Postat de: Teofil Stanciu | 09/04/2012

O hamartologie catastrofică

Uploaded by divewonder
http://www.sxc.hu

Că păcatul este prezent în lume – în forme de la cele mai atroce la cele mai subtile și mai ispititoare – sunt de acord toate marile religii și orice morală existentă. Toți oamenii admit că există lucruri rele și lucruri bune, păcate și virtuți – chiar dacă nu folosesc neapărat acești din urmă termeni pentru a le denumi.

Soluțiile de eradicare a păcatului diferă de la o religie la alta, de la o morală la alta. Cea mai bizară îmi pare a fi aceea care susține eradicarea instantanee a păcatului. O să revin la acest subiect, fiindcă aici e miza textului meu. Trebuie să convenim însă, până una alta, că nu există încă o rezolvare care să înlăture, în realitate, definitiv păcatul din practica de zi cu zi. Cei care ating perfecțiunea sunt excepții în orice religie.

Nici măcar soluția creștină, singura în care eu cred, nu promite eradicarea acestui flagel, ci propune confruntarea permanentă cu el, iar biruința absolută este promisă abia în viața de apoi. Căci, este un fapt cunoscut de către inițiați, un creștin nu e decât omul care s-a angajat pe drumul lepădării de năravurile ticăloase. Unii sunt mai virtuoși genetic, alții luptă toată viața cu patimile și cu tentațiile. Prea puțini sunt cei care se apropie de desăvârșire – iar respectivii sar imediat în ochi.

Există câteva confesiuni care admit dogmatic posibilitatea ca desăvârșirea să fie obținută pe pământ, dar e un fapt incontestabil că cei care urcă până acolo sunt extrem de puțini și acest nivel de sfințenie se atinge practic într-o viață de luptă spirituală necontenită. Plus că, până și cei care acced pe asemenea culmi spirituale nu sunt, atâta vreme cât trăiesc, pe pământ invulnerabili la ispite.

Dacă intri însă într-o biserică evanghelică, adesea ai impresia că păcatul poate, trebuie și musai eradicat numaidecât. Și că toată vina pentru nereușita acestui demers o poartă auditoriul. Fiindcă, la cum vorbește dumealui predicatorul, el are, cel mult, câte un păcat „nevinovat” cum ar fi cafeluța de dimineață sau mici iritări ocazionale și cu totul trecătoare, care și astea e posibil să fie în deplin acord cu mânia divină din Scripturi.

Nici nu ar putea fi altfel de vreme ce – într-o viziune nepermis de simplistă și totodată catastrofică – păcatul e prezentat ca un drum fără întoarcere, ca o decizie unică (!) ce îți pecetluiește soarta. Cu toate că Biblia e doldora de contraexemple strălucite, am auzit de mai multe ori spunându-se literalmente că odată ce ai pornit pe această cale, te duci implacabil spre iad.

Dacă ar fi adevărat, atunci 1. Acțiunile de încreștinare (evanghelizare) ar fi complet lipsite de fundament pentru că toți oamenii au pornit deja pe „drumul păcatului” și 2. Odată încreștinați, oamenii n-ar mai trebui să păcătuiască. Firește că nimeni nu susține, în realitate, niciuna dintre aceste aberații. Firește că se admite că și după încreștinare se mai comit păcate și că mai există iertare la Dumnezeu și pentru acestea. Deși unii, în teologia lor simplistă de birou, se arată sceptici față de iertarea păcatelor voluntare – de parcă voința ar fi complet străină de orice păcat săvârșit după botez…

Și totuși se predică ca și când nu s-ar cunoaște toate aceste elemente. Se vorbește despre păcat ca și când nu ar exista importante deosebiri practice, chiar existențiale, aș zice, între păcatul cu gândul, păcatul cu vorba și păcatul cu fapta. Precizez că nu-mi trece prin gând să contest ideea creștină că un păcat e suficient în sine pentru a aduce moartea spirituală a făptașului. Vorbesc aici însă despre deosebirile concrete, palpabile, nu despre teorii generale – bune la locul lor, dar insuficiente pentru traiul zilnic.

De cele mai multe ori când se vorbește în acest fel despre păcat, nu se pomenește nimic despre libertatea umană care îi permite omului să se oprească chiar și în ultimul moment din săvârșirea unei fapte rele. Dimpotrivă, situația apare ca fiind guvernată de un determinism feroce: dacă te-ai pornit, nu te mai poți opri.

Ei bine, există tradiții creștine care spun că te poți. Că păcatul începe în gând, că apoi devine intenție, pe urmă este săvârșit, după care este urmat de alte păcate, menite să-l acopere și să-l amplifice pe primul. În orice punct al acestui lanț te-ai opri, tot e mai bine decât să mergi până la capăt. E semn că mai ai un dram de conștiință trează. Deși țelul suprem e să nu lași nici măcar gândul să cocheteze cu păcatul, totuși, chiar și când săvârșești fapta păcatoasă, e mai bine să te oprești la jumătatea ei, de exemplu. Nu e totuna în ordinea firii dacă ucizi pe cineva sau dacă numai îl rănești. Oricum e rău, dar nu e totuna!

Există niște ancore concrete de care te poți agăța. Nu rămâne totul într-un imponderabil inaccesibil și, din această cauză, sumbru, copleșitor. Pe lângă puterea lui Dumnezeu dată prin har omului spre a birui păcatul (și care constituie fundamentul indispensabil al luptei pentru desăvârșire), mai sunt și niște repere vizibile și cuantificabile. Omul se poate evalua pe sine, se poate analiza în raport cu ceva exterior, își poate examina conștiința însăși.

Mai mereu am aflat cât de înalt este standardul lui Dumnezeu – și n-am de gând să cotenst asta – pe de o parte, și cât de ticălos sunt eu – nici asta n-am tupeul să contest – pe de alta. Însă, între cele două, nu există adesea nimic altceva decât un ins care vorbește ca și când el ar fi reușit să îndeplinească acele standarde stricte și care mai are mici scăpări lesne corijabile. Iar în fața lui stau niște indivizi care habar n-au cum l-ar putea imita pe vorbitor, dar se simt vag vinovați de neputința și neștiința lor.

Pesemne că așa vor fi înțeles unii să prezinte prăpastia dintre Dumnezeu și om și să accentueze necesitatea harului. Tot ce se poate, dar acest fel de a prezenta problema catastrofic și reducționist îi lasă pe enoriași fără niciun orizont. Căci, din câți credincioși mi-a fost dat să cunosc până acum, cu excepția pastorilor care par ireproșabili, cei mai mulți ajung cel mult să constate că păcătuiesc mai puțin – grație puterii divine.

Așadar, păcatul continuă să ne bântuie, dar noi trebuie să ne purtăm ca și când n-am ști asta. Ca și când acest adevăr ineluctabil ar fi un accident rușinos, pe care nu se cade să-l discutăm în compania desăvârșiților. Să fim bine înțeleși că nu cochetez aici cu extrema cealaltă, a complacerii în desfrâu și în rememorarea lui voluptoasă.

Indiferent cât de categorică e doctrina depravării totale a omului, nu putem trece cu vederea un fapt elementar: anume că unii oameni, fără să creadă în Dumnezeu, fac anumite păcate, dar nu le fac pe altele. Deci nici nu poate fi vorba de un determinism catastrofic: ai mințit aici, o să minți toată viața și o să ajungi și să furi și să curvești și să ucizi. Ba mai mult, există oameni care s-au oprit în timp ce tocmai săvârșeau un lucru rău, nu l-au dus până la capăt.

Asta îmi vorbește mie unul despre conștiință și despre acea libertate a voinței care, oricât de pervertit ar fi un suflet, încă îl mai poate opri de la rău. Astea sunt fapte de viață, nu teorii teologice. Iar aceste fapte mi se pare că ar fi bine să se regăsească și în teologie, și în predici.

Dacă e să dăm crezare unui discurs rudimentar, complet desprins de viață, ar trebui să ne sinucidem, că suntem damnați pentru eternitate, fără posibilitate de întoarcere. Fiindcă cei mai mulți dintre noi păcătuim zilnic și am declanșat deja din zorii tinereții noastre bolovanul.

Chiar dacă înțeleg rațiunea unor simplificări în scopuri didactice, uneori mi se pare necesar ca lucrurile să nu fie prezentate trunchiat, fiindcă riscă să deformeze realitatea. Iar realitatea e că majoritatea ne „îmbogățim” zilnic zestrea de fărădelegi, uneori cu bună știință, iar din când în când poate chiar cu intenție sau măcar ne dăm voie s-o facem. Asta e situația, iar soluțiile trebuie să se potrivească la această stare de fapt, nu la o puritate pe care nimeni n-a deținut-o probabil niciodată și cu atât mai puțin cei din ziua de azi; nici la prezentarea exclusivă a unor standarde a căror înălțime nici vorbitorul n-o cunoaște decât din manualele de teologie, căci nu i-a fost dat nici s-o atingă, nici s-o înțeleagă.

Trebuie menționat și că destinatarii predicilor inadmisibil de simpliste și deficitare teologic sunt într-un mediu în care tehnica culpabilizării e infinit mai bine dezvoltată decât arta (și etica) iertării. În auditoriu sunt oameni receptivi, nu neapărat din vina lor, la discursuri justițiare și dispuși mai degrabă să exagereze prin excesul de sancțiune, de judecată critică (pripită și reducționistă), decât prin generozitate și o „excesivă” iubire de semeni.

Da, Dumnezeu e sfânt și cei care cred în el trebuie să devină la fel. Însă tare bine ne-ar prinde niște oameni care să ne spună, din experiență, cum se ajunge acolo, nu doar să ne repete cât suntem de depravați. Nu de alta, dar dacă depravarea asta e și din vina noastră și responsabilitatea noastră, atunci avem nevoie și de niște soluții aplicabile. Dacă însă e din vina noastră, dar nu suntem responsabili de rezolvarea ei în niciun fel, atunci predica e inutilă, fiindcă Dumnezeu se îndură potrivit orarului său de fiecare și n-ar rost să mai batem apa în piuă.


Responses

  1. […] https://drezina.wordpress.com Share this:FacebookTwitterLinkedInLike this:LikeBe the first to like this post. […]

  2. Citind acest articol mi-a venit in minte predica Sf. Apostol Pavel despre iubire, in care evidentiaza rolul major al acestei virtuti in desavarsirea spirituala a unui crestin. Oricare alta virtute paleste ca importanta in fata iubirii. Le poti avea pe toate, daca lipseste iubirea totul e in van, ne spune Apostolul Neamurilor.
    Fiind crestin ortodox (desi plin de pacate) voi ,,trage putin spuza pe turta” confesiunii mele amintind de parintele Cleopa care, atunci cand o persoana venea la el era intrebata adeseori: ,,Ati venit sa vedeti un vierme ?”.
    Cred ca preocuparea de baza a unui crestin este sa-si inbunatateasca propria situatie duhovniceasca prin practicarea ,,golirii de sine” si a iubirii aproapelui. Numai asa are sansa de a dobandi harul (care vine de la Dumnezeu) si prin aceasta de a atrage pe calea cea dreapta cat mai multi semeni. Cuvantul este important aici dar esentiala este puterea exemplului.

    • Dacă tot ați tras spuza într-acolo, ar mai fi de menționat că Ortodoxia are o seamă întreagă de exemple, dar și o literatură consistentă, pentru a jalona un traseu spiritual care, oricum, e clar că se individualizează pe parcurs, într-o anumită măsură. Căci fiecare are ritmul lui, căderile lui, genetica lui etc. La Evagrie, de pildă, am găsit recomandări foarte specifice pentru dezlipirea sufletului de păcate. E doar unul dintre exemplele care îmi vin în minte. Văzând cum arată praxisul ortodox la zi, adesea îi căinez pe oamenii ăștia că nu știu ce rădăcini solide și adânci au… Puțini sunt cei care află pe ce comoară zac.

  3. E drept ca unii predicatori sunt exact asa cum spui, si unii din ei predica cu mare patos la Vocea Evangheliei, dar nu sesizezi in tonul vocii sau in alte elemente adiacente cuvintelor vreo asumare a propriului faliment si al nimicniciei, vreo urma de umanitate autentica, solidara cu interminabila lupta a fiecarui crestin. Si aceasta atitudine neverbalizata este transmisa implicit comunitatii de credinciosi (evanghelici). Si suntem tentati, urmand exemplul, sa parem mai sfinti decat suntem, de parca nu asta este grija permanenta a oricarui om, fie el crestin ori nu, sa dea bine.

    • Copil fiind, chiar am crezut o vreme în această superioritate. E bine că mi-am revenit undeva prin clasa a XII-a (nu foarte devreme totuși), însă de atunci mă tot străduiesc să recuperez… smerenia pierdută. Sunt autoironic aici, dar cam așa cumva e…

  4. Reblogged this on Pasarea Phoenix Remixed & co and commented:
    Teofil Stanciu propune un punct de vedere cu privire la păcat. Nu ştiu de ce m-a dus cu gîndul la ultimele cuvinte ale lui Maiakovski atunci cînd s-a sinucis: „Nu trageţi tovarăşi!”

  5. Cred că este vina secularizării care cuprinde creştinătatea (sau a cuprins-o deja). Secularizare ce este ca un praf gros ce acoperă moştenirea creştină. Iar noi rămânem să observăm forma prafului. Dacă am da praful la o parte am putea şi citi, şi vedea culorile, formele originale iar în final am şi înţelege.

    Cred că fiecare rit cunoaşte secularizarea celorlalte rituri. Dar secularizarea lui (a ritului respectiv) nu o cunoaşte.

    Noi ortodocşii privind la protestanţi am spune printre altele exact ce aţi sesizat dvs acum.

    Şi aş asemăna la noi (la ortodocşi) cu mersul fără gândire pe Cale. Adică intrarea în Ritual fără cunoaştere.

    Nu le consider păcate. Însă sunt sigur că şi dvs sesizaţi că cei în cauză merg pe muchie de cuţit. Pot cădea în deznădejde foarte repede:
    – protestanţii care cred că sunt liberi de păcat, când cad în păcate brutale (beţie, curvie etc) pot cădea aproape definitiv.
    – ortodocşii care fac Ritualul în sine ca pe un idol ritual se despart de Dumnezeu. Şi ce cer în rugăciune nu primesc. Ci chiar iau pedeapsă. Şi cad. Pentru că zic că am fost la biserică, m-am rugat, am postit şi nu am primit ce am cerut.

    Poate că aici ar fi ajutorul nostru, unii către alţii. Prin iubire să descoperim unii la alţii ce ne lipseşte nouă. Şi celorlalţi.

    • Ehei, iată un exercițiu pe care numai (cum spuneți) prin iubire l-am putea practica. Dar, într-adevăr, ar fi foarte folositor. Din afară, lucrurile arată adesea mai limpede…


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: