„La comitet”

via meds.queensu.ca

Toată copilăria și adolescența am fost convins că să ajungi „la comitet” era un lucru rău. „Te pârăsc la comitet!” „Vrei să ajungi la comitet?” „A fost oprit la comitet…” „I-a chemat pe toți la comitet!” Deși îi cunoșteam pe toți cei care erau în comitet, toată lumea părea oarecum speriată și rușinată de ideea de a ajunge în fața forului ales de comunitate să conducă pentru un mandat limitat biserica locală.

Cam aceeași senzație și impresie – însă muuult mai pregnantă – am trăit-o în timpul facultății când „comisia pastorală” a luat locul comitetului. Cum nu cred să existe tânăr fără vreo pată – dacă este, să-l țină Dumnezeu tot așa, iar mie să-mi ierte nedreptatea ce i-o fac – toți ne simțeam într-o anumită măsură pasibili de o vizită pe la „comisia pastorală”. Și nimeni nu ardea de nerăbdare să i se întâmple.

În școală, hai să zic că înțeleg că acest for cu putere decizională nu e chiar așa grav să fie temut de către studenți. La urma urmei, instituția are dreptul să-și stabilească propriile reguli (ideal ar fi să nu le schimbe pe parcursul unui ciclu de învățământ, dar asta-i altă discuție) și să vegheze la respectarea lor.

Comitetul însă e oarecum surprinzător că a căpătat această aură înfricoșătoare, de vreme ce, toată lumea așa zice, membrii comitetului sunt selectați prin vot ca să slujească interesele comunității. În consecință, întâlnirile cu ei ar trebui să fie prilejuri de împreună cugetare dacă nu chiar de bucurie. În orice caz, nu teama s-ar cuveni să fie cel dintâi sentiment încercat în urma unei convocări „la comitet”.

Citește mai mult »

Reclame