Postat de: Teofil Stanciu | 24/01/2012

Vorbe mari, vorbe grele…

ziare-pe-net.ro

Nu mai miră pe nimeni că „Unirea Principatelor” nu ne mai mișcă aproape deloc. Cuvintele respective sunt goale și cine s-ar încumate să riște să le umple la loc? Eventual cu niște venin xenofob, cu niște mâzgă sentimentaloid-paranoidă.

Ideea de unitate a românilor e subminată zi de zi, nu de râcâieli mărunte (firești pe orice meridian și, la urma urmei, cu totul inofensive în plan național), ci de separatisme politicianiste, de răfuieli partinice, de manifestări aberante ale corupției și furăciunii.

Și chiar dacă n-ar fi asta, cuvintele mari care coagulau în jurul lor popoare întregi au fost suprimate, pentru că ideile care stăteau în spatele acestor cuvinte au fost aruncate la pubela istoriei.

După cele mai recente teorii populare sau cult, noi nu suntem decât niște meteori care, cu totul întâmplător și mai ales fără niciun sens, au nimerit laolaltă pe un teritoriu numit România. Prin urmare, nu ne interesează cum se cheamă acest teritoriu, nici cum a dobândit această identitate teritorială. Nu ne privește nici trecutul, nici viitorul lui. Singura noastră legătură cu el e de natură administrativă – toți cei care-l locuim împărtășim aceeași blestemată cetățenie.

Care cetățenie e o găselniță ce ne ține cerșetori la porțile Schengen, după ce am cerșit la turci, la ruși, la NATO, la UE… Iată și motivul pentru care încercăm să conferim o „demnitate” acestei cetățenii, adică să-i imprimăm o plusvaloare care să ne îndreptățească pretențiile individuale sau de grup.

În cel mai bun caz, „mândria de a fi român” e un slogan ce umflă piepturile câtorva idealiști fără bază teoretică. În cel mai rău, este un blestem de care trebuie să facem orice ca să fugim. De obicei, e mai mult un fel de nostalgie comunist-naționalistă incertă, în care cântecele lui Păunescu se împletesc cu dezamăgirea stomacului gol.

Nici nu-i de mirare că asemenea cuvinte mari se regăsesc secătuite în prezent. În alte vremi, au făcut carieră, au devenit adesea un fel de mantre ale fericirii și osândei. Oricine nu era capabil să le venereze cum se cuvine, era sancționat ca „anti-național”, „cosmopolit”, „trădător de neam și țară” etc. Iar această situație e valabilă chiar și pentru perioada dinaintea comunismului.

Probabil că inflația suferită atunci are o legătură nemijlocită cu deflația de acum. Dar prezentul își aduce sârguincios contribuția sa la denaturarea și înstrăinarea acestor cuvinte. Păcatul face ca ori de câte ori vine vorba de anumite noțiuni cu conținut istoric sau național semnificativ, se găsește să le apere câte-un papagal de politician neisprăvit.

În micimea lor, aceste personaje sesizează că percepția publică îi plasează într-o zonă a insignifianței. Politicienii ar putea fi considerați repere doar în măsura în care se constituie ca pricini de revoltă publică. Așa că, neîndurând „cruda” soartă și dorind cu orice chip să devină reprezentativi, ei se agață precum niște tinichele de prost gust de concepte grele și răsunătoare.

Instinctul, firește, nu-i înșală. Căci, în oamenii de rând, se pot isca spaime ancestrale dacă în receptacolul unor noțiuni este turnat conținutul potrivit. Iar politicienii sunt experți în spaime.

Ar fi însă păcat să las impresia că doar politicienii se pricep la astfel de mișmașuri. Nu, plaja e mult mai largă, însă m-am referit la ei pentru că sunt mai primitivi, mai vizibili, mai vocali.

Ideea e însă că aceste vorbe odinioară mari sunt acum terfelite aproape iremediabil. Probabil că datorită micimii noastre congenitale, există foarte puțini oameni care să găsească măsura și tonul cu care să rostească în mod semnificativ cuvinte precum: patrie, unitate, eroism etc.

În ciuda faptului că sunt adesea scârbit de ceea ce se întâmplă în țara asta și cu toate că n-am dovezi științifice, înclin totuși să cred că nu-i chiar întâmplător că suntem români sau că ne-am născut pe acest teritoriu.

Apropo de teritoriu, am avut plăcuta surpriză să întâlnesc niște cetățeni români de etnie maghiară care, teoretic, ar putea foarte simplu să se rupă de tot ce înseamnă România, însă, cu toate că prin forța împrejurărilor locuiesc în Ungaria, pentru ei acasă e tot aici și țara lor e România – admirabil!

Când îmi trece prin gând că se poate trăi mai bine în altă țară (și se întâmplă destul de des), nu pot totuși să nu mă întreb cu e să fii obligat să te exprimi mereu într-o altă limbă, să fii nevoit să găsești dedesubturile unei limbi „străine”. Nu degeaba, cred eu, se vorbește despre „dezrădăcinarea” celor care iau calea străinătății, iar nu de o simplă „deplasare” a lor.

Că o fi artificial sau nu, n-am habar, dar mi-e limpede că faptul de a fi român lasă niște urme pe unde trece – prin suflet? prin minte?…


Responses

  1. Încerc să cred că ne merităm conducătorii; și oricum nu putem arunca toată vina în cârca lor. Cu toții dorim poate să avem o clasă politică cum am avut odinioară, în perioada interbelică, un Iorga, un I.C.Brătianu. Însă și atunci exista un Eminescu care să-l critice aspru pe premierul Brătianu.
    Păcatul nostru e că nu suntem creștini, să nu ne mai bizuim pe FNI, sau pe o coaliție militară. Avem atâtea exemple în Scripturi când Dumnezeu încearcă credința poporului Său, și-l pune să aleagă între Dreapta Lui sau o putere ca Egiptul, Siria etc. Istoria se repetă, și de cele mai multe ori și greșelile noastre.

    • E interesant ce zici. Dar, mă întreb, mai e oare posibil? Se mai întâmplă undeva pe lumea asta? Nu că asta ar conta în balanța argumentului, ci pur și simplu aș vrea să văd cum e acest principiu manifestat practic, public.

      • Îmi aduci aminte de Shahbaz Bhatti, ministru pakistanez pentru problemele minoritatilor, care a fost ucis de extremistii islamisti anul trecut. El chiar a fost martor. Îți dai seama ce diferență între el și un ministru de-al nostru care profită de popor? El și-a dat viața militând pentru drepturile creștinilor. Extraordinar. Și faptic se poate, însă cine are curaj, credință dintre noi?

        • Într-adevăr, oameni de stat mai știu și eu. Mă gândeam însă la un fel de consens național. Știu că Portugalia admite divorțul în condiții foarte dure. Îți cam piere cheful. Iar Polonia nu permite avortul – nici nu are criză, să fie vreo legătură?

  2. Problema cu clasa politica romaneasca a fost inca inainte de perioada interbelica singura solutie la momentul acela pentru a birui lacomia si nesatul sugativelor politice (ca-si meritau numele) a fost transformarea tarii in monarhie si preluarea conducerii de catre un principe strain. Acum stau si ma gandesc daca s-ar preta aceeasi solutie si pentru perioada noastra.

    • Principele străin datează din perioada antebelică. S-a impus ca soluție la foarte scurtă vreme după unirea Principatelor. Deci boala-i chiar mai veche.

  3. Ziua de 24 ianuarie sa transformat treptat in diferite manifestatii publice. Partidele politice din opozitie au politizat aceasta sarbatoare la cote maxime. Rusine.

    • Partidele în general, nu doar cele din opoziție. Ar fi „beton” să fie așa.

  4. Fiind plecat de aproape 11 ani timp in care ma intorc pentru circa o luna in fiecare an in concediu as putea adauga zic vreo doua vorbe la ultima parte a postarii.
    Sunt putini romani care vorbesc exclusiv sau tot timpul limba tarii de adoptie. Prietenii, colegii de biserica, de munca sunt in multe cazuri tot romani.
    Mai interesant e procesul schimbarii graduale a sistemului de valori prin crearea unui mixaj colorat. Un co-national poate prinde obiceiul bastinas de a merge la pub sa vada meciul dar acasa plateste pentru satelit sa prinda OTV-ul si citeste Click pe net.
    Fiind la distanta rezonabila de Romania foarte multi fac „naveta” stabilindu-se „definitiv” de cateva ori in istoria migratiei lor, cand in tara de adoptie cand in cea natala.
    Ce spun e valabil pentru „europeni”, pentru alte continente distanta mult mai mare cred ca schimba putin situatia

    • Dacă tot ai adus vorba, hai să te întreb cum e cu „dorul de casă” și ce înseamnă chestia asta. Am auzit-o de la mulți români reveniți în țară și eram curios ce zici.

      • Mă bucur că întrebi specialistu🙂
        Dorul de casă pentru cei din afară nu diferă mult de cel pe care-l au cei plecați în armată sau în delegație sau în misiune. Diferă de la un individ la altul dar la același individ depinde de personalitate, numărul și gradul de rudenie al celor lăsați acasă și de distanța în timp.
        Respectă într-o măsura principiul vaselor comunicante: cu cât cei care contează sunt mai aproape sau sunt vizitați mai des cu atât dorul scade.
        La extremă, dacă ai toată familia și prietenii cu tine în Honolulu dorul tinde asimptotic spre zero. Mai rămâne apoi sentimentul nostalgiei care diferă de dor pentru că nu implică persoane ci geografie și istorie dar ăsta nu-i foarte relevant pentru că apare independent de poziția geografică la momentul dat. Ține mai mult de schimbarea anotimpurilor, adică de îmbătrânire.

        Sper că am răspuns și nu am fost confuz as usual

        • Am înțeles ce zici. Dar încă tot nu mi-e clar cum vine cu dezrădăcinarea.

  5. Cu privire la Unirea din 1859 am tot rumegat câţiva ani buni la ea. Şi am nişte observaţii care pot fi interesante:
    1. La vremea aceea Moldova era centrul cultural (numărul scriitorilor este de 3:1 în favoarea Moldovei), spiritual (şi acum moldovenii sunt mai credincioşi, practicanţi, mai sensibili spiritual şi mai iubitori de aproape) şi financiar. În mod normal aceste lucruri ar fi implicat capitala la Iaşi. Creştinismul moldovenesc a făcut ca aceştia să accepte mândria celor de la coadă (a Ţării Româneşti). Ţara Românească nu a cedat (mă refer la boieri).
    2. Unirea a plecat de jos şi a forţat eşalonul II (boierimea) să ia act de posibilitatea acesteia. Lupte ducându-se spre păstrare privilegiilor.
    3. Au existat în Moldova forţe care nu doreau unirea. Ele au măsluit alegerile prin mâna caimacamului Nicolae Vogoride. Scandalul a fost declanşat de nevalidarea proceselor verbale locale. Acestea trebuiau semnate de preoţii locali. Doar 5% au semnat restul de 95% s-au retras. Mitropolitul Naniescu a forţat mâna autorităţii să ia act de aceasta şi scandalul ia proporţii către Franţa şi Anglia care prin intervenţii la sultan duc la anularea alegerilor. Alegerile sunt reluate şi pe 5 ianuarie este ales prima dată primul domnitor al viitoarei Românii. Alexandru Ioan Cuza.
    4. Mocirla socială din Bucureşti însă va corupe în final pe Cuza.

    (Sunt din Bucureşti şi nu am neamuri până la a 5 generaţie în Moldova. Spun asta pentru că admir elita culturală/ştiinţifică moldovenească, care rezistă şi astăzi la Iaşi. Elita aceasta este ca un vin vechi.)

    Şi Hora Unirii spune câte ceva din cele de mai sus:

    Mai muntene, mai vecine,
    Vina sa te prinzi cu mine
    Si la viata cu unire,
    Si la moarte cu-nfratire!

    Nu este oare clară smerenia moldovenească la mândria muntenească?
    Graiul nu este oare moldovean?

    Că secularizarea ne-a cuprins şi uriaşul uitării ne umbreşte este clar. Câţi cunoaştem versurile de la Hora Unirii? Deşi pe vremea lui Ceauşescu era cântată la fiecare sfârşit de program. Speranţa este însă în inima română care totuşi bate cu iubire şi emoţie. Că le-am recitit acum parcă îmi vine să o pun de o horă!

    Hai sa dam mâna cu mâna
    Cei cu inima româna,
    Sa-nvârtim hora fratiei
    Pe pamântul României!

    Iarba rea din holde piara!
    Piara dusmania-n tara!
    Între noi sa nu mai fie
    Decât flori si omenie!

    Mai muntene, mai vecine,
    Vina sa te prinzi cu mine
    Si la viata cu unire,
    Si la moarte cu-nfratire!

    Unde-i unul, nu-i putere
    La nevoi si la durere.
    Unde-s doi, puterea creste
    Si dusmanul nu sporeste!

    Amândoi suntem de-o mama,
    De-o faptura si de-o seama,
    Ca doi brazi într-o tulpina,
    Ca doi ochi într-o lumina.

    Amândoi avem un nume,
    Amândoi o soarta-n lume.
    Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
    În noi doi un suflet bate!

    Vin’ la Milcov cu grabire
    Sa-1 secam dintr-o sorbire,
    Ca sa treaca drumul mare
    Peste-a noastre vechi hotare,

    Si sa vada sfântul soare
    Într-o zi de sarbatoare
    Hora noastra cea frateasca
    Pe câmpia româneasca!


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: