Stinge, mă, becu’ să se vadă supermarketu’

guardian.co.uk

Azi se desfășoară „o campanie unică în istorie” (ca să-i cităm pe promotorii ei), numită Ora Pământului. Toată lumea stinge becul pentru un ceas. Valoarea ca atare a gestului e minoră, raportată la ceasurile când becurile funcționează. Însemnătatea acestei acțiuni e de natură simbolică, vrea să transmită un mesaj.

Care mesaj e însă puternic bruiat și viciat. Deși mulți utilizatori casnici și instituții emblematice se raliază demersului ecologist, totuși nici iluminatul public, nici marile centre comerciale nu vor fi incluse în programul de stingere generală. Nici televiziunile nu-și vor înceta emisia. Nici uzinele nu-și vor opri producția.

Nu contest importanța simbolică a acestei acțiuni planetare. Însă, la un nivel mai profund, ea denotă ipocrizia în care trăiește societatea actuală, schizofrenia care o caracterizează, criza în care se zbate fără ieșire.

Căci o grămadă dintre cei care vor stinge becul în seara asta nu și-ar putea concepe existența fără ieșirile „în oraș”, fără petrecerile nocturne, fără cluburile care își închid porțile în zori. Ar fi o catastrofă umanitară dacă s-ar renunța, de pildă, la iluminatul public. Dintr-odată, numărul de infractori ar crește exponențial. Pe străzi ar domni nebunia.Citește mai mult »

Anunțuri

Scara lui Steinhardt

Interesantă suprapunerea sărbătorii lui Ioan Scărarul (578-649) cu ziua morții lui Nicolae Steinhardt (1912-1989). Cel dintâi este unul dintre autorii de referință pentru întreaga creștinătate. Viețuind în mănăstirea Sf. Ecaterina, Ioan Climacus (Sinaitul sau Scolasticul – numit astfel datorită erudiției sale, însă acest din urmă nume îl încurcă cu un patriarh al Constantinopolului) a fost un călugăr obișnuit mare parte a vieții lui, trăind în supunere față de un părinte spiritual, iar, ulterior, retrăgându-se în sihăstrie.

La un moment dat, este rugat de către un alt Ioan, care era egumen al mănăstiri din Raith, să scrie – și acceptă cu destul de multe ezitări, fiindcă nu se socotea vrednic de asemenea înfăptuire – ceea ce cunoaștem azi sub titlul de Scara raiului (sau Scara dumnezeiescului urcuș). În această scriere, viața creștină este înfățișată ca o ascensiune cu 30 de trepte care trebuiesc parcurse în drumul spre desăvârșire.

Calea propusă de el este numită și despătimire și are în vedere identificarea și stârpirea viciilor. Cu toate acestea, doar Dumnezeu e cel care poate eradica rădăcinile păcatului din suflet. Totuși, omul se cade să practice asceza, ba chiar este dator să facă asta, fiindcă obține astfel o binevenită și necesară receptivitate la cele sfinte. Trebuie ținut cont că Scara era destinată monahilor, însă poate fi citită cu folos și de către mireni.

O coincidență interesantă e și aceea că tot de la Muntele Sinai (unde a căpătat Moise Legea pentru Israel) vine și această lucrare cu rânduieli duhovnicești foarte bine sistematizate. Și spun asta tocmai pentru că Ioan n-a căutat și n-a insistat să producă această operă, ci i s-a cerut s-o facă. Tot la stăruința altora, Ioan Scărarul – după cum se vede, numele i-a fost consacrat de scriere – a acceptat într-un final să devină el însuși egumen al mănăstirii Sf. Ecaterina.Citește mai mult »

Care au fost mai întâi: mărgăritarele sau porcii?

kingsenglish.info

Citim în Pateric, în povestirile inițiatice, în basme etc. despre oameni dispuși să călătorească peste nouă mări și nouă țări, să înfrunte vitregiile naturii, să-și depășească limitele și să petreacă ani întregi pe drum sau în supunere oarbă – am zice noi – doar pentru a dobândi un cuvânt de învățătură, o vorbă plină de înțelepciune.

După care, din acea zicere cu tâlc, omul poate trăi o viață sau își găsește împlinirea destinului în ea. Pentru unii, acele câteva cuvinte puteau însemna diferența dintre viață și moarte, dintre fericire și disperare, dintre rai și iad.

Noi însă le avem pe toate de-a gata. Internetul e doldora de înțelepciuni. Ceea ce mă face, fără să vreau, să mă gândesc la spusa Scripturii: „nu aruncați mărgăritare la porci”. Căci tocmai așa îmi pare – no offense – situția de față.

O sumedenie de gânduri profunde stau risipite te miri pe unde, așteptând practic să fie luate în seamă, să fie înțelese, să fie asimilate și – mai rău – să fie trăite. Zilnic văd pe facebook hectare întregi (că acum e la modă să transformi orice în poză, altfel nu mai citește aproape nimeni) de înțelepciune aruncată în wall-ăul (a se citi cu „v”) nimănui.Citește mai mult »

Catedrala Sf. Maria din Tokyo

De fapt, ceea ce m-a determinat să aleg pentru azi o biserică japoneză e faptul că tocmai citesc cartea Tăcere, de Shusaku Endo, în care e vorba despre persecuția unor misionari catolici din sec. XVI. În carte se vorbește mult despre orașul Nagasaki (și altele mai mici de prin preajma lui), însă din catedrala de aici, devastată de bomba atomică a rămas numai peretele fațadei.

Ruinele Catedralei Sf. Maria din Nagasaki
worldwar2database.com

Prin urmare, am ales o clădire mai interesantă. Catedrala Sf. Maria (construită după proiectul arhitecului Kenzo Tange și finalizată în 1964), are, după cum se vede, o arhitectură foarte avangardistă, pentru o biserică. Ar fi interesant de văzut ce teologie are în spate o asemenea construcție, știut fiind faptul că bisericile tradiționale au niște principii teologice (nu doar implicite, ci și explicite) după care își zidesc așezămintele de cult.

Catedrala Sf. Maria (Tokyo), vedere aeriană
social8gency.com

Potrivit statisticilor, 1% din populația Japoniei se declară creștină. Majoritatea japonezilor religioși sunt fie budiști, fie șintoiști. Acest procent modest se distribuie și el între confesiuni creștine de diverse tradiții. Țin minte că prin anii  ’90, era un japonez care umbla prin bisericile evanghelice din Oradea și Cluj și cânta la chitară. Vorbea deosebit de pitoresc limba română și era foarte energic, dinamic.

handcarryonly.com

Pionierul misionarismului creștin în Japonia a fost iezuitul Francis Xavier, discipol al lui Ignațiu de Loyola, căruia i s-au alăturat ulterior călugări franciscani. Deși au înregistrat oarecare succes în zona Nagasaki și au avut parte și de zile bune, unii dintre misionari au fost martirizați de seniorii locului. Aceeași soartă au împărtășit-o și credincioși catolici japonezi.

Catedrala Sf. Maria - vedere frontală
thoughtsinperspective.com

 

Străinii din mașini

news.uk.msn.com

In any real city, you walk, you know? You brush past people, people bump into you.In L.A., nobody touches you. We’re always behind this metal and glass. I think we miss that touch so much, that we crash into each other, just so we can feel something. (Filmul Crash, 2004)

De ceva vreme umblu mai mult cu mașina. Așa s-a întâmplat. Nu-i, în sine, nici bine, nici rău. Sau, dacă e să fiu mai riguros, e în sine și bine, și rău. E bine că reduc semnificativ timpii în care parcurg distanța dintre două puncte din oraș. E bine iarna, că nu trebuie să stau în frigul din stația de tramvai.

Dar e și rău. Dacă ar fi să menționez numai motorina consumată în ultimele 6 luni – deși e o mașină cu consum mic –, plus reparațiile (minore, dar necesare), plus banii de parcări… se adună. Ecologiștii mi-ar aminti și că poluez atmosfera, iar asta e rău.

Când vine vorba de confort însă, nu prea mă pot decide dacă e bine sau e rău. Într-adevăr, e mult mai confortabil îndeobște să ai o mașină la dispoziție. Dar o fi bine, o fi rău? Confortul în sine nu-i o valoare decât pentru epoca noastră fără orizont și văduvită de idealuri mai acătării.

De pildă, pentru sănătatea trupească, confortul e mai degrabă negativ decât pozitiv. Sedentarismul este răspunzător de favorizarea unor boli cronice, n-are rost să intru în detalii, că știți despre ce vorbesc.

Explorând și alte zone ale existenței, mașina devine și mai problematică. Nu degeaba am început cu citatul din Crash. În mașină, șoferul e izolat de ceilalți colegi de trafic. Cei care conduc mult zilnic știu că se întâmplă frecvent să fii singur în mașină.

Fiecare e doar cu sine însuși, cu gândurile, cu ispitele sale, cu slăbiciunile și cu virtuțile sale. E mult mai simplu să-ți dai drumul la gură, de exemplu, când stai singur în mașină și un nesimțit – întotdeauna sunt nesimțiți d-ăștia, nu-i așa? – îți taie prostește calea.Citește mai mult »

Catedrala St. Pierre, Geneva (biserica lui Jean Calvin)

Trebuie să recunosc că mi se pare destul de bizară asocierea celor două stiluri (gotic și neoclasic) în structura catedralei. Probabil că și clădirea a fost predestinată să arate așa cum arată, nu? Și să transmită un mesaj anume… Mi se pare oarecum ironic, de altă parte, să poarte un nume de sfânt, ba chiar numele aceluiași sfânt pe care și-l revendică și catolicii ca prim papă. N-am idee dacă e vorba de o întâmplare sau de o chestiune premeditată.

Catedrala St. Pierre - Geneva
http://www.sacred-destinations.com/switzerland/

În orice caz, în această biserică a predicat bătrânul Jean Calvin timp de aproape 30 de ani. Ce vremuri mai erau pe atunci… Părintele de la care se revendică o bună parte dintre baptiși, de pildă, dar nu numai, era un personaj în stare să „ducă” vreo 3 predici pe săptămână. Nu degeaba considera că predicarea este esențială pentru liturghie. A pus în aplicare ceea ce a crezut, însă avea și capacitatea să acopere această nevoie a comunității. Nu cred că sunt prea mulți în zilele noastre care să aibă potențial similar. Deși „moda” impusă de el s-a păstrat.

Jețul lui Calvin
http://www.sacred-destinations.com/switzerland/

Pe lângă predicare, Calvin mai și scria comentarii biblice sau tratate teologice. Mai întreținea și corespondență. Muncă serioasă nu glumă. Reforma nu s-a făcut totuși, așa cum au reținut unii, doar cu scandaluri și războaie. A fost multă trudă teologică bine intenționată. Rezultatele sunt greu de evaluat. Dar nicio activitate umană nu este scutită de umbre.

http://en.wikipedia.org/

Clădirea catedralei a fost dezbrăcată, în secolul XVI, de către protestanți de tot ce considerau ei că ar fi nepotrivit într-o construcție cu o asemenea destinație. Ulterior, și-au mai schimbat părerea. Actuala înfățișare a căpătat-o undeva prin secolul XVIII. Într-un fel, s-ar putea spune că așa arată și creștinismul occidental, modelat de teologia catolică și protestantă. Când îl privești, nu poți să nu-i remarci bizareria. Dar a devenit un fapt…

Aș fi curios ce impresie le-a făcut această construcție cititorilor care locuiesc sau au locuit în Geneva. Sunt locuri în care simți cum istoria te copleșește. E și ăsta unul dintre ele?

„Se supără Domnul Isus/Dumnezeu/Doamne, Doamne” – chiar?

Nu știu vouă, dar mie mi-e foarte familiar acest clișeu. E folosit aproape în exclusivitate de către părinți și bunici care, în criză (profundă și gravă!) de idei, recurg la el pentru a-și manipula copiii neastâmpărați. Această nefericită găselniță ridică câteva probleme serioase.

În primul rând, e mare prostie să-l înfățișezi pe Dumnezeu/Isus Cristos copiilor ca pe un ins ursuz și capricios care, dacă bietul copil nu-și termină meniul din farfurie, trântește vreun obiect (și mai puteți adăuga orice fel de incident casnic specific), abia așteaptă să se supere. Care supărare e, oricum, o noțiune vagă și are de-a face mai ales – și în primă instanță, în percepția copilului – cu manifestările de nemulțumire exprimate de părinți.

În al doilea rând, cum ar putea Isus Cristos să se supere tocmai pe cei cu care ne îndemna explicit să ne asemănăm („dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip…”)? Nu ne aflăm în contradicție flagrantă cu Scriptura? Iar dacă, prin absurd, s-ar întâmpla să se supere pe copii, atunci ar trebui să spumege de furie în ceea ce îi privește pe adulți. O logică elementară impune această concluzie, căci un Dumnezeu consecvent, care se supără pe niște făpturi umane cu discernământ rudimentar (sau lipsite de discernământ), musai să își crească doza de… resentiment odată cu sporirea discernământului subiectului în cauză.

În al treilea rând, această expresie negândită – dar larg folosită, mai ales de către oameni umblați pe la biserică – distorsionează din start raportarea viitoare a copilului la Dumnezeu. De parcă nu ar fi de ajuns felul în care relațiile familiale denaturează oricum percepția divinului, se mai adaugă și această gogoriță la zestrea cu care omul pornește în viață.Citește mai mult »

Cum am atins perfecțiunea… dar mi-am dat seama prea târziu

combom.co.uk

 Deși mereu am susținut că om sunt și nimic din ceea ce e omensc nu-mi e străin, deși m-am comportant mereu ca un cetățean failibil al planetei, deși mi-am făcut uneori (chiar și public) mea culpa, am știut întotdeauna în forul meu interior că sunt menit să fiu desăvârșit. Nu oricum, nici oriunde, ci chiar aici, pe dodoloțul Pământului.

Pe 31 ianuarie, am realizat, fără știrea mea, acest deziderat – a cărui plinire era, oricum, o chestiune de timp. Citește mai mult »

Porziuncola

E foarte puțin probabil să nu fi auzit despre celebra capelă care se leagă de numele lui Francisc d’Assisi. Atunci când Dumnezeu l-a chemat să-i reclădească Biserica ce zăcea în paragină, Francisc a crezut că e vorba despre această capelă, aflată undeva în afara orașului său de baștină.

http://www.sacred-destinations.com

În prezent, după cum se știe și se vede, clădirea micuței capele a fost „înghițită” de grandioasa Basilica di Santa Maria degli Angeli. Amănuntul l-am aflat dintr-un documentar despre viața Sf. Francis. Privesc această imagine cu sentimente amestecate.

Basilica di Santa Maria degli Angeli http://en.wikipedia.org

Pe de o parte, nu pot să nu remarc discrepanța dintre viața deliberat umilă a lui Francisc – și a primilor săi adepți – și opulența bisericii care a „crescut” în jurul bisericuței de odinioară. E grăitor (poate) pentru maniera în care instituțiile religioase înțeleg să asimileze contribuțiile individuale. În ultimă instanță, scopurile de atunci, oricât de nobile, pot fi deturnate și reformulate în termeni mai proprii și mai convenabili instituției.

Pe de altă parte, privită sub unghi pozitiv, această imagine vorbește despre continuitatea care există în creștinism. Despre faptul că, deși, la vremea lui, Francisc d’Assisi a fost privit ca un excentric și chiar a avut ceva probleme cu autoritățile eclesiale, ulterior a fost apreciat, canonizat și a devenit un reper de neocolit în istoria zbuciumată a Bisericii.

viaggiscoop.it

Problemele ridicate de el sunt mereu actuale, iar soluțiile propuse, prin radicalitatea lor, stau mărturie pentru dimensiunea spirituală la care se poate ajunge în creștinism. De asemenea, când vine vorba despre vocație și asumarea ei, Francisc este o pildă greu de egalat, alături de care numai câțiva mai pot sta. Acest fapt a fost recunoscut, de altfel, foarte devreme de către Biserica Catolică prin vocea Papei Inocențiu III.

Și totuși, nu pot să nu revin la sărăcia lucie în care trăia voluntar comunitatea din jurul lui Francisc și luxul afișat chiar și de către ordinul franciscan. În acest context, îmi răsare în minte vorba pe care o spunea cineva (Denis de Rougemont, parcă) că, dacă vrei să îngropi un adevăr, nu trebuie decât să ridici o instituție în jurul lui.

Secretul rușinos al corectitudinii politice

libel.com

Știm cu toții cât de locvace sunt – în ultima vreme și la noi – portavocile nediscriminării. Chiar și CNCD-ul românesc și-a zburlit destul de frecvent coama în anii din urmă. Numai Becali a încasat nu știu câte amenzi. Dar, vorba lui, „să îmi dea amendă și 50 de milioane”.

Nu e chiar întâmplător faptul că am adus vorba despre acest incident, fiindcă el ilustrează foarte bine neputința CNCD-ului. Și merge taman la una dintre rădăcinile secretului rușinos ascuns sub tot felul de denumiri, măști și atitudini anti-discriminare.

Corectitudinea politică, sub toate formele mai agresive sau mai diluate, mărturisește prin însăși existența sa eșecul umanismului – generic vorbind. Care umanism credea în valoarea omului, în capacitatea lui de a face binele, în dorința și capacitatea lui de a progresa, de a deveni din ce în ce mai bun – pe toate planurile.

Or, dacă așa ar fi stat lucrurile, de ce ar mai fi nevoie azi de CNCD-uri și alte asemenea sperietori? Se pare că omul lăsat liber, să se dezvolte așa cum îi vine lui – doar libertatea era una dintre marile cuceriri ale rațiunii umaniste, nu? Nu așa am scăpat de „obscurantismul” religiei? – nu se dezvoltă neapărat în sus.

Eșecul este recunoscut însă mai abitir (și mai penibil totodată) prin instituirea cuvintelor tabu. Sunt tot mai multe cuvinte considerate „ofensatoare” sau „discriminatoare” sau „sexiste”. Așa că nu mai e voie să le rostești. Însă asta e tot ce se (mai) poate face: să fie interzise cuvintele. Fiindcă nimeni nu te oprește, în rest, să gândești acele cuvinte și să macini ideile din spatele lor. Importan e să nu spui.Citește mai mult »

Leacuri pentru fanatism

Fotografie realizată de Mariusz Kubik http://en.wikipedia.org/wiki/Amos_Oz

Dacă tot fu Amos Oz prin România, mi-am zis că ce ar fi să citesc și eu ceva dintre scrierile lui. Zis și făcut. Așa că am pus mâna pe Cum să lecuiești un fanatic (traducere de Dana Ligia Ilin, București, Ed. Humanitas, 2007) și nu m-am lăsat până n-am gătat. Mărturisesc că mi-a fost cumva teamă – deși e mult spus – să mă reped la vreun roman, nu de alta dar m-am cam săturat de introspecțiile freudiene contemporane deghizate în literatură.

Cartea cu leacuri pentru fanatism e subțirică și conține trei eseuri și un interviu. Ideile se cam repetă, dar volumașul merită citit.

N-o lungesc prea tare că ajung, încercând să scriu despre cartea lui, să depășesc lungimea textului lui Amos Oz. Leacurile pe care le propune el sunt: simțul umorului, capacitatea de a te pune în papucii celuilalt și recunoașterea calității „peninsulare” a indivizilor.Citește mai mult »

Mănăstirea Sf. Antonie din Egipt (coptă)

Biserica Coptă Egipteană face parte din grupul de biserici așa-zis „necalcedoniene” sau „vechi-orientale”. Între timp s-a renunțat la denumirea de „necalcedoniene”, care implica o condamnare dogmatică implicită. Disputa teologică ce a generat despărțirea s-a iscat după Sinodul/Conciliul de la Calcedon, din 451 d. Hr. Rămâne încă neclară natura exactă a acestei dispute, dar e cert că avea legătură cu prezența celor două naturi (divină și umană) în persoana (sau ipostasul) lui Isus Cristos. Acuza monofizită nu a putut fi probată definitiv și convingător, ci se pare că a fost vorba mai degrabă de o neînțelegere terminologică.

Cruce coptă: http://en.wikipedia.org

Biserica Coptă se revendică de la predicarea evanghelistului Marcu, care ar fi întemeiat aici primele comunități creștine pe vremea lui Nero. Sub jurisdicție coptă se află în prezent și Alexandria, unde a funcționat una dintre cele mai vestite școli catehetice creștine (întemeiată de Panten, continuată de Clement Alexandrinul și de Origen) de la care ne-a rămas, grosso modo spus, interpretarea alegorică a Scripturilor.

De altfel, conducătorul Bisericii Copte poartă titlul de Papă al Alexandriei și Patriarh al întregii Africii. În prezent, această funcție este îndeplinită de Papa Shenouda III, al 117-lea papă în descendența Sf. Marcu.

Tot în arealul creștin al Bisericii Copte de azi își are originile și renumitul Pateric (egiptean – cel mai cunoscut și mai tradus), în care sunt consemnate apoftegmele monahilor care au viețuit în secolele IV-V în pustia Egiptului.

Așadar, o moștenire deosebită pentru o biserică ce numără actualmente undeva între 6 și 10 milioane de membri în Egipt, plus vreun milion în afara granițelor.

Mănăstirea Sf. Antonie este una dintre cele mai vechi mănăstiri creștine, întemeiată, pare-se, la scurtă vreme după trecerea lui Antonie cel Mare la cele veșnice. Desigur că nu era încă de atunci așa cum arată azi, dar s-a păstrat cel puțin amplasamentul inițial. Așa cum era de așteptat, mănăstirea a avut o istorie zbuciumată care conține, printre altele, și un episod macabru, când, undeva prin sec. XV, toți călugării au fost asasinați de beduini într-o singură noapte, iar așezământul monahal și biblioteca au fost distruse.

sketchup.google.com

Această mănăstire se mai laudă și cu patriarhii numeroși pe care i-a dat pentru Biserica Coptă. E interesant cum a reușit să răzbească prin tumultuoasă istorie a Orientului Mijlociu și încă există într-o țară care nu se dovedește prea generoasă cu creștinii. Destul de recent au fost lansate niște apeluri la încetarea uciderii creștinilor copți.

heritage-key.com

O personalitate publică marcantă ce provine din rândul creștinilor copți este fostul secretar general al ONU, Boutros Boutros Ghali (1992-1996).

Există și o limbă coptă, despre care însă vă poate spune mai multe Alin Suciu.

Un „mărțișor” mai bizar – infanticidul

psu.edu

Era de așteptat să se ajungă și aici. Fiindcă, la urma urmei, între copilul avortat și cel născut e diferență doar de… dimensiune. De fapt, singurul impediment serios în calea unor avorturi tardive e, din câte știu, pericolele care o vizează pe mamă. Altminteri, orice gravidă ar avea și posibilitatea unui avort pe la 8,5 luni, de pildă.

Argumentele celor care susțin că și nou-născutul poate fi ucis sunt în deplină coerență cu cele care apără dreptul inalienabil al femeii la avort. Faptul că bebelușul are aspect umanoid este doar un accident fără implicații morale.

Situația de față mi se pare un exemplu grăitor ce infirmă ideea că se poate construi o morală lipsită de transcendent. Distanța dintre aceste raționamente academice – un fel de aflare în treabă stupidă – și experiențele lui Mengele este infimă. Ar fi nevoie doar de un ins cu inițiativă care să colecteze „specimenele” refuzate de familie și să facă ferme experimentale pentru nou-născuți.

Și când te gândești că unii aveau impresia că „somnul rațiunii naște monștri”. Nu, stimabililor, dictatura rațiunii naște monștri.

Iată și câteva dintre argumentele în favoarea infanticidului (sublinierile îmi aparțin):

  • Atat fetusul cat si nou-nascutul sunt fiinte umane si potentiale persoane, dar niciunul nu este o ‘persoana’ in sensul de ‘drept moral la viata'”.
  • „Consideram ca ‘persoana’ inseamna un individ care este capabil sa isi atribuie propriei existente (cel putin) cateva valori de baza, asa incat, lipsa acestei existente sa reprezinte o pierdere pentru ea”.
  • „Ceea ce numim ‘avort post-nastere’ ar trebui sa fie permis in toate cazurile in care este permis avortul, inclusiv in cazul in care nou-nascutul nu are dizabilitati”.

Iată și scuza acestor elucubrații:

  • Scopul revistei nu este sa prezinte Adevarul sau sa promoveze anumite perspective morale. Ci este de a prezenta argumente rationalizate, bazate pe premize acceptate la scara larga.

Dacă justificarea asta e adevărată, am încurcat-o rău de tot.

Articolul îl puteți citi aici.