E foarte puțin probabil să nu fi auzit despre celebra capelă care se leagă de numele lui Francisc d’Assisi. Atunci când Dumnezeu l-a chemat să-i reclădească Biserica ce zăcea în paragină, Francisc a crezut că e vorba despre această capelă, aflată undeva în afara orașului său de baștină.
În prezent, după cum se știe și se vede, clădirea micuței capele a fost „înghițită” de grandioasa Basilica di Santa Maria degli Angeli. Amănuntul l-am aflat dintr-un documentar despre viața Sf. Francis. Privesc această imagine cu sentimente amestecate.
Pe de o parte, nu pot să nu remarc discrepanța dintre viața deliberat umilă a lui Francisc – și a primilor săi adepți – și opulența bisericii care a „crescut” în jurul bisericuței de odinioară. E grăitor (poate) pentru maniera în care instituțiile religioase înțeleg să asimileze contribuțiile individuale. În ultimă instanță, scopurile de atunci, oricât de nobile, pot fi deturnate și reformulate în termeni mai proprii și mai convenabili instituției.
Pe de altă parte, privită sub unghi pozitiv, această imagine vorbește despre continuitatea care există în creștinism. Despre faptul că, deși, la vremea lui, Francisc d’Assisi a fost privit ca un excentric și chiar a avut ceva probleme cu autoritățile eclesiale, ulterior a fost apreciat, canonizat și a devenit un reper de neocolit în istoria zbuciumată a Bisericii.
Problemele ridicate de el sunt mereu actuale, iar soluțiile propuse, prin radicalitatea lor, stau mărturie pentru dimensiunea spirituală la care se poate ajunge în creștinism. De asemenea, când vine vorba despre vocație și asumarea ei, Francisc este o pildă greu de egalat, alături de care numai câțiva mai pot sta. Acest fapt a fost recunoscut, de altfel, foarte devreme de către Biserica Catolică prin vocea Papei Inocențiu III.
Și totuși, nu pot să nu revin la sărăcia lucie în care trăia voluntar comunitatea din jurul lui Francisc și luxul afișat chiar și de către ordinul franciscan. În acest context, îmi răsare în minte vorba pe care o spunea cineva (Denis de Rougemont, parcă) că, dacă vrei să îngropi un adevăr, nu trebuie decât să ridici o instituție în jurul lui.
Cu drezina 