La căpătâiul oricărei fericiri veghează o spaimă…

Edvard Munch – Skrik

…una perseverentă și perversă. Mânjită pe față ca să semene cu moartea. Cu o coasă simbolică, de recuzită, care nu taie, nu zgârie, nu face nimic. Ci doar amenință. Stă acolo în chip de ce-ar putea să vină și să se întâmple.

Toți oamenii știu adânc în inima lor – chiar dacă nu sunt în stare să o pună în cuvinte sau nici măcar să o conștientizeze – că așa stau lucrurile. Că sunt pândiți de spaima că nu vor găsi…, că nu vor ști…, că nu vor putea…, că nu vor avea…, că nu vor fi… De spaima nudă și sălbatică, fără obiect. De spaima implacabilă care vine ca un inevitabil accent pe penultima silabă. Mereu pe penultima, ca să tulbure happy-end-ul.

Iar spaima asta are ochiul format, nimic nu-i scapă. Nicio fericire pământească nu trece neobservată. Totul se înregistrează. Iar când fericirea se stinge, spaima se înfățișează numaidecât să amintească fiecăruia în parte câtă dreptate avea când stătea amenințătoare la căpătâi. Și atunci tot omul pricepe că se știa cu spaima de multă vreme, că îi auzise șoaptele parșive, chiar dacă nu le recunoștea pe vremea aceea.Citește mai mult »