Ecumenismul vă paște

Chestiunea mi se pare de cea mai stringentă importanță. E de viață și de moarte… confesională. Sau poate că e doar o impresie subiectivă. Și totuși…

Mi s-a întâmplat să discut cu mai mulți oameni cu vârste relativ apropiate de a mea (±10 ani, să zicem) și am constatat că sunt destui cei pentru care toată povestea asta cu distincțiile confesionale nu prea contează. Sau nu în felul în care și-ar dori cei care le subliniază cu îndârjire.

Fenomenul s-ar putea să fie marginal și nesemnificativ, dar dacă nu-i așa? Stimați lideri (oficiali) ai bisericilor de diverse denumiri și culori, poate n-ar fi rău să verificați. Însă nu așa, de suprafață, doar între tinerii „implicați”, între cei pe care sistemul i-a integrat și i-a asimilat iremediabil. Ci și printre cei care își permit să aibă păreri proprii, fără ca prin asta să dorească să devină oarece soi de dizidenți sau reformatori postistorici.

Există câteva tipuri de ecumenism*  pe care l-am sesizat discutând cu unii și cu alții. I-aș pune pe primul loc pe cei care sunt dispuși să pună la o parte divergențele dogmatice pentru a obține o unitate de acțiune. Oameni care nu se sfiesc să se asocieze cu ortodocșii, cu catolicii, cu reformații atâta vreme cât se pun în slujba unei cauze nobile, motivați de îndemnurile evangheliilor.

Citește mai mult »

Reclame