Postat de: Teofil Stanciu | 15/03/2012

„Se supără Domnul Isus/Dumnezeu/Doamne, Doamne” – chiar?

Nu știu vouă, dar mie mi-e foarte familiar acest clișeu. E folosit aproape în exclusivitate de către părinți și bunici care, în criză (profundă și gravă!) de idei, recurg la el pentru a-și manipula copiii neastâmpărați. Această nefericită găselniță ridică câteva probleme serioase.

În primul rând, e mare prostie să-l înfățișezi pe Dumnezeu/Isus Cristos copiilor ca pe un ins ursuz și capricios care, dacă bietul copil nu-și termină meniul din farfurie, trântește vreun obiect (și mai puteți adăuga orice fel de incident casnic specific), abia așteaptă să se supere. Care supărare e, oricum, o noțiune vagă și are de-a face mai ales – și în primă instanță, în percepția copilului – cu manifestările de nemulțumire exprimate de părinți.

În al doilea rând, cum ar putea Isus Cristos să se supere tocmai pe cei cu care ne îndemna explicit să ne asemănăm („dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip…”)? Nu ne aflăm în contradicție flagrantă cu Scriptura? Iar dacă, prin absurd, s-ar întâmpla să se supere pe copii, atunci ar trebui să spumege de furie în ceea ce îi privește pe adulți. O logică elementară impune această concluzie, căci un Dumnezeu consecvent, care se supără pe niște făpturi umane cu discernământ rudimentar (sau lipsite de discernământ), musai să își crească doza de… resentiment odată cu sporirea discernământului subiectului în cauză.

În al treilea rând, această expresie negândită – dar larg folosită, mai ales de către oameni umblați pe la biserică – distorsionează din start raportarea viitoare a copilului la Dumnezeu. De parcă nu ar fi de ajuns felul în care relațiile familiale denaturează oricum percepția divinului, se mai adaugă și această gogoriță la zestrea cu care omul pornește în viață.

Firește că asemenea mantre funeste, repetate cu regularitate induc vinovăție copilului. Oricum mediul evanghelic, de pildă, mustește adesea de culpabilizări și culpabilități intrinseci. Așa că e mai bine ca omul să fie inițiat de mic în tainele culpei incerte și universale. Dacă năpasta aduce pentru mai mult timp în vecinătatea nepoților niște bunici mai morocănoși, copiii au toate șansele să ajungă la concluzia – neformulată ca atare, dar resimțită acut – că însăși existența lor stă sub semnul vinovăției. Într-un sens ontologic, e adevărat, dar sentimentul despre care vorbesc e absolut gratuit și hăituiești ani întregi psihicul indivizilor și mentalul comunităților.

Puneți alături și inepția că îl putem dezamăgi pe Dumnezeu (despre care am discutat cu altă ocazie) și aveți un grațios balet teologic de urși (vorba lui Țuțea), care pregătește minunat terenul pentru cele mai grosolane manipulări.

Și că tot veni vorba, unul dintre marile păcate ale acestei expresii e tocmai faptul că manipulează un om care, în mod normal, ar trebui învățat la acea vârstă să-și folosească libertatea. Plasând supărarea într-o zonă intangibilă, părinții încearcă, probabil, să invoce o autoritate incontestabilă, însă îi atribuie toate trăsăturile de care au ei nevoie pentru a-și struni copilul. În loc să-și asume explicit răspunderea disciplinării și să clarifice cât mai bine situația, își invocă idolașul supărăcios – căci ăla n-are cum fi Dumnezeu – ca să nu riște să le fie contestată autoritatea și să rămână fără argumente.

Nu zic că-i ușor să fii părinte, dar scopul nu scuză mijloacele. Dificultăţile acestui statut nu justifică sub nicio formă denaturarea simultană a personalității copilului și a chipului lui Dumnezeu.

Când copiii ajung pe la adolescență, te trezești că părinții să miră văzându-i că o iau razna, deși imaginea despre Dumnezeu pe care ei au inoculat-o urmașilor e de natură să te înnebunească în momentul în care, lovit de pandaliile hormonilor, îți dai seama că nu te ridici la înălțimea cerințelor, că riști să-l superi sau, mai rău, să-l dezamăgești pe Dumnezeul copilăriei tale. Nu spun că asta e singura cauză a răzvrătirilor, dar sunt convins că e una dintre rădăcini.

De dragul copiilor noștri, mi s-ar părea foarte utilă o campanie de asanare a folclorului teologic care pune în circulație tot felul de bazaconii. Cred că nu exagerez cu nimic spunând că expresia pe care m-am străduit s-o demontez aici reprezintă o încălcare a poruncii din Decalog care spune „să nu iei în deșert (sau să nu folosești în chip nesăbuit) Numele Domnului”.

Aș putea adăuga că e și o minciună sfruntată să pretinzi că știi când se supără Dumnezeu. Plus că noi știm că, de fapt, Dumnezeu nu se supără pentru jucăria uitată pe covor, deci tot minciună rămâne. Ba mai mult, nici măcar nu credem în acest slogan, folosit aiurea, așa că e de trei ori minciună. Și, după cum am arătat, una deloc nevinovată. Îi prefer de o mie de ori pe Moş Crăciun şi barza aducătoare de bebeluşi în locul acestor „învățături” perfide care se fixează de mintea și inima copilului!

Ar fi mult mai de dorit ca numele lui Dumnezeu să fie invocat în contexte ce țin de iubire, sacrificiu, mântuire, generozitate, bunătate, blândețe, înțelepciune, dreptate etc. E penibil și nociv ca Dumnezeu să fie folosit pe post de bau-bau. Asemenea „înțelepciune populară” e diabolică și distructivă. Mai bine ne lipsim de ea…


Responses

  1. Reblogged this on Clujul Evanghelic and commented:
    Împreună cu soția am decis să evacuăm expresia incriminată (se supară Domnu’ Isus) din educația copiilor noștri. Uneori le cerem și altor adulți sa nu o foloseasca nici ei când încearcă corectarea fetiței noastre.

  2. Ii inteleg argumentul lui Teo, dar cred ca nu trebuie scoasa din ecuatie de tot aceasta afirmatie. exemplu din familia noastra: suntem seara la rugaciune, si copiii (3 din ei), unul se roaga, altul se uita pe pereti si altul se joaca cu masina? Sa i spun ca „nu se supara” Domnul Isus? sau ca ei se pot ruga oricum ca nu i bai, Domnul vede inima lor? Io ii intreb: crezi ca Domnul Isus asculta rugaciunea voastra daca voua nu va pasa? sau spuneti ca nu aveti chef sa va rugati ca sunteti prea obositi, dupa ce cu 5 minute in urma alergau de nu mai puteau? nu sunt de acord cu manipularea, dar cred ca copilul trebuie sa inteleaga ca nu se poate ruga oricum si in neorinduiala.

    • Da, de acord că copilul trebuie să înțeleagă anumite lucruri. Dar, în ce mă privește, n-am de gând să folosesc acest tip de argument. Dacă ar fi să discutăm pe viu, aș mai detalia, dar aici mi-e să nu îmi fie răstălmăcite cuvintele și ideile…

      Strict în cazul prezentat de tine, nu cred că Dumnezeu se supără literlamente pe cel care se joacă cu mașina. Tocmai fiindcă cel mic nu înțelege mai mult de atât. Și nu prea cred, în general, că Dumnezeu se supără. Există argumente biblice pentru mânia lui Dumnezeu, care se manifestă împotriva păcatului, dar nu cred că asta are legătură cu ignoranța inocentă a copilului.

      Repet, subiectul mi s-ar părea unul de discutat prin viu grai, fiindcă anumite lucruri pe care le-aș spune mă tem că ar putea fi folosite de unii – cititori mai „inflamabili” – înspre rău.

  3. Imi place felul cum pune problema autorul articolului. Arata cum un aspect al relatie dintre parinti si copiii, din primii ani de viata ai ultimilor, desi pare minor, poate avea numeroase efecte distructive pe viitor. Sau, in cel mai bun caz este un demers inutil. Citind aceasta pledoarie pentru un plus de inteligenta si de bun simt pe care parintii ar trebui sa-l investeasca in cresterea propriilor copii mi-a venit brusc in minte amenintare uzuala in vremea copilariei mele, de care fireste nici eu nu am fost scutit, care suna cam asa: ,,Daca mai vorbesti urat vezi ca vine tata popa si-ti taie limba”. Acum imi amintesc cu doiosie ce imagine avea in ochii mei bietul preot cand trecea pe langa noi copiii. Va dati seama ca il priveam nu ca pe un parinte menit a-mi oferi mangaieri calde pe crestet ci un judecator aspru care umbla cu briceagul in buzunarul mantalei pregatit in orice moment sa-l scoata, sa-si lase servieta pe caldaram, sa-l insface pe unul dintre noi (vai Doamne, poate chiar pe mine) si sa-l scuteasca de acea bucata frageda de carne cu care savura dulciurile pregatite cu dragoste de bunica iubitoare. Nu stiu daca aceasta amenintare a mai dainuit in folclorul de mahala si dupa revolutie. In’89 aveam deja 15 ani si ai mei renuntasera de mult la acest tertip care ar fi putut constitui o secventa demna de cel mai de succes film horror, pentru a ma struni. Iata de data aceasta o minciuna care ar fi putut sa-l abata pe viitorul adult, inca din primii ani ai vietii, de la sensul profund al vietii crestine. Iisus a avut pe cruce, pentru ce-i care-L apostrofau urmatoarea fraza: ,,Doamne, iarta-i ca nu stiu ce fac !”. Este expresia suprema a dragostei divine. Dumnezeu e drept. Dumnezeu judeca pe fiecare dupa fapta sa. Dar, in acelasi timp, Dumnezeu iubeste. Ori pentru un copil, tocmai aceasta ultima latura a divinitatii este de importanta maxima. Copilul trebuie familiarizat cu existenta unei instante superioare care-l iubeste si nu cu una care de-abia asteapta sa-l pedepseasca pentru cel mai mici abateri. Latura juridica a divinitatii este mai potrivita de pus in fata adultilor decat in aceea a celor mici. Aceasta imagine a iubirii divine trebuia de asemenea transpusa si pe chipul preotului, prin menirea sa de slujitor al divinului (chiar daca, de multe ori trebuie s-o spunem cu amaraciune, membrii acestei ,,bresle” nu se ridica la inaltimea misiunii cu care au fost investiti). Cand totul parea a se intoarce impotriva mea, ,,tata popa” trebuia sa-mi apara in minte ca acea persoana care poate sa-mi ofere ultimul refugiu, ultima oaza de speranta. Dar, de multe ori, efect al imaginii ,,crudului taietor de limbi” inoculate lejer in mintea noastra de incepatori intr-ale vietii de catre cei mari si cu experienta de viata, preotul era persoana de care aveam tendinta sa ma feresc mai abitir decat orice alt personaj furnizor de teama care mi-a populat copilaria.
    Nu vreau prin acest text sa-mi acuz parintii sau bunicii. Ei au dovedit pentru mine o dragoste de nemasurat. Cred ca privitor la amenintarea cu mutilarea ei erau mai degraba victimele unor obiceiuri existente intr-o perioada in anumite zone ale societatii. Sunt convins ca atunci cand o faceau nu gandeau cum am gandit eu in acest articol. Isi imaginau ca odata cu cresterea ma voi debarasa de aceste frici induse treptat. Fapt care din fericire s-a si intamplat. La 15 ani am inceput cu pasi mici sa ma apropii de ceea ce inseamna credinta. Am inceput, dimpotriva, sa iubesc Biserica si nu sa o urasc. De asemenea, mi-a sporit si respectul pentru preoti. Daca imi amintesc bine, amenintarea cu pricina o auzeam mai mult la parintii sau bunicii partenerilor mai de joaca decat la proprii mei parinti sau bunici. Dar asta are mai putina importanta. Obiceiul de a ameninta un copil ca ar putea fi mutilat pentru cea mai mica greseala, ramane unul care ar trebui sa ne dea mult de gandit fata de unele aspecte educationale din trecutul societatii noastre. Si nu unul foarte indepartat.

    • Consider pertinent ceea ce spuneți și nu o pun pe seama vreunei predispoziții pentru judecată. Sunt niște realități care poate ar fi bine corectate. Tocmai de către cei în drept și mai în măsură să o facă. Și eu am riscat să fiu judecător, dar mă spovedesc că n-am avut niciun chip în minte, niciun inculpat potențial pe scaunul acuzării.

      PS: O să mai introduceți niște spații în comentariile dvs, fiindcă altfel sunt greu de citit și descurajează prin aspectul compact

      • Am sa tin cont de recomandarile dv. E adevarat, m-am intins cam mult. Chiar eu m-am ,,speriat” un pic cand mi-am vazut textul. Evident, nu am avut in minte sa scriu un editorial. Ati ridicat insa niste probleme la care si eu am reflectat de mai multe ori si am simtit nevoia sa comunic sa intru in dialog pe temele respective si sa dezvolt putin. Nu intentionez sa fac asta de fiecare data.

      • Pe de alta parte nu cred ca puteti fi acuzat ca v-ati transformat intr-un judecator. Pur si simplu ati avut o opinie pe care v-ati exprimat-o in scris. Problemele pe marginea carora ati dorit sa reflectati nu sunt in niciun caz unele marginale.

  4. […] a-şi întări părerile sale – şi ale lui Dumnezeu, se pare – despre vizionari (din nou, se pare că ştim noi oamenii mai bine ce urăşte Dumnezeu şi ce apreciază El). Numai că, citind articolul lui Bonhoeffer, în engleză, ceva nu se brodeşte. De patru ori, în […]

  5. Reblogged this on cornelilioi.

  6. Reblogged this on Pasarea Phoenix Remixed & co and commented:
    Teofil semnaleaza cum unii dintre noi au făcut din Dumnezeu un Baubau de toată frumuseţea. Aviz amatorilor!

  7. Combinaţie nefastă între teama de Dumnezeu (mama înţelepciunii) şi luarea în deşert a numelui lui Dumnezeu.

    Cum bine spunea cineva mai sus, la ortodocşi, popa este cel cu care se sperie copilul. Şi uite aşa buruiana înăbuşă sămânţa credinţei. Şi la noi şi la voi.

    Înăbuşirea, secularizarea, apare pentru că lipseşte ceva. La noi lipseşte ducerea la Biserică, la cateheză, spre practicarea virtuţilor a ţâncului anterior speriat cu popa. Şi care în final să îl descopere pe tata popă ca pe un iertător desăvârşit. Nu ştiu cum este la voi, dar anterior comunismului sigur era ceva care compensa sperietura cu bătaia lui Dumnezeu şi îl făcea pe copil să-L iubească pe Hristos fără să se lepede în pubertate de EL.

    • Într-o discuție din ziua de Paște, constatam cu un prieten că ortodocșii ar avea mare nevoie de (re)catehizare, căci și pe el – ortodox sadea – îl deranjează să vadă oamenii mai degrabă superstițioși decât credincioși.

      Dincoace, la evanghelici, ne termină sentimentul de vinovăție și formele foarte subtile, împământenite și aproape omniprezente pe care le îmbracă. După părerea mea, e o adevărată boală. Am semnalat aici numai un aspect.

      • Precum spuneam, aţi şi zis. M-am învârtit în jurul cozii şi nu am reuşit să scot cuvântul pe care îl voiam. Dar m-aţi ajutat: superstiţia! Nu are ce căuta la un creştin. La fel şi vina netrăită zic eu.

  8. […] subiectul învățăturilor care se inoculează copiilor. Am vorbit în alte rânduri despre păguboasele concepții care-l prezintă pe Dumnezeu drept cel mai mare bau-bau al […]

  9. […] „Se supără Domnul Isus/Dumnezeu/Doamne, Doamne” – Chiar? […]

  10. […] De câte ori ești în criză de idei sau de autoritate, bagă o amenințare divină care să-l pună la punct pe copil. Îți sporești astfel șansele să cultivi aversiunea lui la […]

  11. […] Dumnezeu despre un incident la care uneori am contribuit din plin. Cum spuneam şi cu altă ocazie, Dumnezeul supărăcios şi năzuros e un bau-bau păgubos, mai ales când e invocat în cauze foarte pământești. Poate că, pe termen scurt, câştigăm […]

  12. […] „Se supără Domnul Isus/Dumnezeu/Doamne, Doamne” – chiar? […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: