama) 81. Cei doi tâlhari (adamaica) 88. Metehne ale Bisericii occidentale sancționate de un oriental (drezina) 94. Noi și Crucea lui Isus (lascaupetru) Share this:FacebookTwitterLinkedInLike […]
Reblogged this on Persona and commented:
Ma bucur sa inteleg ca a aparut in romaneste si a doua carte a FRatelui Yun.
Nu stiam. Merita citita.
Si rugati-va sa-l putem aduce in Romania.
Reblogged this on Pro(-)scris.
Reblogged this on Pasarea Phoenix Remixed & co and commented:
O nouă semnalare a lui Teofil Stanciu. Lumea şi Biserica nu încetează să ne uimească. Extrem de interesant şi adevărat ceea ce spune fratele ăsta! Mă întreb însă ce părere are fratele Yun despre stilul de conducere în Bisericile presbiteriene din Coreea de Sud…
De dl Pleşu nu îmi place. De fapt chiar sunt în gardă când îl aud vorbind. Dar conferinţa abundă de deraieri ale raţiunii faţă în faţă cu piatra din capul unghiului.
http://paulsiladi.wordpress.com/2012/03/20/andrei-plesu-despre-parabolele-lui-iisus/#more-510
Iar punerea raţiunii faţă în faţă cu Cuvântul alandala aparţine occidentalilor (ca să nu fiu acuzat că postez ca nuca în perete).
Mare păcat că geniul domnului Pleşu se complace în ironie şi deconstrucţie (chiar şi când protestează împotriva deconstrucţiei sau construcţiei altora). Când vine vorba să construiască, rămâne la hochparter. Critica de artă i se potriveşte foarte bine, tocmai pentru că este atât de fin observator şi are multă imaginaţie. Dar, dacă îl compari cu Steinhardt, mi-e teamă că e depăşit la toate capitolele, mai puţin ironia bizantină (poate că aşa ceva nu există, însă se cerea ceva mai elevat decât „mioritică”). S-ar putea face câteva grupuri Divertis de înalt nivel intelectual în România…
Probabil că şi dvs sunteţi deranjat, în general, de goana după mica slavă deşartă a v’ânării de hohote semidocte. Dl Pleşu are acelaşi farmec cu prezentatorul de la Divertis: morgă impasibilă care vânează râsul cu pretenţii de inteligenţă.
Cu ce rămâi dintr-o întâlnire de acest fel, fulminantă? Cu fum. Sau fumuri. Oare o fi un talant îngropat la dânsul?
Pentru Parabole sunt nevoit să-i iert tot şi să-mi retrag criticile! N-am terminat-o încă, dar din primele capitole mi se pare o carte de profundă înţelepciune creştină, trăită şi nu doar gândită la rece, prin biblioteci nemţeşti. Jos pălăria, pentru mine a urcat deja pe terasă!
Reblogged this on Daniel Lucescu.