Acest blestem care ne apasă

Dacă avem vreun rost pe lume, dacă există ceva pentru care merită să trăim, dacă este vreun țel spre care să năzuim cu toată energia de care suntem în stare, atunci, cu siguranță, succesul este acel obiectiv suprem, împlinire a tuturor aspirațiilor, desăvârșire a tuturor viselor.

De bine de rău, în ultimii cincizeci de ani, ne-a cam reușit treaba asta. Nu fiecăruia în parte, firește, dar în ansamblu, socialmente vorbind. Trendul a fost, cum se poate vedea, ascendent. Indivizii care au căzut printre ochiurile plasei, cei care au scăpătat, sunt doar niște victime colaterale. Alții au venit și le-au luat locul cu și mai mult elan, cu idei și mai avântate, cu planuri și mai inovatoare.

Totul întru succesul la care râvnim cu toții, ca o haită flămândă. Însă numai câțiva se pot lăuda că s-au înfruptat pe săturate din această pradă, despre care alții cred că ar fi doar o „fata morgana” a pustiului vieții. Totuși, mărturiile celor care au biruit și au pus mâna pe cupa victoriei nu pot fi trecute sub tăcere.

Atâta doar că nu are rost să-i întrebăm câte victime știu ei să fi lăsat pe drum, nici în câte alte feluri au fost nevoiți să plătească acest lux al „aleșilor”. Nu e indicat să-i întrebăm nici de conștiință. Probabil că nici despre durata sentimentului de satisfacție pe care l-au încercat nu-i frumos să-i chestionăm. Important e că, cum-necum, sunt vreo câțiva care pot vorbi în cunoștință de cauză.

Nu poți însă să-ți scoți din minte gândul că succesul e o realizare efemeră, că depinde de prea mulți factori incontrolabili, că e la fel de volatil ca amoniacul (și la fel de înțepător).

De fapt, dacă stai să te gândești mai bine, nici nu-i sigur că există cineva care să fi murit cu succesul de gât, care să-și fi purtat laurii până în clipa morții și să-și fi dus cu sine împlinirile și izbânzile. Parcă majoritatea au căzut pe traseu, s-au împotmolit disprețuiți de unii și jecmăniți de alții.

Parcă, dacă privești nu foarte atent, succesul nici nu are de-a face cu indivizii, ci suntem numai socialmente de succes. Existențele individuale se cer sacrificate pe altarul ideii de succes. Fiecare ins poartă ștafeta cât îl țin picioarele, iar pe urmă este trecut în rândul victimelor mai mult sau mai puțin venerate.

Mai că-ți vine să crezi că succesul aduce tare mult cu un soi de blestem de care trebuie să moară contemporanii noștri. Cum nu mai avem războaie, nici molime prea eficiente, ne jertfim ca să fim oameni de succes. Trebuie să avem și noi cazna noastră.

Pentru asta muncim 25 de ore pe zi, pentru asta ne distrugem prieteniile, pentru asta ne sacrificăm familiile, pentru asta ne înglodăm în datorii, pentru asta ne chinuim trupurile și ne vlăguim sufletele.

Dacă nu ne iese, picăm în depresii, intrăm în crize, facem atacuri de panică, umblăm pe la doctori și căutăm leacuri. Musai să revenim pe linia de plutire, ca să putem privi iarăși fără resentimente succesul. Să-i surâdem inocent și generos, ca întâiași dată.

Am inventat și o filosofie care să-l hrănească și am numit-o gândire pozitivă. În felul acesta, putem să-i dăm și o legitimitate psiho-conceptuală. Ne putem mobiliza mai cu temei în căutarea succesului. Avem și justificări teoretice.

Succesul a intrat cu noi peste tot. Până și în biserică trebuie să fim de succes, să avem realizări vizibile și semnificative, să putem face rapoarte de activitate cât mai consistente, cât mai impresionante, să concepem „viziuni” articulate și convingătoare.

Trebuie numărați enoriașii, încadrați în programe de activitate cuantificabile, evaluați după criterii standard etc.

În mod ironic, ori de câte ori suntem nevoiți să vorbim despre succesele noastre (într-un CV, de pildă), o facem tocmai din pricină că printre zăbrelele viitorului roz-bombon ne rânjește un potențial eșec. Iar atunci, într-un sens cât se poate de propriu, succesul nu mai e decât o mască a insuccesului, o catapeteasmă sfâșiată, prin care se infiltrează – nepăsătoare și rece – realitatea.

Tot ce trăim sau murim trebuie tradus în limba succesului. Altfel nu mai are sens. De fapt, sensul însuși are sens – dacă putem spune așa – numai în măsura în care îndeplinește el însuși criteriul succesului.

Deși te-ai aștepta să se fi demonetizat prin exces de folosință, succesul a supraviețuit binișor. Asemeni unei substanțe parșive, când vrei să-l prinzi, se împrăștie ca un argint viu și scapă din strânsoare. Poate fi oriunde și nicăieri, poate însemna orice și nimic.

Atâta vreme cât aura lui rămâne neștirbită, cât, în ciuda ofrandelor pe care le pretinde, nu este blasfemiat, se înalță fantomatic peste lume atrăgând-o hipnotic și asfixiind-o cu miasmele lui ucigătoare.

Anunțuri

4 gânduri despre “Acest blestem care ne apasă

  1. Excelent post, cred totusi ca problema nu e in sine cuvantul, ci pervertirea definitiei lui. Dar ai dreptate e supraapreciat cuvantul asta, si mult prea tehnocratizat.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s