Corupția nu se uită la fața omului, ci la inima lui. Nu contează cum arată cineva, ci doar ce își dorește și cât e dispus să dea sau să încaseze. Corupția nu discriminează bătrânii, femeile, copiii, homosexualii, ungurii, țiganii, evreii. În fața ei toți sunt egali și oricine poate deveni oricând părtaș la masa ei bogată.
În fața corupției nu contează de care parte te afli, important e să fii în lanțul trofic. Totuși, e mai ferice să primești decât să dai sau măcar să și primești dacă tot e să dai. Corupția nu face caz nici de apartenența politică, deși e știut că mai bine e să fii cu Puterea decât cu Opoziția.
Toate cele de mai sus le dovedesc cu prisosință politicienii români. M-am săturat deja să fac distincția între politicieni buni și cutre, între politicieni care își promovează interesele fără rușine și pretinși politicieni cinstiți care, chipurile, ar urmări întâi de toate binele public. Căci, ori de câte ori se întâmplă ca un poltician să fie implicat într-o chestie dubioasă, nici un altul – indiferent de convingerile religioase sau înalta moralitate caracteristică – nu iese să-l sancționeze public, să demaște măgăria, să stigmatizeze năravurile proaste.
Ba iese, de fapt, dacă e asmuțit de către un partid concurent, care, în goana oarbă după voturi, latră la toți ceilalți corupți, dar îi ascunde și îi cocolește pe cei din ograda proprie. Cei care dau crezare acestor gargaragii sunt niște votangii naivi, fie idealiști, fie cam încuiați.
Politicienii români însă nu sunt chiar atât de diferiți de cei ai altor țări. Criza a descoperit chipul hidos al politicienilor. În esență, politicienii înțeleg, de o vreme încoace, un singur limbaj: cel al interesulor.
După cum în chip convingător argumentează Aldous Huxley (în Reîntoarcerea la Minunta Lume Nouă), pentru ca o democrație să fie funcțională, ar trebui ca cetățenii să fie educați în spiritul adevărului. Din politică, spune el, ar trebui excluse mesajele de tip publicitar – adicătelea, acele mesaje care promit mult mai mult decât poate acoperi realiatea.
Ei bine, știm că asta nu se întâmplă. Și cetățenii sunt educați încă de mici în spiritul intereselor. Am auzit și prin biserici promovându-se aceeași măsură a calității: să-l votăm pe X-lescu, fiindcă-i de-al nostru și ne ajută. Bleah!
Se pare, așadar, că am convenit asupra monedei de schimb, important e să negociem un preț convenabil. Să găsim mai întâi acele personaje care să ne reprezinte interesele, apoi să vedem în ce măsură se angajează să le satisfacă.
Capcana asta a intereselor e cumplită, fiindcă, odată ce politica e infestată de oameni fără altă valoare etică decât propriul interes, ne-am dat foc la valiză. Pentru ăștia e doar o chestie de dozaj: își urmăresc interesele mai fățiș sau mai discret. Neavând niciun Dumnezeu, nu se mai tem de nimic. Poate numai de adversarii politici care vor veni la putere în scurt timp. Dar și aici cu amendamentul că, dacă se pun bine unii cu alții, numeni nu va fi deferit justiției – vezi, de pildă, diabolicele fraternități transpartinice cu care sunt întâmpinate rarele propuneri de suspendare a imunității unui mahăr cercetat penal.
Românii, îndeobște, nu prea au probleme cu acest principiu etic (al intereselor), ci cu felul în care îi afectează. Pe cei mai mulți nu-i deranjează faptul în sine că un politician fură, minte, înșală, ci că ei sunt victimele politicianului sau, în varianta mai grotescă, că nu pot face și ei la fel ca politicienii.
De vreme ce toți lucrăm după același principiu – și politicienii, și alegătorii – devine chiar nedrept ca evaluarea s-o facem în funcție de valori precum cinstea, corectitudinea, verticalitatea etc. Căci odată stabilită regula jocului, totul ține de împrejurări, de buletin meteo. Oricând interesele unui politician sau ale unui partid pot să intre în conflict cu ale votanților. Oameni suntem cu toţii. Atâta doar că, în țările mai stabile, exigența legii nu-l scutește nici pe omul politic, taxându-l când trece anumite limite.
La noi însă, până și legile sunt colorate politic, există acte normative date „cu dedicație” sau făcute strâmb ca să poată beneficia o clientelă selectă, care poate furniza finanțare mașinăriilor politice. Ce să-i faci? Marea Finanță și decidenții politici au interese care coincid.
De aici se vede lesne cum jocul intereselor nu se întemeiază pe niciun fel de reguli inerente. Tot ce se aşteaptă e prilejul, portiţa de scăpare, lacuna legislativă sau ezitarea juridică pentru ca să se manifeste fără oprelişti şi în zone ilicite. Dacă nu mai există exigenţa care să ceară moralitate politicienilor, atunci interesul lor e liber să-şi aleagă făgaşul cel mai convenabil.
Reiese, așadar, că, dincolo de legitimitatea unor interese, există ceva fundamental rău în felul în care se pune acum problema. Iar acest rău ar putea fi formulat de maniera următoare: de vreme ce principiul este subordonat interesului, atunci principiul devine tranzacționabil. Iar cum banul guvernează orice activitate umană actuală, totul se reduce la costuri și beneficii.
În ultimă instanță, toată politica și, la drept vorbind, toată existența noastră pământească poate fi convertită într-un preț, iar rostul nostru pe lume capătă sens în măsura în care se concretizează în profit. Deci țelul suprem trebuie să fie o viață eficientă economic, altminteri ești un ratat, un tembel în faliment.
Atâta timp cât majoritatea cetățenilor și aproapte toți politicienii vorbesc aceeași limbă, cea a interesului, atunci chiar nu mai contează prea mult valorea morală a oamenilor care ajung în Parlament. Contează mai degrabă abilitatea lor de a promova și apăra interese. Cu cât eşti mai cutră, cu atât cresc şansele să te descurci într-o ţară destul de îngăduitoare şi generoasă cu oricine e suficient de abil încât să-și găsească o formă de protecție pentru interesul propriu sau de haită.
Dacă însă majoritatea electoratului ar prefera să vorbească altă limbă, una a valorilor umane (mai desuete ele, așa), atunci iar nu prea contează, fiindcă momentan nu prea e cine să-i reprezinte. Ponta, Antonescu și șleahta lor de profituri hămesiți – ținuți ani întregi pe tușă de samsarii pedeliști? Ăștia ar putea fi suspectați că cred în altceva decât în interesele lor de bandă? Să fim serioși…
În aceste condiţii, reproşul adresat votanţilor că nu se prezintă la urne ca să facă o „schimbare” nu este decât un joc parşiv de legitimare. Altfel spus, dacă numărul celor care merg la urne este semnificativ, atunci clasa politică nu va fi obligată să-şi pună problema absenteismului și nu va fi nevoită să-și revizuiască valorile. Însă cum să te duci la vot când ai de ales între un partid de vechi baroni plus unul de derutaţi care au trecut din dreapta în stânga doar ca să ia ciolanul de la gura celui de-al treilea partid, care vine tot din vână fesenistă şi mai are şi o grămadă de oportunişti bine înfipţi la toate nivelele?
Cândva credeam că mai există politicieni cinstiți… dar acum nu mai contează. Ei sunt o cantitate neglijabilă, o ceată mută și complet ineficientă. E drept că providența divină poate scoate și din asta ceva, dar la nivel de societate, cinstea lor a fost de multă vreme copleșită de rușinoasa lipsă de reacție față de abuzuri, mârlănii, interese meschine și alte molime ale politicii naționale.
Acum nu mă mai gândesc decât cum aș putea să plec din țara asta înainte să fiu nevoit să trag prea multe din ponoasele căpușelor politice. Vedeți, interesul meu pentru o viață decentă a fost de multă vreme suprimat de interesele nesimțite ale unor politicieni plini de ifose și lipsiți nu doar de caracter, ci și de suflet. Mulți au murit din cauză că interesele acestor năpârci care ne conduc au trebuit satisfăcute.
Pe conștiința – dacă putem vorbi de așa ceva – cui vor rămâne morții nevinovați? Și-i asumă politicienii cinstiți? Că ăilalți… slabe șanse. Învățământul e în bună măsură distrus, Sănătatea urmează să intre și ea în malaxor, industria a fost făcută praf, agricultura ar avea o șansă, însă vor intra pe felie profitorii și sigur o sugrumă.
Se spune că fiecare pasăre pe limba ei piere. Noi vorbim limba interesului…
Cu drezina 
Domne, nu pleca că nu e bine. Dumnezeu are grijă de cei oropsiţi. Nu a venit însă timpul.
Iar cantitatea neglijabilă este zero. Adică o să vină sfârştiul sodomo-gomorei politicianiste. Poate a început deja.
Cât despre plecat, pe bune, vă imaginaţi ce artificii şi ce focoase vor trebui să înghită cei care câştigă? De altfel sunt curios dacă o să candideze careva. Ciolanul este prea fierbinte acum.