T.S. Eliot – Opere poetice

În preajma Crăciunului, Editura Humanitas a publicat volumul Opere poetice, de T.S. Eliot, o remarcabilă și utilă ediție bilingvă.

Coperta volumului

Dincolo de ceea ce spun Cărtărescu sau Dinu Flămând, rămâne un fapt: în sfârșit s-a tradus în românește unul dintre cei mai mari poeți ai modernității. Care, pe lângă că era poet, era și creștin. Anglo-catolic. Născut în America, s-a convertit, la maturitate, la anglicanism (înainte fusese unitarian) și ulterior a căpătat cetățenie britanică.

În anul 1948, T.S. Eliot ia Premiul Nobel pentru Literatură (e încadrat de Gide și Faulkner).

După știința mea, e pentru prima oară când se întâmplă să fie traduse operele sale poetice. A mai apărut în antologii, prin reviste, dar nu în volum de sine stătător. În 1966, în scurta perioadă a deschiderii culturale, Nemoianu reușea să publice un grupaj de eseuri literare de Eliot, Chesterton și Pater.

Anunțuri

Biserica de duminică (2)

Monte Cassino

http://commons.wikimedia.org/

Monte Cassino este în primul rând locul unde Sf. Benedict de Nursia a construit, în jurul anului 530 A.D., o mănăstire tocmai pe amplasamentul unui altar pagân. Abia în al doilea rând e locul unei celebre bătălii din cel de-al Doilea Război Mondial (și tilul unui roman de Sven Hassel).

ashka.eu

Mănăstirea, datorită poziției strategice, n-a fost scutită de vitregiile istoriei. De-a lungul timpului a fost atacată și refăcută de mai multe ori. Cele mai recente distrugeri le-a înregistrat în Al Doilea Război Mondial, când a fost bombardată, dintr-o eroare, de către armatele aliate.

Fațada bisericii. http://commons.wikimedia.org/

Sf. Benedict a rămas celebru nu atât datorită acestei mănăstiri, cât mai ales datorită Regulii pe care a conceput-o. Această Regulă cuprinde toate rânduielile de conviețuire monahală și a căpătat popularitate grație simplității ei. Existau trei voturi (sau legăminte) pe care trebuia să le depună orice călugăr: al castității, al ascultării și al sărăciei. Sf. Benedict a adăugat însă și votul statorniciei.

Iată ce spune Sittser despre asta:

Odată ce călugării intrau într-o mănăstire – iar Benedict prevăzuse o lungă perioadă de probă, numită noviciat, ca să prevină deciziile pripite ale monahilor –, li se cerea să rămână acolo pe viaţă, fapt ce îi împiedica să alerge de la o mănăstire la alta, în funcţie de renumele aşezământului sau al abatelui. (Izvoare de spiritualitate creștină, p. 122) Dacă înlocuim „așezământ” cu „biserică” și „abate” cu „pastor”…, e?

Regula Sf. Benedict e încă folosită în multe dintre mănăstirile occidentale (fiind, de altfel, cea mai populară). Merită însă, după părerea mea, studiată de orice creștin, deoarece atinge toate chestiunile fundamentale ale viețuirii creștine.

Cu siguranță că normele prevăzute de Sf. Benedict nu se potrivesc vieții laice, însă se pot extrage multe învățăminte și principii utile din această „constituție” monahală redactată în urmă cu 1500 de ani. Ce m-a frapat când am citit-o a fost preocuparea deosebită pentru sufletul fiecărui aspirant la vocația monastică.

Sexualizarea prematură a copiilor

Există vreo șansă de a diminua această tendință? Mai este drum de întoarcere? Am spicuit câteva fragmente dintr-un articol publicat pe smartwoman.hotnews.ro (autorul nu e precizat).

Dacă vreți și alte șocuri, mai puteți citi, în același ton, despre adolescentele britanice campioane la avort, despre o nouă ecranizare a piesei Romeo și Julieta în care actrița de 14 ani trebuia să apară nud, despre mama care-și distruge fiicele ca să-i semene etc. În loc să fie eliminate de organismul sociale, aceste anomalii sunt privite ca niște curiozități, devenind subiecte de presă, nu cazuri de spitalizat.

Oricat de mult ar vrea parintii sa le faca pe plac fiicelor lor, specialistii psihologi insista ca asta nu inseamna sa fie de acord cu achizitionarea unor obiecte vestimentare care sa transforme din punct de vedere vizual sau mental fetitele de 8-9 ani in adolescente de 15-16 ani. Fetele nu mai vor sa fie „frumoase, dragute”, fetele vor sa fie „sexy si hot” intrucat ele inteleg si deduc ca aceasta este cheia succesului in ziua de azi. Tinerele sexy par a avea mai multa trecere decat cele mai cuminti, serioase, studioase. Iar aceasta presiune spre sexualitate de la varste foarte fragede va avea efecte devastatoare asupra imaginii si respectului lor de sine catre varsta adolescentei. Etapele firesti ale copilariei pur si simplu nu trebuie arse, altfel pretul platit va fi foarte mare si dur. […]

La randul lor, baietii invata de la varste prea fragede sa priveasca fetele cu interes sexual, iar asta le va face foarte rau si lor, dar mai ales fetelor.

Statisticile relevate de psihologii Diane E. Levin si Jean Kilbourne in cartea lor mai sus mentionata arata ca baietii de azi au “uitat” sa priveasca fetele ca pe niste prietene, colege de scoala sau de joaca si doar atat. Ele sunt niste “lucruri” neaparat sexy care trebuie sa ne faca noua, baietilor, pe plac. Si cu cat sunt mai dezbracate, cu atat mai bine. […]

Ce are un parinte de facut? Intai de toate sa nu se pozitioneze ca dusman sau critic aspru al copilului, chiar daca nu e de acord cu ce vede sau aude; acest lucru e imperativ necesar pentru ca vocea sa de parinte sa fie auzita de copil si, mai ales, luata in considerare. Sa nu uitam ca parintii trebuie sa lupte cu toata influenta mediului scolar, al mediatizarii si imaginilor sexuale care exista de la ce se vede la tv pana la orice coperta de revista de la un chiosc de ziar pe langa care se trece. […]

Comunicarea este cea mai importanta cale de a ajunge la sufletul copiilor. Intrebati copiii de ce le plac anumite melodii/videoclipuri, anumite personaje din peisajul monden la care au acces si explicati-le ce anume este periculos in comportamentul lor.

Vorbiti cu copiii de la varste mici, pe intelesul lor, despre sexualitate, despre relatii. Trebuie sa-i faceti pe copii sa va vorbeasca, sa va intrebe cate in luna si in stele despre sex, fara frica, fara rusine, fara teama ca vor fi mintiti.

Articolul integral poate fi citit aici. Ce părere aveți despre problema ridicată și mai ales despre soluțiile propuse?

„Ceaușești suntem cu toții”

Piesa Adei Milea face parte din albumul „Absurdistan” (Intercont Music, 2003):

Ceaușescu n-a murit.
Ne veghează îndârjit.
Ceaușescu e o școală,
Ceaușescu e… o boală/în sală.

E în mine, e în tine,
E în blocuri și uzine,
Azi îl poartă fiecare:
Ceaușescu-n veci nu moare.

Ceaușescu n-a murit.
Istoria ne-a păcălit.
Limba lui de lemn se plimbă
’ncet prin vechea noastră limbă.

Ceausescu n-a murit.
Istoria ne-a păcălit.
Noi suntem vii și morții:
Ceaușești suntem cu toții!

PS: Dacă cumva ați uitat, pe 26 ianuarie era ziua de naștere a lui Ceaușescu și, în anii săi de pe urmă, era sărbătorită chiar mai abitir decât Unirea Principatelor.

Premianții – Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice (2011)

Când luam câte un premiu la școală, nu prea aveam mare lucru de făcut decât să mă duc în față, să-mi însușesc diploma aferentă și, eventual, pachetul cu cărți. Lucrurile erau simple și clare. Dacă mai cădea pleașca pe tine și să ai învățător sau diriginte (cum mi s-a întâmplat în două dintre cele trei cicluri de învățământ), atunci erai liniștit și din partea florilor. O strângere de mână era suficientă.

Nu prea știu însă cum se capătă un premiu pe internet. Data trecută când am luat un premiu (pe 2007), am participat la o ceremonie de decernare, deci semăna destul de bine cu ceea ce știam din școală. Plus că pe atunci eram mai avântat, mai entuziast, mai nepățit.

Desigur că îi mulțumesc lui Alin Cristea pentru premiul din acest an. Carevasăzică tactica mea malefică nu a dat roade și mă văd coleg de podium cu Dionis Bodiu. Așa că, dacă n-a mers cu răul, mă pun cu binișorul pe lângă el și mă declar în deplin acord cu afirmația că acest pachet de cărți constituie un cadou frumos de ziua lui – Să fii sănătos!

Îmi cunosc destule hibe care m-ar fi determinat să nu-mi acord un astfel de premiu, dar dacă Alin nu le-a luat în seamă… o să tac chitic, de ce să mă mai trădez acum? Oricum e tardiv. Citește mai mult »

Vorbe mari, vorbe grele…

ziare-pe-net.ro

Nu mai miră pe nimeni că „Unirea Principatelor” nu ne mai mișcă aproape deloc. Cuvintele respective sunt goale și cine s-ar încumate să riște să le umple la loc? Eventual cu niște venin xenofob, cu niște mâzgă sentimentaloid-paranoidă.

Ideea de unitate a românilor e subminată zi de zi, nu de râcâieli mărunte (firești pe orice meridian și, la urma urmei, cu totul inofensive în plan național), ci de separatisme politicianiste, de răfuieli partinice, de manifestări aberante ale corupției și furăciunii.

Și chiar dacă n-ar fi asta, cuvintele mari care coagulau în jurul lor popoare întregi au fost suprimate, pentru că ideile care stăteau în spatele acestor cuvinte au fost aruncate la pubela istoriei.

După cele mai recente teorii populare sau cult, noi nu suntem decât niște meteori care, cu totul întâmplător și mai ales fără niciun sens, au nimerit laolaltă pe un teritoriu numit România. Prin urmare, nu ne interesează cum se cheamă acest teritoriu, nici cum a dobândit această identitate teritorială. Nu ne privește nici trecutul, nici viitorul lui. Singura noastră legătură cu el e de natură administrativă – toți cei care-l locuim împărtășim aceeași blestemată cetățenie.

Citește mai mult »

Biserica de duminică (1)

Mănăstirea Sf. Ecaterina, de la poalele Muntelui Sinai, este cea mai veche mănăstire creștină locuită neîntrerupt. În prezent, aparține creștinilor de rit ortodox-grec.
Cea mai cunoscută figură care a viețuit în acest așezământ creștin e Ioan Scărarul (autorul scrierii Scara dumnezeiescului urcuș sau Scara raiului), care a fost și egumenul mănăstirii ce însă nu căpătase numele Sf. Ecaterina.

Biserica „Schimbarea la Față” se remarcă, la nivel de construcție, prin turnul cu cele 9 clopote, dintre care unul din lemn.

sacred-destinations.com

În incinta mănăstirii există și o capelă construită pe locul în care se crede că ar fi fost rugul aprins din care i-a vorbit Dumnezeu lui Moise când l-a chemat să conducă poporul evreu.

Creștinii și protestele

commons.wikimedia.org

Într-un articol publicat pe pași.ro (preluat de Creștin Total), d-l Darius Cornean ridică întrebarea dacă creștinii ar trebui să protesteze. Textul – concis – dă un răspuns destul de imprecis. Am înțeles că, în principiu, e ok să iei parte la proteste.

Accentul însă mi se pare că ar trebui să cadă în altă parte. O scurtă incursiune în istoria Bisericii lămurește chestinea participării ca atare la un protest. În primele conflicte dintre Biserica proaspăt formată și liderii religioși ai evreilor, Petru stabilește un principiu de lucru fără echivoc: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”. Așadar, nu capătă legitimitate doar ideea de protest, ci chiar și cea de nesupunere fățișă față de oameni.

Există o întreagă literatură apologetică produsă de scriitori bisericești din veacul al II-lea și al III-lea, în care Tertulian, Ciprian, Minucius Felix, Iustin Martirul și Filosoful etc. adresează scrisori autorităților, protestând – cel puțin așa s-ar traduce astăzi demersul lor – împotriva persecuțiilor ce-i vizau pe creștini.

Notez cu titlu de anecdotă că e oarecum ironic ca într-o revistă (neo)protestantă să se discute legitimitatea ideii de protest. Însă, revenind la chestiuni serioase, orice idee fondatoare poate fi pusă în discuție.

Citește mai mult »

Jos Băsescu – observații intermediare

Foto: Agerpres via adevarul.it

Cred că există câteva câștiguri certe ale acestor proteste anti-băsesciene. Multe voci erau de părere că România trebuie condusă de un lider autoritar, de o mână forte. Că numai așa se poate, că poporul nostru are nevoie de un tartor. Ei bine, Băsescu exact asta a fost. Sper că i-a lecuit pe toți cei care așteptau un conducător mesianic și intransigent.

Cine are încă au ezitări (și-l mai așteaptă pe Vadim să execute pe stadioane toți corupții patriei) bine ar face să-și lămurească această chestiune cât mai repede cu putință. „Mâna forte” e incontrolabilă și, dacă apucă să acționeze în disprețul țării, cu greu mai poate fi oprită.

Toți cei care doreau ca unui singur om providențial să i se încredințeze atribuții sporite ar trebui să realizeze cât de aproape le-a/ne-a trecut glonțul pe lângă ureche. Și să se bucure că ideea lor n-a apucat să se materializeze.

Băsescu nu trebuie tratat ca o nefericită excepție. Dimpotrivă, evoluția lui de la liderul voluntar și simpatic, care spune lucrurile pe șleau, de la luptătorul pentru dreptate și adevăr, de la politicianul anti-politruc către autoritarismul și derapajele aberante ale ultimelor luni e oricând repetabilă.

Citește mai mult »

Jos Băsescu! Dar…

http://www.e-stireazilei.ro

…să nu plece singur, ci să mai ia cu el vreo câțiva. Pe toți mahării PDL. Pe Ponta-Antonescu-Voiculescu și pe toți dinozaurii PSD-PNL-PC. Pe Geoană și pe Becali. Pe Năstase, pe Iliescu, pe Fenechiu, pe Androneasca și pe alții de-o seamă cu ei.

…să ia a treia parte (măcar) din aparatnicii de prin magistratură, de prin CC, de prin CSM, de prin CAS și din alte instituții centralizate ale Statului.

…să ia Guvernul și ordonanțele sale interminabile.

…să ia cea mai mare parte a Parlamentului și toate legile stupide care au fost date de-a lungul ultimelor 2 decenii.

…să ia neapărat și câinele rabic al democrației, care latră de nebun străduindu-se din răsputeri să manipuleze un popor obosit și exasperat, care încearcă să deturneze nemulțumirile legitime ale unei țări aflate în suferință.

…să ia toate bolile morale cu care neofeseniștii fără scrupule și fără Dumnezeu au infestat oameni care n-au avut altă vină decât că i-au crezut pe cuvânt și iau considerat oameni de omenie.

…să-i ia și pe zănatecii care fetișizează extatic violența ca fiind rea, dar, vezi doamne, necesară în condițiile date, ca să-și justifice ei simpatia pentru „ocupanții” occidentali.

…să ia toți așa-zișii întreprinzători privați care nu fac decât să profite de absolut orice portiță care li se ivește ca să prade și să distrugă ce-a mai rămas nedevorat.

…să ia și acest simulacru de democrație, pentru ca ideea de politică, de civism și de societate democratică funcțională să capete iarăși sens.

…să ia modelele subumane, tembele și degenerate pe care le-au instituit cu largul concurs al presei scrise și audiovizuale.

…să ia toți inspectorii școlari, toți directorii de instituții, toți managerii numiți pe criterii politice, nu de competență.

…să ia toți (sau măcar jumătate) din hoții și profitorii de diverse culori și cu diverse denumiri ce parazitează toate instituțiile statului.

…să-și ia, pe scurt, tot calabalâcul politruc cu care a fost contaminată România.

Citește mai mult »

Mă, copii, purtați-vă frumos cu cuvintele

Până prin adolescență e ceva firesc ca oamenii să nu aibă o idee prea precisă despre semnificația fiecărui cuvânt folosit (așa se justifică și apelativul pe care l-am folosit în titlu). Chiar și după ce e depășită această vârstă, se întâmplă să mai exagerezi – că doar d-asta există hiperbola –, însă e de preferat să știi că o faci. Mai ales dacă ești într-o branșă care lucrează cu cuvinte.

Cuvinte precum dictator, tiran, revoluție au un anumit conținut care nu-i bine să fie vărsat pe oriunde, oricum și oricând. Zic unii că vor să facă o revoluție împotriva dictatorului Băsescu.

Mai întâi, Băsescu nu e dictator. Lucru lesne de dovedit. Câtă vreme gurile de foc ale lui Voiculescu au libertatea să-l scuipe la infinit pe președintele țării, făra ca cineva să le pună călușul, nu-mi vorbiți, vă rog, de dictatură. Cuvântul e cu totul nelalocul lui.

Citește mai mult »

Exclușii

Preluată de pe awaythrough.com

În virtutea educației explicite, dar mai ales implicite, am considerat multă vreme că exclușii bisericilor sunt niște oameni care-și merită soarta. Păstrând proporțiile, era ceva cam în genul pușcăriașilor care trebuie să plătească pentru infracțiunile comise.

Eram deprins să privesc totul în termeni juridici: după faptă și răsplată. O atitudine demnă de Vechiul Testament, unde comunitatea trebuia să sancționeze încălcările Legii. Această perspectivă nu intra în conflict cu ideea că „toți au păcătuit”, că nu există nimeni care să poată face fapte bune prin sine și nici vreunul care să fi atins desăvârșirea.

Mi-a rămas în minte o imagine emblematică. Un ins care călcase pe bec a fost sancționat de către biserică. Cred că e normal să fie așa. La un moment dat, în timp ce trecea pe lângă casa mătușii lui, femeia a ieșit în stradă și a început să arunce cu pietre după „păcătos”.

Această manifestare de ostilitate poate fi considerată reprezentativă pentru felul în care era privit cel exclus, pentru reacțiile pe care le stârnea în sânul comunității. Se impunea un fel de exorcizare socială a răului. Omul-problemă trebuia înlăturat simbolic, repudiat.Citește mai mult »

Raed Arafat – furnizorul nostru de încredere

preluată de pe smurd.ro

Precizez de la bun început că am mare stimă pentru ceea ce a reușit să facă Raed Arafat în România. Sistemul pus la punct de el este o palmă pe care profesionalismul a administrat-o birocrației și delăsării. În timp ce o grămadă de manageri de spitale se văicăreau că n-au bani, că nu pot, că nu știu, Raed tăcea și făcea. Și făcea bine. Și bine făcea. Merită toată susținerea noastră.

Dar dacă Arafat ar fi fost un profesionist desăvârșit în turism sau în arta culinară, dacă arfi pus la punct un lanț de cofetării excepționale sau ar fi reușit să implementeze un sistem performant de lucru în agricultură, după care să devină secretar de stat, atacurile lui Băsescu nu ne-ar fi scos din pepeni.

E normal, veți zice, doar e vorba de sănătatea noastră. Tocmai asta vreau și eu să zic. În esență și dincolo de primul strat al discuției, nu pe Raed Arafat îl căinăm (există și câteva excepții reprezentate de oamenii care au lucrat direct cu el și l-au cunoscut), ci propria noastră soartă ne-o plângem.

Prin sistemul de intervenție rapidă pe care l-a creat, medicul arab a devenit furnizorul nostru de încredere. Toți cei care am avut nevoie de ambulanță (înainte să se pună SMURD-ul pe picioare) știm că timpul ce se scurgea între momentul apelului și sosirea efectivă a mașinii era imposibil de estimat. Putea fi vorba de câteva minute, dar și de câteva ore. Citește mai mult »

Weber și alți inutili

Teatro dal Verme, Milano via wikimedia

Și-a pierdut vremea compunând muzică. Nici măcar n-a trăit foarte mult. Sărmanul, putea face și el ceva util. Să inventeze niște mașini-unelte, niște forme de făcut cărămizi, niște arcuri de pus sub trăsuri. Orice, numai să nu piardă vremea cu operă, auzi tu! Adică să taie frunze la câini. Sărmanul Weber… cum de nu a avut pe cineva pragmatic lângă el să-l îndrume?!

La fel și ălalaltu’, Schubert. Care a trăit numai 31 de ani. Chiar nu şi-a găsit nimic mai bun de făcut decât să scrie muzică simfonică? Nu erau pe vremea lui destule „cluburi” sau cum le-o fi zicând atunci ca să-şi omoare neuronii și să-și rezolve tensiunile interioare? Nu avea bordeluri în care să-şi consume energia? Iar dacă-i rămânea o fărâmă, nu putea să facă ceva util societății? Niște schiuri, niște ochelari, un tambur, o roabă mai performantă… orice.

Niște ratați compozitorii ăștia, n-au făcut decât să inventeze tot felul de melodii absolut plictisitoare. Dacă vrei muzică adevărată, ai Marius Moga, ai bâțâieli senzuale, nu fracuri, viori, harpe și tot felul de blestemății care te adorm. Muzică de calitate te pune în mișcare. Ia niște house, niște manele, niște rock. Dar nu prostia aia simfonică din care nu înțelegi nimic.

De foame nu ne ține, de frig, nici pe atât. Nu rezolvă problema locurilor de muncă, nu ne aduce mai mulți bani în portofel, nu ne face nici mai deștepți, nici mai norocoși. Complet inutilă toată treaba… Nici distractivă nu e, nici măcar gagici nu poți agăța pe muzică d-asta.

Citește mai mult »

„La comitet”

via meds.queensu.ca

Toată copilăria și adolescența am fost convins că să ajungi „la comitet” era un lucru rău. „Te pârăsc la comitet!” „Vrei să ajungi la comitet?” „A fost oprit la comitet…” „I-a chemat pe toți la comitet!” Deși îi cunoșteam pe toți cei care erau în comitet, toată lumea părea oarecum speriată și rușinată de ideea de a ajunge în fața forului ales de comunitate să conducă pentru un mandat limitat biserica locală.

Cam aceeași senzație și impresie – însă muuult mai pregnantă – am trăit-o în timpul facultății când „comisia pastorală” a luat locul comitetului. Cum nu cred să existe tânăr fără vreo pată – dacă este, să-l țină Dumnezeu tot așa, iar mie să-mi ierte nedreptatea ce i-o fac – toți ne simțeam într-o anumită măsură pasibili de o vizită pe la „comisia pastorală”. Și nimeni nu ardea de nerăbdare să i se întâmple.

În școală, hai să zic că înțeleg că acest for cu putere decizională nu e chiar așa grav să fie temut de către studenți. La urma urmei, instituția are dreptul să-și stabilească propriile reguli (ideal ar fi să nu le schimbe pe parcursul unui ciclu de învățământ, dar asta-i altă discuție) și să vegheze la respectarea lor.

Comitetul însă e oarecum surprinzător că a căpătat această aură înfricoșătoare, de vreme ce, toată lumea așa zice, membrii comitetului sunt selectați prin vot ca să slujească interesele comunității. În consecință, întâlnirile cu ei ar trebui să fie prilejuri de împreună cugetare dacă nu chiar de bucurie. În orice caz, nu teama s-ar cuveni să fie cel dintâi sentiment încercat în urma unei convocări „la comitet”.

Citește mai mult »