„Se supără Domnul Isus/Dumnezeu/Doamne, Doamne” – chiar?

Nu știu vouă, dar mie mi-e foarte familiar acest clișeu. E folosit aproape în exclusivitate de către părinți și bunici care, în criză (profundă și gravă!) de idei, recurg la el pentru a-și manipula copiii neastâmpărați. Această nefericită găselniță ridică câteva probleme serioase.

În primul rând, e mare prostie să-l înfățișezi pe Dumnezeu/Isus Cristos copiilor ca pe un ins ursuz și capricios care, dacă bietul copil nu-și termină meniul din farfurie, trântește vreun obiect (și mai puteți adăuga orice fel de incident casnic specific), abia așteaptă să se supere. Care supărare e, oricum, o noțiune vagă și are de-a face mai ales – și în primă instanță, în percepția copilului – cu manifestările de nemulțumire exprimate de părinți.

În al doilea rând, cum ar putea Isus Cristos să se supere tocmai pe cei cu care ne îndemna explicit să ne asemănăm („dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip…”)? Nu ne aflăm în contradicție flagrantă cu Scriptura? Iar dacă, prin absurd, s-ar întâmpla să se supere pe copii, atunci ar trebui să spumege de furie în ceea ce îi privește pe adulți. O logică elementară impune această concluzie, căci un Dumnezeu consecvent, care se supără pe niște făpturi umane cu discernământ rudimentar (sau lipsite de discernământ), musai să își crească doza de… resentiment odată cu sporirea discernământului subiectului în cauză.

În al treilea rând, această expresie negândită – dar larg folosită, mai ales de către oameni umblați pe la biserică – distorsionează din start raportarea viitoare a copilului la Dumnezeu. De parcă nu ar fi de ajuns felul în care relațiile familiale denaturează oricum percepția divinului, se mai adaugă și această gogoriță la zestrea cu care omul pornește în viață.Citește mai mult »