Ecumenismul vă paște

Chestiunea mi se pare de cea mai stringentă importanță. E de viață și de moarte… confesională. Sau poate că e doar o impresie subiectivă. Și totuși…

Mi s-a întâmplat să discut cu mai mulți oameni cu vârste relativ apropiate de a mea (±10 ani, să zicem) și am constatat că sunt destui cei pentru care toată povestea asta cu distincțiile confesionale nu prea contează. Sau nu în felul în care și-ar dori cei care le subliniază cu îndârjire.

Fenomenul s-ar putea să fie marginal și nesemnificativ, dar dacă nu-i așa? Stimați lideri (oficiali) ai bisericilor de diverse denumiri și culori, poate n-ar fi rău să verificați. Însă nu așa, de suprafață, doar între tinerii „implicați”, între cei pe care sistemul i-a integrat și i-a asimilat iremediabil. Ci și printre cei care își permit să aibă păreri proprii, fără ca prin asta să dorească să devină oarece soi de dizidenți sau reformatori postistorici.

Există câteva tipuri de ecumenism*  pe care l-am sesizat discutând cu unii și cu alții. I-aș pune pe primul loc pe cei care sunt dispuși să pună la o parte divergențele dogmatice pentru a obține o unitate de acțiune. Oameni care nu se sfiesc să se asocieze cu ortodocșii, cu catolicii, cu reformații atâta vreme cât se pun în slujba unei cauze nobile, motivați de îndemnurile evangheliilor.

Acești oameni sunt deranjați de faptul că disensiunile interconfesionale fac victime. Că interesele pecuniare sau de altă natură – străine de dragostea creștină – se amestecă în ciorba și așa fierbinte a relațiilor dintre creștini pricinuind tot felul de incidente care aduc deservicii creștinismului în ansamblu și fac oameni să sufere și să se înstrăineze unii de alții. Pe ei îi preocupă sufletele, spiritul creștinesc, virtutea. Și s-au săturat să cate la fața dogmei.

Există apoi un grup, mai restrâns, al celor care știu măcar în mare în ce constau diferențele confesionale, însă au decis în mod conștient și deliberat să „încalce” anumite doctrine socotite negociabile în vederea unui scop mai înalt. Ei încearcă de obicei să cunoască și, eventual, să asimileze ceea ce e bun în toate tradițiile creștine ca pe urmă, fără să-și „trădeze” confesiunea, fără să inventeze o biserică aconfesională, adoptă o atitudine apreciativă față ce ceilalți și își asumă cu smerenie propria tradiție.

Cel mai probabil, aceștia nu fac valuri, însă nu se dau înapoi să-și exprime opțiunile, să și le argumenteze, să le apere la nevoie. Vorbesc deschis, dar prudent, fără să caute să dobândească influență, să câștige adepți. N-au de gând să tulbure apele, dar nici nu tac complice.

Mai există apoi și ecumenicii naivi. În sensul că nu știu foarte bine nici unde se situează ei, nici unde se situează ceilalți, dar nici nu îi interesează în mod deosebit. Sunt pur și simplu sătui de spectacolul acesta al excomunicărilor fără sfârșit. Ei nu vor ceva anume, ci mai degrabă reacționează din spirit de frondă. Simt că ceva e în neregulă.

Sătui de „garduri”, le calcă ostentativ sau, poate, instinctiv. Nu se ascund decât în măsura în care presimt vreo sancțiune posibilă. Ei discută mai degrabă pe la colțuri, bombănesc pe-acasă. Însă spun și ei în barbă: „cu ce suntem noi mai buni sau mai deosebiți decât… (aici puteți înlocui cu ce confesiune doriți dumneavoastră)?”

Vin încă din urmă și ecumenicii cinici sau obraznici, cei cărora nu le pasă pentru că sunt pur și simplu dezinteresați. Sunt în majoritate tineri. Au crescut cu filme, cu internet, iar întrebările lor vin din alte sfere. Cel mai adesea, pastorii sunt complet depășiți de situație când au de-a face cu ei. Nu știu de unde să-i ia.

Dintr-un search pe google ei desființează o predică prost pregătită. Vânează ridicolul și nu se sfiesc să-l arate cu degetul. Nu le prea pasă de tradiția confesională a familiei lor, fiindcă nu-i intersează în general istoria. Sunt oameni recenți, care au avut de-a face cu multe făcături și nu-i mai impresionează. Ceea ce bunicilor le storcea lacrimi, lor le stârnește surâsuri ironice. Efectele speciale nu-i mai ating.

Ecumenismul lor e un soi de jemanfișism fără substanță, dar cu atât mai dificil de controlat și localizat. Insensibilitatea lor la canoane îi face să pară turbulenți și scandalagii. E greu de spus dacă cred în ceva, însă, câtă vreme se află – de bună voie sau la insistența părinților – prin arealul evanghelic, fac ce-i taie capul.

N-am pretenția că am epuizat categoriile posibile. Nici impresia că delimitările mele se regăsesc aidoma în realitate. Sunt niște împărțeli funcționale, care indică niște direcții mai importante. Și sunt, cum spuneam, subiective.

Stimați lideri actuali ai bisericii, cântăriți dumneavoastră încotro vă îndreptați. Priviți cu luare aminte în jur, dar încercați să vă debarasați de impresia că știți mai dinainte ce urmează să vedeți și să auziți. Se prea poate ca accentele voastre sectare – care acum sunt deosebit de intense și pronunțate, care vă par cruciale – să nu intereseze decât o mică parte din noua generație.

Nu faceți eroarea – colosală! – să considerați că doar cei care gândesc cum vă convine dumneavoastră sunt singurii „maturi”, singurii cu adevărat „spirituali”. Nu îi etichetați pe ceilalți înainte să le ascultați argumentele. Pentru a echilibra situația, v-aș putea replica (și cine ar putea dovedi că greșesc?) că toți cei care vă cântă în strună au un interes. Că vor să obțină niscai avantaje, nește poziții, o brumă de pricopseală.

Bănuiesc că m-ați contrazice numaidecât cu argumente, cu dovezi, cu pilde vii. Și, probabil, pe bună dreptate, dar cred că am demonstrat ce era de demonstrat: stigmatizarea celor incomozi nu suprimă adevărul pe care ei îl afirmă, ci trădează o proastă gestionare a lui. O rătăcire în detalii nesemnificative.

Dacă eu am dreptate, atunci tot efortul pe care îl depuneți în prezent pentru a vă delimita cât mai bine turmele și sferele de influență s-ar putea să fie zadarnic. Și asta nu pentru că oamenii ar fi mai „necredincioși”, ci pentru că nu-și mai pierd vremea cu preocupări sterile.

Pe când veți preda ștafeta – că doar nu veți trăi o veșnicie – s-ar putea să constatați că toate bisericile pe care le-ați educat cu multă sârguință în spiritul exclusivist al unei facțiuni confesionale vor deveni insuportabil de ecumenice. Și să nu mai puteți face nimic.

*Nu mă hotărăsc dacă să pun sau nu termenul în ghilimele. Nu de alta, dar a fost rău terfelit încât nici nu mai știu dacă îi va fi rămas și un sens cât de cât pozitiv, așa cum intenționez să-l folosesc aici.