Ghid pentru sărbătorirea Crăciunului

crestinortodox.ro

 Am citit recent un text virulent care conține un aspru rechizitoriu la adresa porcului și a bradului. Probabil că o parte dintre cele ce veți citi mai jos vor intra în dialog polemic cu textul respectiv, însă, în ce mă privește, nu mi-am propus un asemenea demers. Postarea d-lui Marius Cruceru mi-a folosit mai degrabă ca pretext.

Vreau să intru puțin sub coaja lucrurilor și să aduc și o altă perspectivă asupra lucrurilor. Să-i spunem perspectivă „de jos”. Nu de alta, dar poate așa reușim să găsim niște repere în care să ne putem ancora cât de cât.

Pentru o considerabilă majoritate, Crăciunul începe cu febra cumpărăturilor. Desigur că asta e stimulată consistent de marketingul extrem de agresiv care pornește îndată după Halloween. În afară de criza economică și un eventual colaps, nu cred că există antidot pentru această stare de lucruri. Și totuși, ar putea exista o soluție interioară, nu exterioară, însă mai amân puțin această discuție.

Un angajat obișnuit își încheie activitatea undeva pe 24 decembrie. În cazul fericit, are, în ajunul Crăciunului, o „zi scurtă”. Iar dacă e și mai tare, atunci are chiar zi liberă. Altminteri, după ce vine de la serviciu, trebuie să facă tot ceea ce nu a reușit până atunci: mâncare, curățenie, cumpărături, împodobit bradul etc.

Sunt destui dintre cei care, spre seară, pornesc la colindat. Și o țin tot așa până mult după miezul nopții sau chiar către dimineață. Lăsându-i la o parte pe cei care merg din inerție, pentru unii colinda e un moment unic, în care împărtășesc bucuria cu alții, în care dăruiesc din ceea ce nu au prin ei înșiși, ci au primit prin grația divină.

Timp de reculegere și aprofundare a semnificației nu prea există. A doua zi, cam orice creștin se prezintă în țol festiv la biserica de care aparține și, mai moțăind, mai privind sever la cei care moțăie, ascultă o predică. Adesea e cam la fel în fiecare an. Cu deosebirea că biserica e mai plină, mai împodobită și oamenii, mai eleganți.

În aceste zile, e forfotă mare. Vin rubedenii în vizită. Părinții își vizitează copiii sau invers. Și pe bună dreptate, că nu foarte des prinzi atâtea zile libere una după alta. Plus că e un prilej destul de nimerit să-și arate unii altora afecțiunea, prețuirea făcându-și cadouri.

Deci iar nu prea e vreme de stat în liniște, de meditat în tihnă. Lucrurile se precipită, există obligații sociale, există exigențe familiale. Nu toate sunt moft, nu toate sunt prostie.

Mă întreb, atunci, cum poate un cetățean al lumii de azi să celebreze Nașterea lui Cristos în tihnă? Ce șanse are să-i descopere prospețimea? În liturghie, din fericire, se păstrează o seamă de sintagme grele de sens, consistente, la care credinciosul ar putea medita. Dar când? Cei care însă n-au liturghie rămân pe mâna vorbitorului mai inspirat sau mai plictisitor care se ridică duminica să predice. Da, și tuturor le rămâne textul biblic. Care adesea e greu de smuls din aura de monotonie în care l-a îngropat uzul.

Adăugați la toată chestia asta poverile și stresurile vieții cotidiene, starea de perpetuă incertitudine – în care trăiesc românii –, amenințarea crizei și veți obține ingredientele unei stări de spirit destul de apăsătoare, destul de greu de îndepărtat. Plus tot bagajul de amintiri duioase legate de un Crăciun al copilăriei în care toate „tradițiile” sunt conotate în cele mai suave și nostalgice culori.

M-am referit până aici la oameni de bună credință, la cei care vor să regăsească în sărbătoare sensurile ei autentice, valoarea ei spirituală. Și mi se pare lipsit de noimă să discut despre alte situații.

Ce rost ar avea să înfierăm excesele culinare, când cei care le practică sunt îndeobște imuni la orice observație critică? Ce rost are să luptăm cu consumerismul, când închinătorii la acest zeu nu consideră că ar trebui să precupețească vreun efort? Și, la urma urmei, nu aici e rădăcina problemei, ci doar în contextul aceasta se vede mai pregnant.

Așa că tot pe calul care trage punem biciul. Tot pe bietul angajat care își începe sărbătoarea în ajun și o petrece sub presiunea socio-economico-famialială (la care, nu o dată, se adaugă și o însemnată presiune religioasă – vezi programele foarte solicitante, activitățile foarte numeroase în care toată lumea trebuie „să se implice”), tot pe el îl cravașăm și îi spunem că nu face bine. El e singurul cu adevărat receptiv.

Atunci cum să facă? Să taie porcul de pe listă? Bine, dar trebuie înlocuit cu ceva. Porcul nu e chiar un moft. Țăranii, de pildă, aveau nevoie să mănânce mai consistent iarna, căci corpul e supus la solicitări mai mari. Năravul a rămas și orășenilor. Tare sănătos nu-i, dar există niște justificări financiare. Congelatorul plin îi scutește de o seamă de cheltuieli cu mâncarea de peste an.

Să taie bradul? Să-l taie. Dar ce câștigă? Niște loc în casă? Câteva minute în plus? Mare economie, oricum ai lua-o, nu se face.

Sunt multe care se pot tăia și, poate, la final lucrurile vor arăta ceva mai bine. Sau mult mai bine!? Însă, dacă înțeleg eu cum stă treaba, pentru a putea tăia tot ce-i de tăiat, ar fi necesară o ieșire din societate. E posibilă o asemenea evadare?

Adică cum să scapi de angajatorul care te aduce la lucru până în seara Crăciunului? Cum să scapi de neamurile care oricum vin? Ce faci cu bunicii care abia așteaptă să-și vadă nepoții? Ce faci cu colindatul și colindătorii? Ce faci cu sumedenia de activități bisericești care-ți solicită timpul și implicarea? Ce faci cu reuniunea de familie posibilă numai în această perioadă a anului?

D-aia cred că ar fi tare util un ghid pentru sărbătorirea Crăciunului. Ghid pe care eu n-am cum să vi-l dau, pentru că sunt supus acelorași presiuni și nu am găsit calea optimă. Am mai tăiat și eu una-alta, dar tot n-am o rețetă a reușitei. Pentru că lucrurile cu adevărat importante se petrec pe dinăuntru, iar acolo…

Prin urmare, titlul e un pic înșelător, ghidul nu-l veți găsi, ci doar argumente pentru necesitatea lui. Nu cred că ar fi o prostie un astfel de ghid, ci doar că ar trebui făcut în așa fel încât să țină seama de exigențele vieții de azi. Vă amintiți Imitațiunea lui Cristos, cartea aceea de învățături duhovnicești, destinate laicilor? Ceva în același stil poate că ar trebui să avem și noi.

Un ghid care, pornind de la cele dinlăuntru, să ajungă și la ordonarea vieții din afară. Care să ne ajute să intrăm în atmosferă, să prindem „spiritul” sărbătorii, să-i receptăm semnificațiile, fiindcă atunci ne-ar veni mult mai ușor să interpretăm semnele exterioare sau să ne dispensăm de ele.

După câte se pare, ceea ce ne spun pastorii la biserică an de an nu reușește să ne scoată din rutina obișnuită, nici să pună capăt năravurilor. O fi distanța prea mare între ei și noi. Poate nu-i luăm în serios. Poate că nici măcar ei nu se iau în serios. Fapt e că nu reușim să ne îndepărtăm prea tare de ratarea anuală a sărbătorii. Nu-i reproș, e constatare.

Dacă nu ține cu dojana, poate că trebuie încercat (și) altfel. Nu prea știu cum, dar asta nu înseamnă că nu există vreo cale.