Premianții – Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice (2011)

Când luam câte un premiu la școală, nu prea aveam mare lucru de făcut decât să mă duc în față, să-mi însușesc diploma aferentă și, eventual, pachetul cu cărți. Lucrurile erau simple și clare. Dacă mai cădea pleașca pe tine și să ai învățător sau diriginte (cum mi s-a întâmplat în două dintre cele trei cicluri de învățământ), atunci erai liniștit și din partea florilor. O strângere de mână era suficientă.

Nu prea știu însă cum se capătă un premiu pe internet. Data trecută când am luat un premiu (pe 2007), am participat la o ceremonie de decernare, deci semăna destul de bine cu ceea ce știam din școală. Plus că pe atunci eram mai avântat, mai entuziast, mai nepățit.

Desigur că îi mulțumesc lui Alin Cristea pentru premiul din acest an. Carevasăzică tactica mea malefică nu a dat roade și mă văd coleg de podium cu Dionis Bodiu. Așa că, dacă n-a mers cu răul, mă pun cu binișorul pe lângă el și mă declar în deplin acord cu afirmația că acest pachet de cărți constituie un cadou frumos de ziua lui – Să fii sănătos!

Îmi cunosc destule hibe care m-ar fi determinat să nu-mi acord un astfel de premiu, dar dacă Alin nu le-a luat în seamă… o să tac chitic, de ce să mă mai trădez acum? Oricum e tardiv.

Mai mult de atâta nu știu ce să zic și să fac. Cred că din această cauză am și întârziat cu un răspuns de mulțumire. Nici măcar nu prea știu cum să-mi traduc acest premiu. Am înțeles ce înseamnă, am priceput și „motivația juriului”, însă, lăsând la o parte chestiunea criteriilor (pe care doar Alin ar putea s-o deslușească), nu reușesc să-mi traduc inteligibil implicațiile și consecințele acestei distincții.

Mulțămesc, așa cum se cade, și cititorilor care și-au cheltuit din timpul lor ca să-mi lectureze textele (prea lungi adesea, recunosc). Nu-i puțin lucru, având în vedere că totul e benevol, fiecare fiind liber să ignore pe cine dorește. Mai mulțumesc eu și altora, dar o fac în gând, ca să nu-i dau de gol…

Firește că n-am de gând să las să mi se urce povestea asta la cap, dar măcar să ajungă la creier și să dobândească un sens tot mi-aș dori. De pildă, ce înseamnă să capeți un premiu într-un context în care fiecare își are dreptatea lui? Înseamnă că dreptatea mea e mai dreaptă decât a altora? Sau voi fi bănuit de complicitate cu cel ce a jurizat?

În paranteză fie spus, nu mă aștept să scap de catalogări și suspiciuni, dar ce-ar mai fi viața fără observatorii ei feroce? Ce-ar mai fi lumea gâzelor fără entomologii profesioniști care să-și treacă speciile noi în insectar?

S-ar mai putea ridica și chestiunea semnificației faptului că laurii blogosferei evanghelice se împart între doi dintre cei care mai degrabă formulează probleme, fără să ofere prea multe soluții.

Fără-ndoială că mai sunt și alte asemenea întrebări și nedumeriri. Prin urmare, după ce zic bogdaproste și mă bucur de teancul de cărți (mereu mă bucur când primesc cărți), rămân să-mi bat capul cu tot felul de „probleme insolubile ale existenței” 🙂

Dacă ar fi să mă iau în serios cu premiul ăsta, ziceți și voi unde aș ajunge. Noroc că am fost nevoit să-l împart și să-mi diminuez din gloria momentului. Altfel fie îmi plesnea „peptul” de umflăciune, fie amețeam și cădeam în cap de la înălțimea mândriei care m-ar fi încercat. Noroc că în tot „binele” de acest soi este și un „rău” care să-l amelioreze.

Și, ca să dau glas și pesimismului din mine, mă întorc la paralela de la începutul postării și constat că aici nu e ca la școală, unde, în funcție de media anuală, poți fi primul ani la rând. În zonele astea cu criterii mai ambigue, dacă ai fost o dată laureat înseamnă că cel mai probabil următorii ani stai în tribune. Dar cum la români e bine când moare și capra vecinului, mă bucur că și Dyo o să facă tușa împreună cu mine.

Publicitate