Postat de: Teofil Stanciu | 12/01/2012

„La comitet”

via meds.queensu.ca

Toată copilăria și adolescența am fost convins că să ajungi „la comitet” era un lucru rău. „Te pârăsc la comitet!” „Vrei să ajungi la comitet?” „A fost oprit la comitet…” „I-a chemat pe toți la comitet!” Deși îi cunoșteam pe toți cei care erau în comitet, toată lumea părea oarecum speriată și rușinată de ideea de a ajunge în fața forului ales de comunitate să conducă pentru un mandat limitat biserica locală.

Cam aceeași senzație și impresie – însă muuult mai pregnantă – am trăit-o în timpul facultății când „comisia pastorală” a luat locul comitetului. Cum nu cred să existe tânăr fără vreo pată – dacă este, să-l țină Dumnezeu tot așa, iar mie să-mi ierte nedreptatea ce i-o fac – toți ne simțeam într-o anumită măsură pasibili de o vizită pe la „comisia pastorală”. Și nimeni nu ardea de nerăbdare să i se întâmple.

În școală, hai să zic că înțeleg că acest for cu putere decizională nu e chiar așa grav să fie temut de către studenți. La urma urmei, instituția are dreptul să-și stabilească propriile reguli (ideal ar fi să nu le schimbe pe parcursul unui ciclu de învățământ, dar asta-i altă discuție) și să vegheze la respectarea lor.

Comitetul însă e oarecum surprinzător că a căpătat această aură înfricoșătoare, de vreme ce, toată lumea așa zice, membrii comitetului sunt selectați prin vot ca să slujească interesele comunității. În consecință, întâlnirile cu ei ar trebui să fie prilejuri de împreună cugetare dacă nu chiar de bucurie. În orice caz, nu teama s-ar cuveni să fie cel dintâi sentiment încercat în urma unei convocări „la comitet”.

Totuși, faptele spun că tocmai așa stau lucrurile. Cum de și-o fi câștigat comitetul, în general, această tristă reputație? E demn de remarcat felul impersonal în care se vorbește despre comitet, deși din el fac parte oameni cunoscuți, vii, din aceeași comunitate.

După insistența cu care apar acele verbe cu subiect imprecis, neînsoțite de pronume personale, sunt înclinat să dau crezare limbii care semnalează o distanță, o raportare oarecum instituțională. După cum a merge „la spital” este mai grav și mai înfricoșător decât a merge „la doctorul cutărescu”, tot astfel și a ajunge „la comitet” pare mai amenințător decât a participa la o întâlnire cu „frații din comitet” (o formulă pe care o folosesc mai ales pastorii, deci niște insideri).

A doua chestie ce trebuie remarcată e acea teamă, îngrijoare, neliniște, suspiciune ce însoțește orice întâlnire dintre enoriași și comitet. Cei care știu că ai fost convocat te privesc iscoditor, cu compasiune, sceptic, cu subînțelesuri – după caz. Nu se întâmplă însă mai niciodată să izbucnească cu încântare: „Ce fain!”

Comitetele bisericilor evanghelice – sau, ca să nu generalizez, baptiste – și-au dobândit reputația de foruri care acționează în situații destul de grave. Fie că e vorba de sancțiuni, de medierea unor conflicte, de soluționarea unor probleme familiale, intervenția comitetului este asociată cu chestiuni dificile, neplăcute, negative.

E greu de stabilit cu precizie obârșia acestei perspective predominant negative în care, pe drept sau pe nedrept, este pusă „instituția” comitetului. În funcție de tabăra în care se află, credincioșii sunt tentați să dea vina unii pe alții – fapt care în sine spune deja destul de multe despre animozitățile existente.

Membrii comitetului – când redevin enoriași obișnuiți, unii nu se pot abține să nu critice comitetul – consideră că enoriașii greșesc că nu vin din vreme cu problemele, evitând astfel măsurile severe și soluțiile dure. De asemenea, îi acuză pe enoriași de indiferență, de vreme ce comitetul are întâlniri anunțate public, fapt care echivalează, din perspectiva comitetului, cu manifestarea disponibilității de a sta la îndemâna oricui are nevoie.

Probabil că acuza cea mai frecventă adusă de enoriași la adresa comitetului e cea de abuz de putere, care poate lua diverse forme: manipulare, lipsă de transparență în decizii, impunerea unor hotărâri fără acordul real al bisericii etc.

Firește că e greu de probat cine are dreptate. Oamenilor nu le mai place să se supună autorității, pe de o parte. Deci e destul de greu să găsești calea înțelepciunii. Pe de altă parte, deși proclamă preoția tuturor credincioșilor și mizează mult pe autonomia comunității locale, bisericile baptiste sunt adesea conduse, de facto, de unul sau câțiva lideri (oficiali sau neoficiali) care reușesc să se impună.

Riscul unor abuzuri – e vorba de acțiuni pe care le percep ca abuzive cei care le contestă – e foarte mare, mai ales dacă omul din frunte e mult sigur de „viziunea” lui. Există, astfel, o discrepanță între democrația deciziilor stabilită prin statut și starea de fapt când unul sau mai mulți conducători iau deciziile și le impun tuturor. N-ați auzit de comitet ales „în bloc”, prin vot deschis?

În forme mai accentuate sau mai atenuate, se ajunge destul de des ca acei lideri despre care făceam vorbire să își acuze colaboratorii sau enoriașii de incompatibilitate pe motiv de imaturitate spirituală. Am văzut că unii lideri întâmpină dificultăți foarte mari în a accepta că o decizie care nu le convine, luată prin votul comunității, ar putea fi semnul unei călăuziri divine comunitare, în timp ce deciziile convenabile, luate în aceleași condiții, sunt elogiate până la cer.

Or, această inconsecvență – chiar dacă nu e percepută la nivel conștient, ea e simțită – nu face decât să îndepărteze taberele. Sau, mai precis, să creeze animozități care împart lumea în tabere conflictuale.

Nu e bine, dar se întâmplă. Ar mai fi de adaugat că, într-un mediu ce sancționează cu severitate mai ales păcatele vizibile, există o preocupare destul de intensă pentru moralism. Astfel că, pentru a salva imaginea, enoriașii se feresc cât pot de mult de comitet, iar comitetul încearcă să exercite un control foarte strict, prin intruziuni în universul privat și familial. Iată încă o sursă de tensiuni.

Din păcate, pare-mi-se că ceea ce vedeam în copilărie și adolescență a rămas într-o bună măsură cam tot așa. În continuare, o bună parte a comitetelor sunt percepute mai degrabă într-o lumină proastă. La fel și forurile de mai sus: Comunitatea și Uniunea… Prea mult nu s-a progresat.

E și greu. Nu se poate stabili un standard minim pentru nivelul de maturitate spirituală, nu există termometru duhovnicesc. Dar am putea măcar să deprindem o igienă a relațiilor, niște cutume psiho-sociale. N-ați văzut adunări generale care degenerează din cauză că oamenii nu știu să vorbească civilizat sau nu sunt lăsați să-și exercite drepturile? Am putea să ne exersăm libertatea și discernământul, să deprindem cultura dialogului. Toate astea ne-ar ajuta să depășim conflictele inutile și să ne apropiem de esența problemelor.

În comunități în care fiecare individ este blindat cu certitudini, e foarte greu să găsești o cale comună, o soluție care să înglobeze opinii diverse, o partitură care să includă și vocile mai firave (dar poate mai autorizate și mai înțelepte). Adesea, cei care sunt ezitanți și îngăduitori, cei mai blânzi cad victime sistemului. Comitetul trebuie uneori să devină autoritar ca să se impună în fața unor spirite mai bătăioase – nu discut dacă e corect sau nu.

Vreau doar să evidențiez că există aici o simbioză care dă naștere unor deviații ce ies la iveală mai ales în situații de criză. Toate disfuncționalitățile se arată atunci, dovedind că spiritualitatea noastră găsește anevoie poduri peste falia dintre „ei” și „noi”. Prea omenescul din noi își dă arama pe față, demonstrând că enoriașii nu sunt atât de impecabili precum vor să pară, iar comitetul poate comite erori grave, poate cădea în moralism, în cazuistică sterilă, ignorând sufletele enoriașilor.

Cu toate acestea, prea adesea se întâmplă ca la final, când povestea s-a încheiat, fiecare să meargă mai departe cu încredințarea nestrămutată că dreptatea a fost tot timpul de partea lui. Oare ce șanse au (neo)protestanții generației noastre să evite un dialog al surzilor și să caute împreună un adevăr și o unitate (la nivel de comunitate locală) care să se clădească, la nevoie, chiar pe cadavrul lor?


Responses

  1. Comitetul faţă în faţă cu sobornicitatea. Sau catolicitatea. Sau universalitatea.
    🙂

    Sobornicitatea asta e grea. Din cauza dialogului. Şi e destul de grea în orice biserică. Ca să fie a tuturor înseamnă că trebuie să îi reprezinte pe toţi. Dar să îi şi asculte. Iar dacă te reprezintă nu te mai ascunzi de biserică (comitet) şi începi şi tu să o reprezinţi. Şi dacă te ascultă atunci şi tu o asculţi.

    Dar sunt vorbe goale dacă nu poţi să o trăieşti cu adevărat.

    • La dumneavostră e ceva mai simplu, căci se merge pe structură ierarhică și fiecare își cam știe deja locul. Într-adevăr, e mult mai bine când există și o comunicare orizontală, când se iau decizii prin acord, când se poate comunica. Știu că și bisericile ortodoxe au un comitet, însă nu prea am idee ce atribuții îi revin.

      • Atribuţii neteologice. Se asigură că banii nu ajung la popă ci la proiectele în desfăşurare. Ei numără banii din cutia milei şi de la altar, de la donaţii etc.

        Dar doream să spun că sobornicitatea şi la noi e grea. Pentru că nu poţi face ceva decât când toţi simt aceeaşi nevoie. Comunicarea de jos în sus este grea peste tot. Şi fără bunăvoiţa şi aplecarea spre ascultare a celui de sus (aşa cum trebuie să fie un creştin bun) nu poţi face nimic.

        • Oricum sunt în afara discuţiei. Nu am echivalent al experienţei personale care să aducă cu ce spuneţi decât în comitetele de partit şi BOB (biroul organizaţiei de bază). Echivalent al povestirii pentru că eram doar UTC-ist prin 89. Poveşti asemănătoare auzeam de la mama şi tata. Membrii erau invitaţi să spună tot ce au pe suflet comitetului de conducere al întreprinderii. Că se vor lua măsuri pentru binele tuturor. Că împreună se va lucra la zidirea ţării etc. Şi în final cel care spunea ceva o lua în freză de la toţi. De la toţi. Doar turnătorii nu păţeau nimic că ei turnau mai sus. Dar probabil că ştiţi asta. Şi nu vreau să jignesc pe nimeni. Dar domnul Teofil întreba retoric de ce se întâmplă asta. Aşa că am dat acest exemplu care mi s-a părut f asemănător.

  2. Te înțeleg perfect. Când eram eu încă la grupa de copii în glumă umbla o adaptare a unei melodii a 3SE: comitetele mă chinuiesc, comitetele mă răscolesc, nu mai rezist …. Sincer, situația diferă de la comitet la comitet. Când știi că frații din comitet vor acționa în dragoste spre binele tău nu ai de ce să te temi. Când vrei să ții ascunse anumite lucruri și nu vrei să le schimbi, atunci nu e normal.

    • „frații din comitet vor acționa în dragoste spre binele tău” – ăsta e mai mult oximoron decît pleonasm…

    • Beni,
      Comitetele bisericilor baptiste nu funcționează ca niște locuri de spovedanie. Nu cred să existe prea multe biserici în care enoriașii să aibă încredere să se destăinuie în fața comitetului. Oamenii care fac parte din el nu prea au exercițiul discreției, n-au auzit de taina spovedaniei. Așa că, nu o dată, transpiră tot felul de informații, adeseori deformate, care te fac să te gândești de două ori înainte să îți deschizi sufletul în fața comitetului.

      Da, zici bine că nu-i normal să vrei să ascunzi lucruri. Însă, după cum remarcam și acum și cu alte ocazii, bisericile noastre sunt deosebit de proecupate de imaginea publică, cultivă apartențele desăvârșirii. Dacă ar fi să luăm în calcul doar un tic verbal al pastorilor mai în vârstă: chiar și ei mai fac această eroare, chiar și ei mai păcătuiesc câteodată. Adică cum? Ce înseamnă „chiar și eu” și „câteodată”?

      În acest climat, dublat de ceea ce ziceam apropo de secretul „spovedaniei” e greu să nu vrei să ascunzi. Bine ar fi ca oamenii să-și găsească totuși un loc, o persoană unde să se mai descarce din când în când. Ideea cu ucenicia, promovată de unchiul tău, e, în acest context, una salutară. Măcar atât dacă am reuși.

      • Eram în clasa a 10-a, la un an după botez, când am cerut să fiu pus deoparte din proprie inițiativă. Am vorbit cu un frate din comitet (e adevărat, era tânăr, avea 25 de ani) deși nu îmi era foarte apropiat și i-am spus că am nevoie de ajutorul lui. M-a ajutat, am ținut post împreună, ne-am rugat împreună, s-a interesat de mine și nu a mers să mă bârfească la frații din comitet. Eu unul (nu doar din cauza experienței mele) cred în comitetele ce acționează în dragoste, cred în comitetele ce nu țin doar la aparențe, comitetele care nu sunt sperietori de ciori.

        Poate problema nu este doar a fețelor bisericești , ci și a noastră a membrilor ce ținem de aparențe la fel de mult, de ochii lumii luăm cina ca să nu ne vorbească frații pe la spate (atrag atenția asupra motivației doar). Desigur, nu vrem ca păcatul să fie cunoscut de toată lumea, dar întrebarea este dacă nu vrem să se afle din cauza rușinii cauzate de păcat, din cauza urii față de cea ce ne-a făcut, sau din narcisism pentru imaginea stricată de valurile păcatului.
        „Secretul” uceniciei trebuie să aparțină și membrilor comitetului, ar trebui să aparțină fiecărui membru. Într-adevăr, aceasta este cheia spre o biserică unită și ce se iubește.

        • E greu să implementezi așa ceva într-o biserică evanghelică, Beni, unde fiecare enoriaș știe că păcatul lui e o problemă între el și Dumnezeu. Așa că ne-o rezolvăm, după posibilități, pe cont propriu. Ar trebui argumentat foarte serios și cu argumente solide de ce ar fi mai bine să merg la comitet decât să stau acasă și să mă rog ș-atât. Cei ce sunt cam pe la vârsta la care erai tu atunci simt nevoia unui călăuzitor, a unui mentor. Dar biserica nu prea i-l oferă, decât cu titlu de excepție.

  3. Sobornicitatea nu-i asa grea daca biserica este orientata pe scop (nici o aluzie la Rick Warren), daca echipa de conducere a invatat deja sa lucreze ca o echipa (i.e. daca se poate cu sapte frati se poate si cu 107) si daca implicarea in activitatile comunitatii este „contractuala”, adica exista un legamant scris intre membri bisericii ca se angajeaza fiecare la *minimul* care este viziune comuna.
    Cum generatiile tinere sunt oricum multi/inter/trans comunitare, chestiunea se va mai relaxa.

    • Aici am câteva obiecții. Minimul despre care vorbiți ar trebui să fie realist. Că adesea oamenii din față văd cam cețos și ce li se pare lor minim, e foarte greu de realizat de către ceilalți.

      Apoi, la biserica unde umblu, s-au făcut niște legăminte. Dar nu le-am semnat. Fiindcă nu mă reprezentau. Plus că, dacă îmi asum ceva verbal, mă țin de chestia aia. Faptul că semnez o foaie de hârtie nu mă ajută cu nimic. Ba mă tem că m-ar putea încurca, fiindcă, cine știe ce vine vreunuia mai zelos, și mi se reproșează pe baza acelei semnături tot felul de chestii. Până nu se ponderează puțin un soi de activism agresiv, e greu să asumat ceva. Admit și că problema ar putea fi la mine.

      • Desigur, nu la activism ma refeream. Si, in fapt, vroiam sa spun legamant intentionat sau explicit, nu neaparat „legamant scris”. Imi pare rau pentru neclaritatea exprimarii. Ca e scris sau verbal conteaza mai putin. Diferenta dintre activismul feroce pe care-l condamnam deopotriva si actiunile rezultate in urma dedicarii este cred evidenta. Sa pun deci in perspectiva: scop > legamant > dedicare.

        Singurul avantaj important al unui legamant ar fi faptul ca ofera o baza clara pentru izolarea „din lucrare” a celor care calca conditiile negociate in legamant. Episodul Pavel si Barnaba vizavi de Marcu.

        • De acord. Eu insistam pe realismul necesar unui asemenea demers pentru că, de câte ori mi-a fost dat să aud despre viziuni și țeluri, mereu erau într-o discrepanță destul de mare cu posibilitățile fizice ale enoriașilor. Poate că asta vine dintr-un fel de îmburghezire a credincioșilor. Dar oamenii cred că trebuie luați de unde se află și apoi duși mai sus. Or mi se pare că tocmai acest aspect cam lipsește: membrii bisericilor sunt mereu supra-evaluați, iar diferența dintre realitate și aparență se constituie ca povară a vinovăției. Dacă ar exista un dialog real, autentic, între cei de sus și cei de jos, atunci acest gen de legăminte probabil că ar veni în chip firesc. Adică, fiecare, cu talentul/darul validat de comunitate, s-ar putea pune în chip firesc la dispoziția celorlalți. Dar deocamdată, mai mereu se întâmplă ca cei care fac asta să ajungă la un moment dat sufocați de cât trebuie să facă și cedează până la urmă.

          Pesemne că reacția mea din răspunsul anterior vine pe acest fond pe care l-am creionat mai sus. Mi se pare oarecum normal că, cu cât sunt cravașați mai zdravăn, oamenii să bată în retragere. Culpabilizările sunt greu de îndurat multă vreme.

  4. Să vedeți ce frică le este la enoriași când vin la adunările generale și spun despre comitetul (bineînțeles, impersonal) pe care biserica l-a ales că nu își face datoria, că nu este capabil, că nu are viziune și multe altele, după care biserica îi alege pe aceiași frați (bineînțeles, personal)!
    Mă tem că ceea ce spuneți dvs. a fost valabil până mai ieri. Cine se mai… teme azi de comitet?🙂

    • Dacă aveți dreptate, atunci trecerea s-a făcut, din câte înțeleg, de la frica de comitet la sfidarea comitetului. Deci de normalizat, tot nu s-a normalizat relația. Tot pe picior de conflict se află.

      Bănuiala mea e că ar trebui săpat mai adânc să vedem de unde anume provin toate astea. Răspunsurile simpl(ist)e ar incrimina lipsa de maturitate. E drept că ar putea fi o cauză, dar cum de nu mai cresc nicicum enoriașii, de ce rămân așa de infantili? Oare există ceva în teologia evanghelică ce poate fi deturnat în așa fel încât să justifice conflictele de acest gen?

      Aș mai adăuga o chestie. Am auzit adesea că atât comitetul cât și pastorul sunt slujitorii bisericii, dar nu sunt slugile nimănui, că ei nu au de gând să devină preșul cuiva. Întrebarea mea simplă e: de ce? Modelul lui Cristos de smerenie și de umilire publică merge dincolo de orice limită a bunului-simț. Cum se face că îndrumătorii noștri, care vor să ne învețe să fim ca Isus, pornesc de la premisa că nu se vor lăsa călcați în picioare? Nu spun asta pentru că aș vrea să umilesc pe cineva, ci pentru că mi se pare că e o sămânță de orgoliu în premisa asta.

      E plină istoria Bisericii de exemple de oameni care s-au lăsat batjocoriți, umiliți, învinuiți pe nedrept, lăsând în seama lui Dumnezeu prestigiul și demnitatea lor.

  5. bau-baul consta in denumirea de grup care ascunde in spatele său toate numele fara sa responsabilizeze pe cineva anume, nominal. in numele comitetului (oricare ar fi el si oricum s-ar numi acesta) se poate condamna la moarte fara ca sa fie cineva tras la raspundere. s-a constatat ca o pedeapsa grea se da cu atit mai usor cu cit responsabilitatea este mai anonima. vezi exeperimentul clasic cu electrocutarea celor chestionati ce nu au raspuns bine la intrebari. dar in esenta seful se alege cu blamul pentru ca toti ceilalti fug de raspundere. tot clasic. in cazul nostru pastorul ramine sa plateasca oalele sparte sau sa isi dea demisia. in alte cazuri hitler, stalin, ceausescu, basescu, etc. asta daca victima a rezistat tratamentului la comitet…

    • Utilă observația dvs. Decapitat e capul care se vede din mulțime. Restul „factorilor responsabili” se repliază în anonimatul gloatei.

      • Răspund aici pentru că nu pot mai sus. EU nu susțin că acum ar trebui să mergem la comitet, ci mai degrabă apăr ideea de ucenicie/dare de seamă. Din toată inima mi-aș dori să dispară această frică neîndreptățită față de comitet, asta am vrut să transmit cititorilor și știu că există astfel de biserici.

        • Da, în esență se referă la același lucru. În ce fel îl convingi pe un protestant că independența sa în rezolvarea păcatului e o chestiune la care trebuie să renunțe și să adopte mult mai dificila confesiune în fața… cui o fi. Spun asta ca unul care am avut parte adesea de predici ce făceau aplogia „cămăruței” în rezolvarea oricăror probleme, grație accesului direct și neîngrădit la Dumnezeu.

  6. daca nu merge membrul la comitet de ce nu merge comitetul la membru? sau la zeus… ar fi inversata ordinea piramidala, ca tot zicea careva prin noul testament ca cel ce ii slujeste pe multi e cel mai mare, nu cel ce e slujit de multi.

    • Eu am auzit și de unii care se tem să nu slujească „prea mult” și atunci îi mai culpabilizează puțin, frățește, pe cei care nu slujesc destul…


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: