„Modestia este calitatea celor care nu au calități”

linebehind.com

Zilele trecute mi-a fost dat să văd pe pagina de FB a CBEE un citat din Napoleon care sună astfel: „Modestia este calitatea celor care nu au calități”. Cine a postat însă această vorbă de duh a adăugat și o întrebare: „Cum comentați această afirmație?”

Se poate presupune, deci, că zicerea nu este asumată, ci doar pusă în discuție. Cu toate acestea, a căpătat 7 like-uri. Adică sunt oameni cărora această afirmație li se pare firească și pe deplin adevărată. Nu știu – nici nu am de gând să aflu – cine sunt respectivii. Dar cred că întruchipează foarte bine spiritul epocii.

Legam, grație educației pe care am căpătat-o, modestia de bun-simț, de cumpătare, de smerenia creștină, de înțelepciune etc. O puneam în opoziție cu lauda de sine, cu aroganța, cu vanitatea, cu orgoliul, cu trufia, cu prostul gust și alte asemenea defecte.

Dar mi-e tot mai clar că greșesc. Nici măcar în biserică nu mai are trecere modestia (nu e singura virtute tradițională pusă sub semnul întrebării și chiar sancționată). Adesea e interpretată fie ca slăbiciune, fie ca delăsare, fie ca refuz al „implicării”.

Până și în biserică trebuie să te lauzi cu ceea ce faci, să aduci la cunoștința celorlalți cucernicele tale realizări, să îți justifici apartenența la comunitate. Se pleacă, desigur, de la prezumția de indiferență pe care trebuie iar și iar s-o infirmi.

Activitatea pe care o întreprinzi – poate cu discreție – în numele credinței și mânat de imbolduri ce răsar din ea trebuiesc prezentate cu toată publicitatea aferentă comunității locale, ca să nu existe niciun dubiu că ești un personaj suficient de activ și, prin urmare, credincios. Altminteri, atragi mereu atenția ca un ins imposibil de încadrat și, în consecință, suspect. De o spiritualitate discutabilă.Citește mai mult »

Massive Attack – Splitting the Atom

Directed by Edouard Salier; produced by Scream Park; post-production by Digital District. (Feat. The 3D, Daddy G, and Horace Andy)

The baby was born
Nettles and Ferns
The evening it chokes
The candle it burns
This disguise covers
Bitter lies
Repeating the joke
The meaning it dies
Pass me a coat I’m not afraid to leave
I’m letting you know
I know what you need
I’ll turn you around
This beautiful town
And then you’ll believe it when your eyes then deceive you

Its easy, dont let it go
Its easy, dont let it go
Its easy, dont let it go
Don’t Lose It

Its getting colder outside
Your rented space
They shadow box and they
Paper chase
It never stops
And we’ll never learn
No hope without dope
The jobless return
The bankers have bailed
The mighty retreat
The pleasure it fails
At the end of the week
You take it or leave
Or what you receive
To what you receive
Is eternited leave

Its easy, dont let it go
Its easy, dont let it go
Its easy, dont let it go
Don’t lose it

Incandescent light at doors
In adolescent menopause
In little clicks you got the music stops
The needle sticks and the penny drops
The summer’s gone before you know
The muffled drums of relentless flow
You’re looking at stars that give you Vertigo
The sun’s still burning and dust will blow
Honey scars I’ll keep you near
Our blood is gold nothing to fear
We killed the time and I love you dear
A kiss of wine we’ll disappear
The last of the last particles
Divisible invisible
The last of the last particles
Divisible invisible

Întrebare: Ce-a vrut autorul să spună în acest cântec? E știut faptul că evanghelicii au cea mai desăvârșită exegeză și hermeneutică… Dacă nu sunteți evanghelici, slabe șanse să înțelegeți ceva 😉

Ceasul patriarhului și… bârnele noastre

agenda.ro

A făcut mare vâlvă ceasul cel scump al patriarhului Kiril, scos cu Photoshop-ul din poză și, pe urmă, reintrodus la locul lui. Problema, dacă e vreuna, e a Bisericii Ortodoxe Ruse și a înaltului ei ierarh. Desigur că presa poate să se sesizeze (e chiar de dorit s-o facă) și să ridice tot felul de întrebări. Multe dintre ele s-ar putea să fie legitime.

Dar ceasul lui Kiril nu e deloc problema (neo)protestanților români. Faptul că se dau pe net, nu-i îndrituiește să posteze critic și moralist observații dojenitoare la adresa patriarhului rus. Până una alta, nici măcar nu știau de unde are omul ceasul respectiv. Poate chiar a fost un cadou – așa cum susține patriarhul însuși. În orice caz, bisericile ortodoxe și catolice nu se sfiesc să-și afișeze prieteșugul cu puterea lumească. E, de altfel, o tovărășie notorie, veche de peste 15 veacuri,  de ce ar renunța la ea tocmai acum?

Revin și spun că nu văd în ce fel îi privea pe evanghelicii din România problema ceasului unui prelat ortodox din Rusia. Și că nu înțeleg de unde tonul acesta mustrător la niște oameni ce aparțin de confesiuni ce își au propriile probleme.

Puține vor fi fost bisericile evanghelice din România care, atunci când au vrut să-și construiască o clădire nouă (în ultimele două decenii), să nu fi fost nevoite să apeleze și la sponsori externi. Care sponsori erau din Occident. Unde, știm bine, există o puzderie întreagă de confesiuni, grupuri și grupuscule creștine.Citește mai mult »

Perfectio in Spiritu

Radu Mureșan este de ieri pe secția noastră, și am avut privilejul să-l îngrijim noi. Starea lui e tot așa, în limbaj medical spunem că e stabilă.
Tensiunea arterială e în parametrii normali, însă inima este ajutată de un inotrop, noradrenalină(medicament care ridică tensiunea).
El ca simptome are lipsa de aer, dispnee, ortopnee- nu poate sta decât în fund nu se poate culca întins. Cunoaște parametrii monitorului, și bietul este mai tot timpul cu ochii pe saturație.

Chiar dacă am avut mai tot timpul de muncă, Naomi și eu ne-am făcut timp pentru a mai vorbi cu Radu. I-am arătat mesajele dumneavoastră, care l-au încurajat vizibil. Am vorbit despre Dumnezeu , suferință, familie, etc. E dependent de oxigen, un minut nu poate sta fără el.

A reușit în sfârșit după 4 zile și nopți să ațipească și să se odihnească oarecum. Asta m-a bucurat. A avut poftă de mâncare și…

Vezi articol original 159 de cuvinte mai mult

Prohodul credinței în Dumnezeu?

Un nene curios a făcut un studiu care să releve cum mai stă treaba cu credința asta în Dumnezeu. Mai mult decât atât, nenea era și perseverent, așa că a extins studiul dumisale pe vreun deceniu, iar concluziile au ajuns până la noi, pe Hotnews.ro, sub forma constatării că „Credința în Dumnezeu este în declin în întreaga lume, cu excepția Rusiei, Sloveniei și Israelului”.

Pentru cei ce reacționează (fie pozitiv, fie negativ) la asemenea vești, știrea constituie un prilej de a-și reconfirma teoriile și de a-și întări bănuielile. Însă, așa cum se întâmplă tot mai frecvent în presă (indiferent de țară și deontologii), titlul nu prea are de-a face cu conținutul.

Cine are curiozitatea să citească docomentul original produs de nenea cercetătorul (îl găsiți aici, și se cheamă „Beliefs about God across Time and Countries”) află că „întreaga lume” înseamnă, în realitate, vreo 30 de țări dintre care lipsesc cu desăvârșire statele africane, iar America de Sud e reprezentată doar de Chile.

De altfel, întreaga emisferă sudică e extrem de prost reprezentată în acest „studiu”, adică tocmai acea parte a globului în care, potrivit altor studii, se înregistrează ca mai mare efervescență religioasă.

Umblă vorbă că în China comunistă, credința în Dumnezeu cunoaște o expansiune ca nicăieri altundeva în lume. În afară de faptul că toacă niște bani frumoși, nu înțeleg ce alt rost va fi având acest „studiu”, nici de ce fu nevoie de asemenea titlu cu aer de prohod.

Dacă aș suspecta cine știe ce interese ale antiteiștilor și ale ideologi(i)lor cu alergie la credință, probabil că aș fi acuzat de conspiratită. Așa că mă mulțumesc să conchid că „studiul” e irelevant la nivel global și că nu face decât să pună laolaltă niște statistici ce-și au rostul exclusiv pentru țările în care au fost făcute.

Shusaku Endo – un japonez catolic

snl.no

Am aflat despre Shusaku Endo (1923-1996) din cartea Cu sufletul rămas în viață, a lui Philip Yancey. La vremea respectivă mi s-a părut atât de exotic, încât nici nu mi-a dat prin gând să caut dacă are vreo carte tradusă în românește. Și totuși există nu una, ci patru, toate publicate de Polirom.

Când l-am descoperit pe Shusaku Endo, zice Yancey, m-am simțit imediat legat de el, întrucât crescuse stăpânit de aceeași frică și îndoială de sine care mi-au tulburat și mie tinerețea. Stând în Valea Iadului, un loc în care mulți creștini japonezi au fost martirizați, a sfârșit prin a-și spune că probabil și el și-ar fi renegat credința decât să îndure atâta durere…

„Am devenit catolic împotriva voinței mele”, a decis el mai târziu, asemănându-și credința cu o căsătorie aranjată, un mariaj forțat cu o soție aleasă de mama sa. A încercat să părăsească această soție – în favoarea marxismului, a ateismului, chiar gândindu-se la sinucidere în câteva rânduri -, dar încercările sale de a fugi au eșuat. Nu putea trăi cu soția pe care a primit-o și nu putea trăi fără ea. Între timp, ea a continuat să îl iubească și, până la urmă, a început și el s-o iubească.

Cu privire la romanul Tăcere, considerat capodopera lui Shusaku Endo, Yancey consemnează:

Când a apărut Tăcere, în 1966, mulți japonezi catolici au reacționat cu indignare. Apărându-și străbunii martiri, au obiectat la „dramatizarea” unor apostați ca Ferreira și Rodriguez. Cât de ușor uităm că Biserica a fost fondată de ucenici care și-au renegat învățătorul. Nici unul nu a fost pregătit să stea alături de Isus când autoritățile religioase și politice l-au condamnat la moarte. În momentul în care avea cea mai mare nevoie, ucenicii au dispărut în noapte. […]

În apărarea sa, Endo plasează tema romanului său în transfigurarea chipului lui Isus, nu în transfigurarea personajelor. „Pentru mine, lucrul cel mai semnificativ în roman este schimbarea care se petrece în imaginea pe care eroul o are despre Hristos”, spune el.

Mi-am dat și eu cu părerea despre romanul Tăcere (ecranizarea realizată de Martin Scorsese este programată să aibă premiera în 2013), într-o recenzie postată pe Scriptorie.

Ce mi-a lipsit de Paște

Cranach - Der Auferstandene
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Der-Auferstandene_1558.jpg

E prima dată după mai mulți ani când nu am participat la slujba de înviere de la miezul nopții. Mergeam fie la ortodocși, fie la greco-catolici, iar obiceiul îl am de peste 10 ani. Probabil că voi mai fi avut și alte sincope, însă acum chiar mi-am dat seama că ceva îmi lipsește.

Și mi-au lipsit cuvintele lui Ioan Hrisostom, pe care le pomeneam anul trecut (le puteți citi aici, cu sublinierile mele). Da, le știam, dar când le auzi rostite într-o slujbă adresată tuturor, aceste cuvinte capătă parcă altă încărcătură. Că tot e proclamarea esențială în protestantism…

Mi-am dat seama că e nevoie de un declanșator care să faciliteze experiența sărbătorii. Fiindcă, asemeni multora, resimt povara veacului și spiritul celorlalte zile se lasă cu greu învins. Inerția e teribil de mare, mai ales când ești nevoit să faci lucruri imposibil de amânat sau de evitat până în prag de sărbătoare.

Viața năvălește peste noi și nu prea avem cine să ne învețe cum să-i punem stăvilar. Căci problema aici nu e să știi ce să faci, ci să vezi cum se face. Iar ca să poți crede și adopta un model, e necesar să-l vezi întrupat într-un semen cu situație de viață foarte asemănătoare (sau, eventual, mai rea). Ar fi inutil ca un lapon să explice unui beduin cum să-și construiască un iglu.Citește mai mult »

Vinerea Mare în Palestina secolului IV

wikimujeres.net

Către sfârșitul secolului IV (alții spun că pe la începutul secolului V), Egeria, o femeie bogată din Spania, a pornit într-un pelerinaj prin Țara Sfântă. Ulterior, și-a descris călătoria în scris, lăsând astfel o mărturie prețioasă despre locuri de referință și practici încetățenite în Biserică la acea dată. Scrierea ei conține și o prezentare amănunțită a ritualurilor săvârșite în Ierusalim pe parcursul Săptămânii Mari.

Există două versiuni (după știința mea) ale acestei relatări în limba română, dar, cum n-am textul la îndemână, mă mulțumesc să citez un fragment despre Vinerea Mare așa cum apare în Izvoare de spiritualitate creștină:

Pe la prânz, se duc în faţa Crucii, fie că plouă, fie că e soare, căci locul acela nu e acoperit şi, precum un atrium splendid, e mărginit de Cruce şi mormântul Învierii. Toată lumea se înghesuie acolo, încât nu se mai poate deschide nici măcar o uşă. Scaunul episcopal este aşezat dinaintea Crucii, iar de la prânz până la ceasul al treilea nu se face nimic altceva decât se citesc pasaje din Biblie. […] Astfel că de la prânz până la al treilea ceas fie se citeşte, fie se cântă imnuri, pentru ca toată lumea să afle că ceea ce au profeţit prorocii despre Patimile Domnului se vede împlinit în evanghelii sau în Scrierile apostolice. Aşa că, în cele trei ceasuri, oamenii iau aminte că nimic nu s-a întâmplat fără să fi fost profeţit mai dinainte şi că nimic din cele profeţite n-a rămas neîmplinit. Pe tot parcursul fiecărei zile sunt presărate mereu rugăciunile potrivite. La fiecare citire şi la fiecare rugăciune este atâta jale şi atâta emoţie că te minunezi. […] După ce li se dă drumul să plece, se duc de la Martyrium la Înviere. Iar când ajung acolo, este citit pasajul din evanghelii în care Iosif îi cere lui Pilat trupul Domnului, ca să-l aşeze într-un mormânt nou. […] Cei dintre pelerini care doresc sau pot stau de veghe. […] Toată noaptea se cântă inmnuri şi antifoane, până mijesc zorii. O mare mulţime stă de veghe, unii de cu seară, alţii de la miezul nopţii, fiecare după puterile sale.

(Gerald Sittser, Izvoare de spiritualitate creștină, p. 170-171)

Metehne ale Bisericii occidentale sancționate de un oriental

Am mai citat și cu altă ocazie câteva paragrafe din cartea Râuri de apă vie (scrisă de fratele Yun în colaborare cu Paul Hattaway). Nu susțin că are întru totul dreptate, însă, venind dintr-o biserică în plină efervescență, în care lucrurile se întâmplă la altă temperatură, poate că are ochiul ceva mai limpede decât noi, cei care stăm aici și ne-am cam obișnuit cu apele în care ne scăldăm. Am putea cel puțin să evaluăm cu onestitate avertismentele pe care le punctează. Plus că anumite observații tare iute te fac să te gândești la un exemplu concret, cunoscut.

Probabil că soluțiile propuse de el nu sunt nici infailibile, nici universale. Însă trebuie ținut cont că le-a văzut funcționând și dând roade în Biserica chineză, care își desfășoară activitatea în semiclandestinitate. Măcar nu-s din teorii, ci au fost încercate pe oameni.

Dacă tot vin sărbătorile, avem cel puțin un subiect de meditație care să coboare într-un concret acut și imediat tot ceea ce s-a întâmplat de Paște.

În unele biserici pe care le-am vizitat pe tot globul, pastorii şi liderii au fost înşelaţi să creadă că rolul lor este să controleze şi să domine turma. Ei se tem de orice eventuală pierdere a autorităţii şi a puterii şi se împotrivesc prompt oricărei activităţi sau iniţiative care nu vine de la ei.

De asemenea, am văzut multe lucrări desfăşurate de organizaţii creştine, unde preşedintele acţionează exact ca un gardian de închisoare. El exercită controlul şi se asigură că toată lumea face ce i se spune. Aceste biserici şi organizaţii au devenit asemeni unor închisori imense, care îi iau prizonieri pe oameni şi îi ţin închişi, departe de libertatea pe care o au în Cristos. Nimănui nu i se îngăduie să acţioneze în afara regulilor stabilite, întocmai cum, în cazul puşcăriilor, gardienii veghează ca fiecare deţinut să respecte regulile închisorii şi să nu părăsească incinta. Aceste organizaţii folosesc diferite metode pentru a-i atrage pe oameni în bisericile, denominaţiile şi organizaţiile lor şi inventează apoi strategii ingenioase pentru a-i ţine departe de restul lumii. Din acel moment, în loc să fie creştini „cu perspectiva Împărăţiei în minte”, care caută întâi Împărăţia lui Dumnezeu, aceşti prizonieri sunt forţaţi să-şi cheltuiască toate energiile pentru slujirea infrastructurii acelei organizaţii, pentru a-i asigura supravieţuirea. […]Citește mai mult »

„Samaritenii” mei de ocazie

ehow.co.uk

Pilda samariteanului actualizată în stil Alex Nădăban m-a făcut să mă gândesc la o pățanie personală care vine să confirme faptul că „samariteanul” sare de unde te aștepți mai puțin.

Săptămâna trecută rămân – din pricini pe care nu mai vreau să le mărturisesc, căci destul au râs prietenii și neamurile care au aflat – cu mașina într-o intersecție. Dar nu în orice intersecție, ci în Centrul Civic din Oradea – cine știe cunoaște. Dau de zor „la automat”, încercând să-mi conving vehiculul să iasă din pasa proastă în care intrase. Însă nici pomeneală. Motorul tușea, grohăia, măcăia, chițcăia, dar, de pornit, nu pornea.

Din spate năvăliră numaidecât mașini de se umplură toate cele 3 benzi ale drumului. Cum era de așteptat, au început claxoanele, atenționările cu farurile. Cu semnalele de avarie pornite, ședeam neputincios în mașină și răsuceam periodic cheia în contact, așteptând o minune… mecanică. În intersecție nu puteam să intru că, pe lângă aglomerație, mai aveam și de împins mașina pe o pantă ușor ascendentă. Înapoi nu era loc de tovarășii de trafic.

Mă treceau nădușelile văzând că, în loc să dispară, coloana din spatele meu creștea și descreștea ciclic ca un izbuc. La un moment dat, postată în coasta mea, o duduie țipa de zor prin glasul claxonului din dotare. Exasperat, ies din mașină și strig și eu, în speranța că m-o auzi: „Vă ajută dacă claxonați? Că pe mine nu mă ajută deloc!” Cu un gest de iritare, duduia și-a văzut de drum pufnind nemulțumită.Citește mai mult »

O hamartologie catastrofică

Uploaded by divewonder
http://www.sxc.hu

Că păcatul este prezent în lume – în forme de la cele mai atroce la cele mai subtile și mai ispititoare – sunt de acord toate marile religii și orice morală existentă. Toți oamenii admit că există lucruri rele și lucruri bune, păcate și virtuți – chiar dacă nu folosesc neapărat acești din urmă termeni pentru a le denumi.

Soluțiile de eradicare a păcatului diferă de la o religie la alta, de la o morală la alta. Cea mai bizară îmi pare a fi aceea care susține eradicarea instantanee a păcatului. O să revin la acest subiect, fiindcă aici e miza textului meu. Trebuie să convenim însă, până una alta, că nu există încă o rezolvare care să înlăture, în realitate, definitiv păcatul din practica de zi cu zi. Cei care ating perfecțiunea sunt excepții în orice religie.

Nici măcar soluția creștină, singura în care eu cred, nu promite eradicarea acestui flagel, ci propune confruntarea permanentă cu el, iar biruința absolută este promisă abia în viața de apoi. Căci, este un fapt cunoscut de către inițiați, un creștin nu e decât omul care s-a angajat pe drumul lepădării de năravurile ticăloase. Unii sunt mai virtuoși genetic, alții luptă toată viața cu patimile și cu tentațiile. Prea puțini sunt cei care se apropie de desăvârșire – iar respectivii sar imediat în ochi.

Există câteva confesiuni care admit dogmatic posibilitatea ca desăvârșirea să fie obținută pe pământ, dar e un fapt incontestabil că cei care urcă până acolo sunt extrem de puțini și acest nivel de sfințenie se atinge practic într-o viață de luptă spirituală necontenită. Plus că, până și cei care acced pe asemenea culmi spirituale nu sunt, atâta vreme cât trăiesc, pe pământ invulnerabili la ispite.

Dacă intri însă într-o biserică evanghelică, adesea ai impresia că păcatul poate, trebuie și musai eradicat numaidecât. Și că toată vina pentru nereușita acestui demers o poartă auditoriul. Fiindcă, la cum vorbește dumealui predicatorul, el are, cel mult, câte un păcat „nevinovat” cum ar fi cafeluța de dimineață sau mici iritări ocazionale și cu totul trecătoare, care și astea e posibil să fie în deplin acord cu mânia divină din Scripturi.Citește mai mult »

Frunzăverde de mohor, iaca primul dezertor (alții vin ulterior)

Cică d-l Frunzăverde a demisionat din PDL și s-a dus glonț (sau glonte, cum doriți) la PNL. Unde și-a găsit împlinirea principiilor și aspirațiilor politice ale dumisale. Mă interesează atât de puțin gestul ca atare, încât nici nu mi-aș fi pierdut un sfert de ceas din viață ca să scriu despre el.

Însă mă interesează câteva implicații ale gestului, căci ilustrează în mod strălucit lipsa de coerență a politicienilor români de nivel înalt și demagogia găunoasă cu care-și acoperă faptele.

Să fim serioși, voi chiar credeți că aici e vorba despre „principii”? Sau că „statul polițienesc” l-a deranjat pe Frunzăverde?

S-o luăm metodic. D-l în cauză spune că principiile domniei sale – de acum, completez eu – nu se potrivesc cu cele ale partidului. Ha! Dar în urmă cu niciun an se potriveau! Că altfel nu înțeleg de ce ar fi candidat d-l politician pentru funcția de prim-vicepreședinte, pe care și-a și adjudecat-o.

Nu mergem și mai în urmă, ca să vedem și momentul în care a fost uns ministru sau să constatăm că e vechi membru PD și PDL. Chiar un deceniu să fie necesar pentru a sesiza incompatibilitățile „de caracter”?Citește mai mult »

St. Mary Woolnoth, Londra

Dacă aș zice că biserica a fost construită după planurile arhitectului Nicholas Hawksmoor, probabil că aș stârni cel mult nedumeriri printre profani. De altfel, și eu fac parte din această cateogorie, căci nu-mi spune nimic numele acestui arhitect londonez. Tocmai de aceea mă grăbesc să adaug că biserica pe care am ales s-o prezint azi are legătură cu John Newton, autorul extrem de celebrului imn creștin Amazing Grace. Fost negustor de sclavi și un depravat fără pereche, Newton se convertește și ajunge, peste ani, pastor anglican.

http://en.wikipedia.org/wiki/File:St_mary_woolnoth_exterior.jpg

Biserica St. Mary Woolnoth a fost parohia lui John Newton vreme de aproape 30 de ani. Atitudinea ecumenică a lui Newton față de alte grupări evanghelice e suficient de notorie încât să nu mai insist asupra ei. Mai degrabă aș stărui, de data asta, pe un alt aspect demn de remarcat în activitatea sa de pastorație. Prefer să citez câteva fraze din Izvoare de spiritualitate creștină pentru a ilustra ce fel de pastor era John Newton:

Îi vizita pemembrii bisericii la locul demuncă, săracilor le împărţea bani şi mâncare şi copiilor le explica Biblia. Conducea o întâlnire de rugăciune în fiecare marţi şi ţinea prelegeri cu tematică teologică în fiecare joi, amândouă dobândind mare popularitate, iar duminica îşi invita enoriaşii la masă şi la discuţii în casa lui.

O gravură reprezentând biserica
http://london.lovesguide.com/mary_woolnoth.htm

Pe lângă asta, mai ales după ce a ajuns în Londra (înainte fusese în Olney), avea legături destul de strânse cu oameni de vază, William Wilberforce, unul dintre cei mai cunoscuți aboliționiști fiind influențat de Newton și îmboldindu-l, la rândul său, pe fostul negustor de sclavi să scrie o cărțulie despre această practică absolut inumană.

Altarul bisericii
by Steve Cadman, http://www.flickr.com/photos/stevecadman/

Actualmente, biserica St. Mary Woolnoth (în traducere liberă: Sf. Maria de lângă locul unde se cântărea lâna) se află în perimetrul City-ului londonez, nu departe de Bank of England și de Mansion House. Sub clădirea bisericii se află o stație de metrou. Deși propusă în mai multe rânduri pentru demolare, construcția a supraviețuit în mod aproape miraculos. Deși nu e o clădire care să atragă în mod deosebit prin aspect, e remarcabilă prin rezistența simbolică într-o zonă în care banul e zeu (nu e totuși singura), pe de o parte, și datorită personalităților care au gravitat în jurul ei.