În virtutea educației explicite, dar mai ales implicite, am considerat multă vreme că exclușii bisericilor sunt niște oameni care-și merită soarta. Păstrând proporțiile, era ceva cam în genul pușcăriașilor care trebuie să plătească pentru infracțiunile comise.
Eram deprins să privesc totul în termeni juridici: după faptă și răsplată. O atitudine demnă de Vechiul Testament, unde comunitatea trebuia să sancționeze încălcările Legii. Această perspectivă nu intra în conflict cu ideea că „toți au păcătuit”, că nu există nimeni care să poată face fapte bune prin sine și nici vreunul care să fi atins desăvârșirea.
Mi-a rămas în minte o imagine emblematică. Un ins care călcase pe bec a fost sancționat de către biserică. Cred că e normal să fie așa. La un moment dat, în timp ce trecea pe lângă casa mătușii lui, femeia a ieșit în stradă și a început să arunce cu pietre după „păcătos”.
Această manifestare de ostilitate poate fi considerată reprezentativă pentru felul în care era privit cel exclus, pentru reacțiile pe care le stârnea în sânul comunității. Se impunea un fel de exorcizare socială a răului. Omul-problemă trebuia înlăturat simbolic, repudiat.
De obicei, oamenii erau mai blânzi în manifestări, însă argumentele lor curgeau cam în aceeași direcție: „ne-a făcut de râsul satului”, „ne-a compromis imaginea în fața lumii”, „ce-o să spună lumea despre «pocăiți» acum?”, „ne-a făcut familia de rușine”. Acest repertoriu se relua în cazul fiecărui enoriaș care comitea o faptă rușinoasă ce ajungea în public.
Mai rar mi-a fost dat să aud că ar fi oameni interesați în primul rând de sufletul celui în cauză și de destinul lui etern. Nu zic că nu vor fi fost, dar erau foarte discreți cu treaba asta. Pe când stigmatizarea era cât se poate de publică.
După un timp, comunitatea se îmbuna și apăreau ici și colo voci care, ca deșteptate dintr-un vis urât, își aminteau că „și el e om”, „nimeni nu e fără păcat”, „lasă că nici alții nu sunt mai buni”. Aceste expresii ale bunăvoinței veneau însă mai degrabă din sfera umanului, decât din cea a creștinismului. Ca și când fraternitatea asta omenească, pe care o împărtășim în virtutea naturii păcătoase, ar fi mai puternică decât iubirea creștină.
În mentalul colectiv, era mai important ca ceilalți credincioși să se delimiteze de cel sancționat decât să-și manifeste preocuparea pentru recuperarea lui. Nu zic că n-ar fi existat și demersuri care ținteau readucerea celui disciplinat în comunitate. Existau, însă ele erau orchestrate mai degrabă de indivizi izolați, nu reprezentau o atitudine comunitară comună.
Bănuiala mea e că mulți, poate majoritatea, după ce își consumau acel prim val de frustrare, mânie, repulsie sau ce-o mai fi fost acolo, începeau să simtă compasiune față de cel exclus. Dar, din anumite motive, se simțeau datori ca în văzul comunității să păstreze deasupra asprimea, exigența, disocierea de cel sancționat.
Mi-a luat mult timp până să înțeleg că, atunci când un om comite un păcat (indiferent de gravitatea lui socială), primul care suferă este chiar el, fie că realizează asta sau nu. Deci problema cea mai importantă este cea a sufletului său, abia pe urmă vine – în ordinea importanței, nu neapărat și cronologic – problema măsurilor punitive.
Paradigma juridică era mult mai comodă. Omul și-a încasat pedeapsa cuvenită pentru nelegiuirea săvârșită. End of story. Dacă gândești în acești termeni, nu ești nevoit să te gândești că celălalt are un suflet, că poate se frământă, că poate trece printr-o criză serioasă. Nici nu trebuie să traduci eventualele gesturi anticomunitare ale sale ca disimulări ale durerii, ale neputinței, ale disperării sau ale rănilor sufletești.
Când se întâmplă ca un exclus să se îndepărteze cu totul de biserică, sunt și oameni care, cu o bizară undă de satisfacție în glas, își afirmă justețea diagnosticului: aveam noi dreptate să-l punem sub disciplină, vedeți ce s-a ales de el? Cred că tot din acea paradigmă juridică își extrag acești diagnosticieni legitimitatea.
Circulă prin bisericile evanghelice o vorbă care spune că noi ne împușcăm răniții, nu-i tratăm. Vine vremea adunărilor generale. Aș fi curios de data asta să aflu mai degrabă câți excluși sunt recuperați decât câți urmează să fie excluși. Sunt tot mai convins că partea cu reprimirea e mult mai palpitantă decât cea cu excluderea.
Statutul Cultului Creștin Baptist are niște etape destul de clare privind excluderea, însă e suficient de vag în ce privește reprimirea: „Cei excluşi sau retraşi vor putea fi reprimiţi ca membri, la cererea acestora, după ce vor dovedi sinceră îndreptare”.
Această prevedere nu obligă pe nimeni la mai mult decât o măsură administrativă și o evaluare exterioară. E drept însă și că lasă destulă libertate fiecărei comunități locale pentru a-și stabili propriile criterii.
Mă tem însă că, până la urmă, câștig de cauză va avea tot mentalitatea cu accente legaliste, care ne-a impregnat și refuză să se dea bătută.
Cu drezina 
in concluzie, daca nu vrem sa fim exclusi, tra sa ne ascundem interpretarile proprii ale scripturii, sa nu cumva sa credem altceva decat ce se spune de la amvon. Daca stam in banca noastra cuminti, n-avem opinii de nici un fel, contribuim financiar la cheltuielile cu intretinerea cladirii, si nu comitem pacate vizibile, avem sanse sa ramanem baptisti pana dincolo de pensie.
„Vorbeste pastore, ca baptistii tai asculta!”
Aș putea răspunde cu „da” la ce zici tu. Dar ar mai fi de adăugat că, atâta vreme cât n-am fost sancționat pentru ceea ce am gândit și am zis, s-ar putea să fie loc și de mai mult.
Daca nu ma insel, Isus afirma ca el a venit mai ales pentru oamenii cu probleme, pentru ca – in primul rand – ei sunt cei care au nevoie de doctor. (Pai, atunci haideti sa ii eliminam si pe handicapati, ca probabil si ei sunt pedepsiti pentru pacate – dupa cum se vorbea si despre ologii din Biblie!) Intrebarea mea este: e cineva care CREDE ca nu are nevoie de doctor? Pai, atunci cum ramane cu afirmatia ca ramanem cu totii pacatosi pana in clipa mortii? Ca sfintirea noastra deplina se face abia la intrarea in imparatia Tatalui, prin Isus? Isus a iubit toti oamenii si s-a jertfit PENTRU TOTI, nu doar pentru cei care se comporta dupa cum descrie Marius mai sus… Mai ales oamenii cu probleme au nevoie sa fie sustinuti, iubiti, consiliati, sa se faca rugaciuni pentru ei, sa fie „recuperati” pentru imparatia Lui. Caci este mare bucurie in cer cand UN SINGUR SUFLET se intoarce la Dumnezeu… Ce sa intelegem: ca acei oameni, care dau deciziile de excludere, lucreaza pentru… altcineva?! Si se mai spune in Biblie ca acel caruia i s-a iertat mult, Il iubeste mult pe Dumnezeu… Adica, asta inseamna ca iubirea de El este invers proportionala cu „sfintenia” afisata de unii… sau cum?! E atat de greu sa castigi un suflet pentru Domnul si e atat de usor sa il pierzi… De ce se alege calea cea mai usoara?! Valoarea unui suflet (in ochii lui Dumnezeu) depaseste puterea noastra de intelegere… altfel, de ce si-ar fi sacrificat SINGURUL FIU pentru amaratii de noi?! Pentru FIECARE DINTRE NOI… Isus nu a propovaduit violenta (sub orice forma), ci doar iubirea. Iar cel care arunca piatra… se crede mai sfant decat cel in care a aruncat? Pai, atunci… cum e cu iubirea aproapelui (nu mai vorbim de „iubeste-ti vrajmasul”!) si cu smerenia? Si cu faptul ca, pentru Dumnezeu, daca ai gresit o singura data sau de 500.000 de ori… tot pacatos esti?! Cum ramane cu roadele umplerii de Duhul Sfant? Of, Doamne, Prea multe nelamuriri… NU ai vrea sa ne luminezi Tu?!
E greu de ținut echilibrul între individ și comunitate. Mai ales în condițiile în care comunitatea este condiționată ideologic într-un anumit fel și apare un individ care provine din alt mediu, altfel condiționat.
În text, porneam de la experiența mea și mi-e clar că am ales multă vreme varianta mai simplă, mai comodă. Astalaltă e deja complicată, fiindcă reperele sunt foarte puține, terenul e mișcător, chiar alunecos. Tocmai de aceea am insistat pe ideea de recuperare, de readucere a celor sancționați nu pe ideea nesancționării. Accept aceste proceduri ca pe un rău necesar, însă la nivel de motivații se poate discuta.
Ce faci cu argumentul în favoarea excluderii pe motivul evitării contaminării restului grupului? Sau cel al re-educării?
A spune că individul e mai important decât grupul din care face (parțial și/sau temporar) parte nu rezolvă dilema. Pedeapsa este, teoretic, benefică atât pentru individ cât și pentru grup. E o pedeapsă care ține de natura și măsura relațiilor dintre indivizii din grup deci nu se rezumă la corecția individuală.
M-am făcut avocatul lui diable aici pentru că, personal, aș considera ca pierdere apartenența la un asemenea grup în care regulile țin de principiul binelui comun deasupra/contrar celui individual. Asta ar fi însă pedeapsa mai mică pe care mi-aș aplica-o singur. Din fericire nu e cazul.
Ar fi mai mare pedeapsa pentru mine (dacă ar fi posibil) să se decidă INCLUDEREA mea în asemenea organizații. 🙂
Chiar există astfel de situații și de cazuri (unul celebru în Corint, despre care vorbește apostolul Pavel). Dar, oricum, n-am pus în discuție justețea excluderii, ci mai degrabă felul în care este tratat exclusul. Și prioritatea argumentelor care țin de imagine. Cu toate acestea, nu contest pe fond procedura sancționării anumitor fapte sau învățături.
Eu nu înţeleg cum poate fi exclus cineva din biserică decât dacă mă raportez la BC, unde se uzează de excomunicare. Nu pot înţelege ecomunicare decât sub forma de erezie. Dar de nivelul lui Arie, Nestor etc. Ceea ce sare din discuţie în secolul nostru. Suntem atât de departe de teologia primului mileniu încât pericolul ereziei este poate un motiv politic.
Până azi eu credeam că NP pleacă dintr-o biserică în alta doar că vor ei. Acum aflu că pot fi daţi afară! Asta mă bulversează că mi se pare autodistrugere.
Există mai multe trepte. Nu se ajunge direct la excludere. Și habar nu am dacă excluderea NP echivalează cu excomunicarea. E una dintre chestiunile alea teologice rămase nerezolvate în profunzimea implicațiilor ei.
Mai e de lucru aici.
Păi un exclus îşi pierde sau nu mântuirea? Ca să vedem raportul cu excomunicare. Întreb că habar nu am. Am mai avut discuţii pe tema pierderii mântuirii cu domnul Cruceru Beniamin. Şi acum mi se pare interesant cum priveşte comunitatea pe exclus din perspectiva mântuirii şi cum se priveşte exclusul din aceeaşi perspectivă.
N-aș putea să vă răspund la această întrebare.
Știu că ramura calvinistă a baptiștilor susține că mântuirea nu se pierde. Statul însă e unul de influență arminiană, așa că… nu știu ce să zic. Cum ziceam, e o problemă teologică disputată.
Acum poate să fie vorba şi de altă perspectivă.
De exemplu preoţii pot fi caterisiţi. Adică rămân preoţi în veac pentru Dumnezeu dar nu mai pot sluji oamenilor. Mântuirea lor fiind luată în aceeaşi balanţă cu alţi preoţi.
De asemenea călugării (nu toţi călugării sunt preoţi) pot fi excluşi din mănăstire şi se vor mântui ca şi mirenii.
Dar sunt rare cazurile de eliminare din biserică. Adică nu există. Recent am aflat că Tolstoi a fost „excomunicat” de BO (ghilimele pentru că în BO nu ştiu să existe excomunicare ci doar anatemizare). În fapt în predica respectivă BO a spus că Tolstoi are o concepţie diferită de Biserică cu privire la Dumnezeu şi că îl aşteaptă să-şi revină în fire. În acest caz de eliminare Tolstoi a fost îngropat fără slujbă, fără preoţi, fără cruce. Grav pentru un ortodox dar neimportant pentru neortodocşi.
La un exclus dintre evanghelici, dacă moare, cine îl slujeşte la mormânt?
Evanghelicii îngroapă pe orcine, practic, fiindcă ei nu fac nimic pentru defunct la înmormântare, ci pentru familie, pentru cei rămași. Dacă mergeți la o slujbă de înmormântare, în afară de cântările mai triste, veți auzi predici care se potrivesc cu orice altă situație. Firește că se aleg subiecte care au legătură cu petrecerea noastră din această viață, însă nimic specific. Eventual necrologul.
🙂
Avem complet alte perspective.
Având fonduri diferite inclusiv formele diferă.
Într-un fel este evident că dacă la vârf abia putem comunica modul de înţelegere şi de aplicare a unor dogme-axiome teologice, atunci la bază (adică în viaţa de zi cu zi) pot să apară chiar alte sentimente: frică, angoasă, teamă.
Pentru mine îngroparea pe care o ştiu este o continuare a legăturii de dragoste cu familia şi cei cunoscuţi. O plecare la cei de dinaintea mea. Cea de care îmi spuneţi mă sperie pentru că mi se pare ca o închisoare faţă de dragostea celor dragi. Trupului nu îi trebuie lacrimă şi pomană. Dar sufletul cere aripi de iubire şi de milostenie de la familie.
Probabil de aici pleacă şi o parte din reticienţa cu care ortodocşii comunică cu protestanţii.
Posibil. Cred că dacă am avea ocazia, am putea povesti mai multe chestii la un moment dat… Eu unul mă bucur că un ortodoxe dispus să facă asta. Știam că e posibil, am mai văzut-o întâmplându-se, dar de câte ori se repetă chestia asta o apreciez ca atare.
Sper eu că la fel de mult vă apreciez și eu. Pentru că putem comunica fără să ne prozelitim unii la alții. Poate în fond încerc să-L văd pe Hristos în ceilalți creștini.
[…] 2012 – Teofil Stanciu: Exclușii […]
[…] 2012 – Teofil Stanciu: Exclușii […]