Omerta pe scara blocului

inquisition.ca

Cumplit de transparenți sunt pereții blocurilor comuniste. În altfel de bloc n-am stat niciodată ca să știu cum e. Dacă aș fi mai paranoic (și de ce n-aș fi?), aș zice că erau construite intenționat așa de neizolate fonic, pentru ca să circule vorba dintr-un apartament în celălalt.

„Ai auzit, dragă? Aseară s-au certat soții Tocală!” „O, da, și cum a vrut ea să plece, apoi el a vrut s-o trimită pachet la mă-sa…” „Da, tu, însă ăștia-s nimic pe lângă Cecilia și Bebe – știi că-s necununați… – care se ceartă de două ori pe săptămână.” „Ei, lasă-i, săracii, că au probleme cu părinții lor, d-aia se tot ciondănesc.”

Probabil că subțirimea pereților era de mare folos și pentru „organele de securitate”, care puteau să-și instaleze aparatura în vecinătatea persoanelor filate.

Plus că e în sine un stres să știi că mereu poți fi auzit pe toate părțile, că n-ai pic de intimitate. Nu știu ce spun sociologii și psihologii despre asta, însă bănuiesc că ceva se erodează în sufletul uman în această socializare involuntară, forțată, neavenită. Ca de fiecare dată, reacțiile și efectele pot fi dintre cele mai diverse, în funcție de personalitatea fiecăruia.Citește mai mult »

Anunțuri

Acest blestem care ne apasă

Dacă avem vreun rost pe lume, dacă există ceva pentru care merită să trăim, dacă este vreun țel spre care să năzuim cu toată energia de care suntem în stare, atunci, cu siguranță, succesul este acel obiectiv suprem, împlinire a tuturor aspirațiilor, desăvârșire a tuturor viselor.

De bine de rău, în ultimii cincizeci de ani, ne-a cam reușit treaba asta. Nu fiecăruia în parte, firește, dar în ansamblu, socialmente vorbind. Trendul a fost, cum se poate vedea, ascendent. Indivizii care au căzut printre ochiurile plasei, cei care au scăpătat, sunt doar niște victime colaterale. Alții au venit și le-au luat locul cu și mai mult elan, cu idei și mai avântate, cu planuri și mai inovatoare.

Totul întru succesul la care râvnim cu toții, ca o haită flămândă. Însă numai câțiva se pot lăuda că s-au înfruptat pe săturate din această pradă, despre care alții cred că ar fi doar o „fata morgana” a pustiului vieții. Totuși, mărturiile celor care au biruit și au pus mâna pe cupa victoriei nu pot fi trecute sub tăcere.Citește mai mult »

Moartea lui F.M. Dostoievski

Portret realizat de Ivan N. Kramskoy a doua zi după moartea lui Dostoievski http://i180.photobucket.com/albums/x70/kallewille/DostoevskyBier.jpg

 

Grație d-lui Ghiță Mocan, am aflat că ieri s-au împlinit 131 de ani de la moartea lui F.M. Dostoievski. Către sfârșitul anului 1880, romancierul tocmai reușise, potrivit însemnărilor din jurnalul soției, să-și achite în sfârșit toate datoriile. Ba chiar mai avea de încasat niște bani de la o revistă. Își scosese, așadar, familia la liman.

Reușise, de asemenea, să se impună în chip incontestabil și în conștiința societății zilelor sale. Până și crizele de epilepsie îl ocoliseră vreme de trei luni. Însă un mic incident casnic – a ridicat o etajară grea – i-a provocat o hemoragie pulmonară de la care avea să i se tragă decesul. În ciuda faptului că un important doctor al vremii îi dăduse un prognostic favorabil, în lumina stării sale de sănătate, Dostoievski știa mai bine cum stau lucrurile.

Iată cum descrie biograful Leonid Grossman ultimele ceasuri de viață ale marelui scriitor:

În ziua de 28 ianuarie [1881], la ora 7 dimineaţa, Anna Grigorievna [Dostoievskaia] s-a trezit și a văzut că soțul o privește.

– Cum te simți, dragul meu? l-a întrebat ea, aplecându-se către el.

– Știi, Annia, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm și mă tot gândesc și-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.

– Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simți mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koșlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăiești, te asigur eu.

A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk [când pleca la ocnă] de soțiile decembriștilor:

– Vezi ce scrie aici: „nu Mă opri”[1], înseamnă că am să mor.

Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredința copiii.

– Ține minte, Ania, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat niciodată, nici măcar cu gândul!

La ora 11 hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobișnuită. El și-a chemat copiii, i-a luat în brațe și și-a rugat soția să citească parabola fiului risipitor[2] (s.m.). Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el și-a pierdut cunoștința și la orele 8 și 38 de minute a murit.

(Leonid Grossman – Titanul. Viața lui Dostoievski, trad. George Iaru, București, Ed. Lider, 1998, p. 498-499)


[1] Matei 3:15. Anna Dostoievskaia explică într-o notă (în Amintiri) că era vorba de o versiune mai veche a Bibliei în care răspunsul lui Isus începea cu aceste cuvinte („nu Mă opri”), nu cum începe în versiunile mai recente („Lasă…). Dostoievski se pare că avea obiceiul de a deschide Evanghelia „când se gândea la ceva sau era cuprinse de o îndoială” și citea „ceea ce era tipărit pe prima pagină (din stânga)”.

[2] Acest episod nu este consemnat de Anna Dostoievskaia în Amintiri, Grossman bazându-se, probabil, pe mărturii ale copiilor sau pe alte surse. În orice caz, întâmplarea nu face deloc notă discordantă cu întregul parcurs al vieții lui Dostoievski, ba din contră, aș spune.

România e (și) țara proștilor, a hoților, a leneșilor…

wikipedia.org

Am constatat că în ultima vreme se poartă campaniile de înfrumusețare verbală a chipului patriei natale. Poate că cea mai răsunătoare și reușită a fost campania care l-a convins pe nenea „Goagăl” să spuie că românii „e” deștepți.

N-am nimic cu asta. Însă n-aș vrea să se rămână cu impresia că țara noastră e numai de deștepți. Sau că numai dăștepții au loc într-însa. Dimpotrivă eu vreau un loc și pentru proști. Mai mult chiar, aș vrea ca în țara asta să se poată face distincția între deștepți și proști.

Or asemenea caznă mi se pare cu mult mai dificilă decât a pretinde demagogic și heirupist că suntem, vezi doamne, foc de inteligenți și sclipitori.

Aș vrea să pot conlocui cu cei mai deștepți decât mine, dar și cu cei mai proști decât mine, fără conflicte de IQ sau pusee de fudulie tâmpă a prostului (respectiv de trufie condescendentă a inteligentului). După părerea mea, dacă s-ar realiza asemenea deziderat în România, ar fi o performanță mult mai însemnată decât schimbarea imaginii în cyber-spațiu.Citește mai mult »

Mișcarea Desculților (Barefoot)

Și ce dacă vreau să țin cu PDL?

dynamicarts.com

Nu vreau. Dar întreb. De ce nu aș putea să-mi exprim civilizat adeziunea sau simpatia față de un partid fără să fiu taxat în fel și chip? De ce își face atât de greu loc pluralismul politic concret în tărtăcuțele noastre?

Și nu mă refer acum la postacii plătiți să creeze diversiune și să reacționeze ori de câte ori apare numele partidului țintă, ci la oameni normali, care nici măcar nu sunt membri de partid.

Nivelul educației noastre democratice tinde asimptotic la zero. Degeaba am făcut „cultură civică” în școală, căci nu s-a prins mai nimic de noi.

Din punctul meu de vedere, orice opțiune politică este validă, oricât de inacceptabilă sau compromițătoare mi s-ar părea la un moment dat. Ies din discuție organizațiile extremiste, care incită la violență și agresiune. Dar chiar și opțiunile care se orientează spre aceste grupări trebuie înțelese înainte de a fi condamnate a priori. Oare ce determină un procent semnificativ din electorat să cârmească la un moment dat spre extrema dreaptă, cum a fost cazul cu Vadim în 2000?

E drept că îmi vine adesea greu să înțeleg cum se poate ca un individ pe care-l cunosc să voteze cu mai știu eu ce personaj. Însă mi-e clar că, de obicei, opțiunile politice nu sunt raționale, ci emoționale, iraționale, inexplicabile uneori.Citește mai mult »

Ne bucurăm, dar nu ca proștii

http://www.realitatea.net/

E de bine că Boc și-a luat inimioara între dinți și și-a depus mandatul. S-ar putea să se mai detensioneze puțin atmosfera în țară. Măcar la nivel de dispoziție psihică poate că ne-om simți oleacă mai revigorați.

Dar, dacă e să ne uităm, ca niște cetățeni de rând, la ce ar putea însemna asta… nu știu câtă veselie încape în acest moment. În cazul fericit, Boc a plecat probabil pentru a mai redresa ceva, în ultimul ceas, din imaginea partidului. Ar putea fi sacrificat el pentru binele tuturor.

Se ridică însă o întrebare: dacă Boc avea bani ca să mai cumpere bunăvoința câtorva categorii de cetățeni, ar mai fi fost presat să plece? Nu cumva plecarea lui e tocmai semnul unei situații critice? Nu demult voia să mai adauge niște gologani la pensii și să mai pună la salariile tăiate. Dar i s-a interzis…Citește mai mult »

Primul an după noua Lege a Educației Naționale

D-l Ștefan Vlaston face un bilanț al primului an în care învățământul românesc – care asigură viitorul țării – se conduce și organizează conform noii legi de resort.

Ce a împiedicat Parlamentul, timp de 20 de ani, să producă o lege care să administreze învățământul conform  intereselor economiei naționale, să elimine ipocrizia, mistificarea  și minciuna unor examene trucate, să stopeze fenomenul fabricilor de diplome? Răspunsul e simplu. Parlamentul, ca și Ministerul Educației, s-au aflat sub controlul grupurilor de interese care scoteau bani frumoși din funcționarea fabricilor de diplome. Este si motivul desfiintarii scolilor profesionale. Sa ajunga sa cotizeze toti elevii la fabricile de diplome.  Și atunci, ce șanse existau  ca Parlamentul să producă o lege în conformitate cu interesul național? Niciuna.  Dacă nu se producea asumarea răspunderii, eram acum cu educația ca în sănătate. Adică, un sistem defect.

La „plusuri” rețin:

Cea mai mare lovitură dată de ministrul Funeriu a fost examenul de bacalaureat 2011, primul examen care prin procentul de promovare de 45% s-a apropiat de realitate. Dacă se mergea până la capăt cu identificarea tezelor copiate, rezultatul ar fi fost și mai dramatic. La fel de important, s-au găsit 40.000 de profesori, inspectori, directori, care să-i asculte directiva de a face un examen corect și gunoiul ascuns atâția ani sub preș a fost scos la iveală. Spre disperarea fabricilor de diplome, care au împins-o pe Ecaterina Andronescu la gesturi disperate și ridicole, un proiect de lege prin care picații la bacalaureat puteau accede în învățământul superior.

La „minusuri”:

O altă imensă nerealizare o reprezintă menținerea managementului în învățământul preuniversitar, mai precis mențienerea  politizării. Deși există articole de lege clare, care impuneau schimbarea structurii Consiliilor de Administrație din școli și selectarea directorilor în urma unui concurs decis de Consiliile de Administrație, începând cu 8 octombrie 2011, nu se întâmplă nimic. N-a apărut nici legislația secundară necesară. Aceiași directori numiți politic, cu delegație, sunt și acum în funcții, deși aparțin clientelei politice. Probabil ca tocmai de aceea sunt menținuți, având în vedere și interesele electorale viitoare.În urma rezultatelor foarte slabe de la examenul de bacalaureat, nimeni nu dă socoteală. Cu excepția câtorva cazuri penale, restul personalului didactic, de conducere și control, îsi iau, bine mersi, salariile, chiar dacă au inregsitrat zero procent de promovare, sau pe aproape. Aceleași salarii cu ceilalți profesori, care au rezultate remarcabile. Chiar nu au nicio vină? Alături de faptul că salarizarea nu se face dupa merite, performanță și rezultatele muncii, faptul că în educație, nimeni, niciodată, nu dă socoteală de nimic, reprezintă explicația simplă a locului  rușinos pe care-l ocupăm în clasamente internaționale. Situație la care nimeni nu pare să găsească soluție. Și să dea socoteală pentru neputință.

Nu există criteriul acela obiectiv care să măsoare performanța și rezultatele activității personalului din învățământ.  Am propus să fie „progresul școlar” al elevilor, măsurat cu aplicații informatice, ca diferență între media statistică a notelor de la final și început de an școlar, obținute cu teste grilă personalizate, similare dar nu identice, administrate informatic, corectate tot informatic pentru a  exclude subiectivismul profesorilor. Deși se practică în numeroase țări,  la noi la examenul de rezidențiat, nimeni nu se apleacă asupra acestei soluții. În lipsa ei, se aude în continuare justificarea: „noi suntem profesori buni, doar elevii sunt răi că nu vor să învețe”. Fără o tehnică clară de măsurare a performanței și rezultatelor muncii personalului didactic, nu se va schimba nimic. (s.m.)

La câtă incompetență s-a acumulat în preuniversitar, e greu de crezut că se va ajunge la evaluarea performanței. Se va recurge la evaluarea foilor, a dosarelor, a te-miri-ce-urilor.

Merită citit articolul integral pe contributor.ro.

Biserica de duminică (3)

Biserica Tuturor Sfinților (numită și Schlosskirche – biserica castelului) din Wittenberg. E, probabil, cea mai des menționată biserică protestantă.

Pe ușa vechii construcții a acestei biserici și-a afișat Martin Luther celebrele sale teze. Din păcate (sau din fericire – ca să nu devină un fetiș religios protestant), ușa cu pricina nu mai există, fiind înlocuită cu o ușă comemorativă.

De altfel, biserica din vremea lui Luther a fost distrusă aproape în întregime, ceea ce se vede astăzi datând în mare parte din secolul XIX.

În interiorul bisericii se află mormintele lui Martin Luther și Philipp Melanchthon.

Dragi elevi (și studenți), de ce musai să vă placă…

…la școală? Întreb și eu, dar nu chiar ca prostu’, ci am motivele mele. Pe care nu voi întârzia să le deconspir.

Oricine știe cât de cât despre ce e vorba poartă un mare și profund respect spartanilor sau altor eroi, de ieri și de azi, ai umanității. Gândiți-vă, de pildă, la pompierii de la World Trade Center etc. Trupele militare de elită sunt apreciate tocmai pentru capacitățile deprinse de soldați în condiții vitrege.

Se poate alege orice domeniu, de la muzică la informatică, de la alpinism la medicină. Toți cei care excelează într-un anumit domeniu se remarcă prin muncă serioasă, asiduă, prin perseverență.

Or, să nu încercați să mă convingeți că le-a plăcut să-i doară mușchii, să rabde frigul (gândiți-vă la exploratori), să îndure foame sau să stea zile și nopți la rând memorând denumiri ale diverselor organe și celule etc.

Peste toate astea, sunt foarte populare slogane de tipul: „Ce nu te ucide te face mai puternic”. Din care rezultă tocmai că dificultățile călesc omul, îl împing spre un nivel superior al existenței.

De unde până unde atunci obsesia asta că trebuie să ne placă școala? De unde ideea – stupidă în însăși esența ei – că cu cât efortul la care ne supune e mai mic, cu atât școala e mai demnă de laudă (și profesorii așijderea)?

Nu i-aș învinui pe elevi și studenți, că e normal să nu le covină – firea omenească fuge de ce-i greu. Dar s-a ajuns într-un stadiu de degradare incredibil, de vreme ce până și ministrul vrea școala ca plăcere. Nici măcar el nu-i singur, ci s-au găsit tot felul de „specialiști” care să susțină enormitatea.

Citește mai mult »