La căpătâiul oricărei fericiri veghează o spaimă…

Edvard Munch – Skrik

…una perseverentă și perversă. Mânjită pe față ca să semene cu moartea. Cu o coasă simbolică, de recuzită, care nu taie, nu zgârie, nu face nimic. Ci doar amenință. Stă acolo în chip de ce-ar putea să vină și să se întâmple.

Toți oamenii știu adânc în inima lor – chiar dacă nu sunt în stare să o pună în cuvinte sau nici măcar să o conștientizeze – că așa stau lucrurile. Că sunt pândiți de spaima că nu vor găsi…, că nu vor ști…, că nu vor putea…, că nu vor avea…, că nu vor fi… De spaima nudă și sălbatică, fără obiect. De spaima implacabilă care vine ca un inevitabil accent pe penultima silabă. Mereu pe penultima, ca să tulbure happy-end-ul.

Iar spaima asta are ochiul format, nimic nu-i scapă. Nicio fericire pământească nu trece neobservată. Totul se înregistrează. Iar când fericirea se stinge, spaima se înfățișează numaidecât să amintească fiecăruia în parte câtă dreptate avea când stătea amenințătoare la căpătâi. Și atunci tot omul pricepe că se știa cu spaima de multă vreme, că îi auzise șoaptele parșive, chiar dacă nu le recunoștea pe vremea aceea.

Spaima fără somn și fără bunăvoință nu dă greș niciodată. E precisă ca un ceas elvețian. Impasibilă, fără suflet și fără adormire. Viermele care nu doarme. Focul care nu se stinge. Plânsul și scrâșnirea dinților.

Tot efortul filosofic n-o poate scoate din ecuația vieții. Fie că apare sub chipul zădărniciei posibile sau a răului potențial, ea se impune cugetării și rămâne o problemă nerezolvată. Ori, în cel mai bun caz, rezolvată teoretic. Însă teoria asta nu ține de cald. Prin urmare, după ce logica a găbuit-o și i-a pus hotare, a clasificat-o și i-a identificat proveniența și natura, ea se năpustește în sufletul omului să-și ia obolul.

Tot efortul psiho-terapeutic, toată industria de gândire pozitivă n-a reușit să smulgă din noi spaima. Ba o expune în negativ, ca pe imaginea imprimată pe o peliculă fotografică. În poză vezi familia fericită, surâzând luminos, dar pe negativ toți sunt negri, sumbri ca niște morți.

Tot divertismentul contemporan nu face decât să trădeze fuga noastră continuă de spaimă. De spaima de spaimă. Râdem de ne dor fălcile numai ca să nu fim nevoiți să ne amintim de ceea ce ne îngrozește. Fugim din noi înșine ca să nu trebuiască să dăm ochi cu spaimele care ne însoțesc fiecare acțiune.

Dar e necesar să facem ceva, ca să nu paralizăm. Ca să nu ne regăsim stând pe cenușa realizărilor noastre deșarte și scărpinându-ne cu ciobul disperării. Trebuie să ne menținem cumva vii. Să păstrăm aprinsă flacăra speranței că spaima n-o să aibă dreptate.

De aceea tezaurizăm cu grijă fiecare succes, ne contemplăm periodic piesele din muzeul reușitelor personale. Dar nu foarte îndelung. Fiindcă în filigranul fiecărei izbânzi zace o spaimă ce încă răsuflă și ni-i teamă să n-o trezim. Să nu cumva să soarbă seva din privirile noastre și să-și recapete vlaga de odinioară.

Până și bucuriile noastre terestre nu sunt adesea decât niște spaime răsturnate, pe care, cu cât sărbătorim mai abitir, le simțim mai acut în subsolul ființei, trâgându-ne parcă în abis. De ce te bucuri? întrebi. Fiindcă am reușit, îți răspunde omul. Adică a evitat toate amenințările și toate eșecurile potențiale. Deci a infirmat prognosticul spaimelor sale.

Dacă spaima ar durea, oare câți am cere să fim euthansiați? D-aia e atât de valoroasă speranța. D-aia e atât de prețioasă credința. D-aia e atât de râvnită dragostea. Fiindcă ne diminuează spaimele sau chiar, în răstimpuri, le suprimă. D-aia e curajul o virtute, căci își asumă lupta cu un adversar omniprezent.

Spaima ne înnebunește, ne face să ne purtăm irațional, să izbucnim fără motiv, să sărim la gâtul semenilor, să urlăm nejustificat. Ne țicnim încetul cu încetul. Precum crește spaima în noi. În unii abia dă muguri, în alții e mare, frumoasă, ramificată, elaborată. Un întreg labirint. Sigur e însă că nimeni nu a scăpat vreodată nelocuit de ea.

Spaima ne face egali, într-un anume sens. Ne unește prin ubicuitatea ei. Ne dezbină prin efectele ei. Ne face profund umani și totodată neoameni. Ne dezbracă de orice sofisticăreli și prefăcătorii, dar ne și lasă goi pe dinăuntru ca o peșteră de vânt. Niște găvane goale care șuieră a pustiu, a zădărnicie, a veșnică tânguire.

Reclame

13 gânduri despre “La căpătâiul oricărei fericiri veghează o spaimă…

  1. Da sau nu.

    Depinde de persoană. De cât de conştientă de sine este sau de cât de inconştientă de sine este.

    Ştiţi că sunt oameni care se declară fericiţi? Ei nu au spaime în mod continuu. Evident că dacă văd ursul în pădure o să aibă spaimă. Dar acasă nu o să aibă.

    Dar ca să schimb firul discuţiei, observaţi că omul nu mai are spaimă de Judecată? Bineînţeles că din cauză că nu are frică de Dumnezeu. Ceea ce conduce la concluzia că omul contemporan este smintit.

    În schimb are frică de ziua de mâine şi spaimă de criză. Şi la pachet cu Mânia Lui Dumnezeu. Să sperăm că Dumnezeu ne va Milui mai întâi şi apoi ne va Judeca.

    • În ziua de azi, cred că nici dacă se adună toți adulatorii lui Carnegie, ai lui Ziglar, ai lui Covey și ai lui Goleman tot nu mai pot să exorcizeze spaimele oamenilor. Cred că în sfârșit am ajuns aproape toți să ne înfruntăm spaimele care ne bântuie din preistoria fetală 🙂

  2. You know what they say: If you can’t fight them, join them.
    Așa e și cu spaima: dacă nu poți scăpa de ea exploateaz-o, fă-ți-o aliat.
    Curajul nebunesc se naște din supa fricii absurde

  3. Daca eu as fi scris postul acesta, l-as fi scris exact la fel. Ba, as fi adancit si mai mult chipul hidos al spaimei, cu inca cateva paragrafe, ca sa nu mai ramana nimeni in picioare. Dar as fi terminat cu totul altfel! As fi adaugat ca frica asta este absolut necesara si esentiala intru mantuirea noastra de obste. Ca precis aici este chintesenta transformarii cristice. Scriptura nu pierde ocazia de a realiza cel mai superb contrast la care nu m-as fi gandit niciodata daca nu mi-ar fi spus-o ea: in dragoste nu este frica, dragostea biruieste frica. E ca si cum ai ajunge, in sfarsit, in ochiul uraganului, unde este liniste… o liniste stranie.. si cel mai important lucru e ca ceva te paraseste ca o coaja veche: scapi de FRICA! Frica este inceputul si sfarsitul pacatului… opusul fundamental al dragostei care este natura lui Dumnezeu… Comparatia antitetica dintre frica si dragoste – nu mi-ar fi trecut prin cap niciodata.

    Habar n-am de ce a vrut Teofil sa rascoleasca spaima-n noi… Asta o fi meteahna celor care… scriu.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s