Marketingul sinelui – la sfârșit de an

via libriscrowe.com

La sfârşit de an lumea se apucă să-şi facă bilanţul activităţilor. Termenul ăsta, în sensul său tehnic, are semnificaţii contabiliceşti. El se referă la evaluarea financiară a unei activităţi. Acesta e, de fapt, şi primul motiv pentru care îmi displace. Îmi pare nefericită alăturarea asta dintre câtă viaţă s-a scurs într-un an de zile şi o evindenţă pecuniară. Puteam creşte încasările sau puteam reduce cheltuielile. Sufleteşti. Ca bilanţul să iasă cât mai fotogenic.

Următorul lucru care trebuie adus în discuţie după ce se face evalurea este, desigur, eficienţa. Am avut un an eficient, dragă? Ne-am îmbolnăvit doar de trei ori, am primit moştenire cinci perne cu pene de la bunica şi cadou zece borcane cu zacuscă. Pe plan relaţional, ne-am făcut încă doi prieteni pe scară şi trei cunoştinţe la serviciu. Spiritual am progresat cu cinci cărţi din Vechiul Testament şi cu trei virtuţi cardinale. E fain. Suntem pe plus. Am scăzut rata păcatelor vizibile cu 40%. Stăm destul de bine.

Odată scăpat în „căsuţa noastră”, sconcsul eficienţei împute tot. Suntem în stare să măsurăm orice. De la febră, la calitatea prieteniilor, de la debitul apei calde, la nivelul de generozitate. Găsim mijloace de evaluare pentru orice. Avem catastif pentru calităţi şi defecte, răboj pentru momentele de înaltă elevaţie sufletească, condică pentru înregistrat virtutea. Totul se consemnează, nimic nu trece neobservat. Altfel, la sfârşitul anului riscăm să ieşim cu minus pe inventar.Citește mai mult »

Copiii sunt viitorul bisericii?

via conroechristiancenter.com

Nu puțini sunt cei care, zilele astea, cu prilejul programelor de Crăciun și Anul Nou, văd în cohortele de copii și adolescenți care se produc mai mult sau mai puțin artistic în fața comunității promisiunea unui viitor sigur al bisericii.

Am auzit-o – n-are niciun rost să dau nume și coordonate spațiale, fiindcă nu e o afirmație izolată – chiar în această formă: „Viitorul bisericii noastre este asigurat!” (s.m.). Iar replica e urmată de un gest larg care-i cuprinde pe toți copiii prezenți la programul respectiv.

Oricum aș încerca să privesc această idee, tot nu-i găsesc o noimă, nici o justificare. Poate cel mult o explicație în predispoziția ușor melancolică și paseistă la care ne împinge sfârșitul de an. Oamenii își mai amintesc o dată că viața pământească e vremelnică și atunci, într-un elan de autoconservare, speră că ce au început ei se va perpetua.

Teologic vorbind însă, Biserica nu are deloc nevoie de acest tip de „viitor”. Adică, nu în numărul copiilor enoriașilor stă viitorul Bisericii, ci în îndurarea lui Dumnezeu. Faptul în sine că un copil este la un moment dat într-o biserică evanghelică nu garantează absolut nimic mai mult decât că la momentul respectiv este în biserică și nu altundeva.Citește mai mult »

Mai serviți o apocalipsă?…

via erijams.com

…căci tocmai avem una proaspătă. Nu se mai termină lumea la anul, ci altcândva. Nu prea se știe când anume. Cert e că se deschide iarăși posibilitatea apocalipticilor să-și exerseze perspicacitatea, flerul, tehnicile divinatorii, visele, ghiocurile și celelalte ustensile care numără AMR-ul Pământului.

Fapt e că această meserie de ghicitor în negura viitorului are audiență foarte largă. E plină lumea de speriați, de suferinzi, de dezorientați, de nerăbdători care au nevoie de o ancoră aruncată în viitor.

Prezentul nostru e atât de tulbure și se contractă atât de spasmodic încât oamenii ajung să-și caute puncte de sprijin taman în cel mai nesigur loc: în viitor. Pesemne că, neexistând vreo restricție a scenariilor posibile, fiecare se gândește că și fantasma lui are procentele ei de probabilitate, șansa ei de realizare. Așa că, ce ne costă? Hai să plăsmuim măcar pentru popularitate, dacă nu pentru altceva.

Că vor exista mereu spirite exaltate și creduli care să le dea ascultare nu mă surprinde. Nici nu e de mirare, la cum arată zilele pe care le trăim. Europa stă să crape, China comunistă se cocoață între liderii lumii, președintele Iranului face pe nebunul, Putin se înscăunează iarăși în Rusia și, pe deasupra, e belicos și parșiv. Nu, lumea nu are nimic liniștitor. Plus că și criza economică ne bagă fiori în oase, după ce ni s-a vârât la toți în buzunare.Citește mai mult »

Report an abuse

via myhumor.com

Aho, aho, copii și frați
Care n-ați fost abuzați…

…faceți bine și găsiți în voi traumele unui abuz din perioada fetală. Că altfel intrați cu un serios handicap în noul an și nu se poate așa ceva.

Sensul cuvintelor nu ține doar de ceea ce spune dicționarul, ci se modelează și contextual. Știți asta, dar îmi trebuia și mie un pasaj de trecere între introducere și „subectul” de azi. Totuși rămân puțin la dicționar pentru a consemna, în treacăt, cum ideologia scoate cuvintele din uz. Autorii Oxford Junior Dictionary au găsit cu cale să lase pe dinafară cuvintele ce țin de creștinism și monarhie. Pesemne că au devenit prea obscene…

Iată un abuz incalificabil. Însă, cei care au făcut asta, cu siguranță consideră că abuzurile sunt în altă parte. Și ei vor să înlăture abuzul eliminând – abuziv – din vocabular cuvinte considerate ofensatoare.

Toată lumea însă vrea să se simtă ofensată. Mai mult, există o adevărată modă a abuzului – care, deduc eu, e o treaptă superioară ofensei. Abuz verbal, abuz fizic, abuz emoțional, abuz psihic. Alegeți domeniul și societatea îți oferă mintenaș și abuzul corespunzător. Ca dovadă că nu vorbesc bazaconii, uitați-vă că în banda de sus aveți la fiecare blog posibilitatea să raportați un abuz. La fel și în cazul multor site-uri.

Pe vremea când eu eram în școală, profesorii ne abuzau în fel și chip. Verbal: urlau la noi de parcă noi am fi fost responsabili de componența Parlamentului; fizic: îmi amintesc foarte clar vreo două abuzuri concretizate în câte o palmă d-aia lipită pe fața obrazului, comise de un prof de mate și o profă de franceză. Dar am tăcut mâlc, nici nu mi-a dat prin cap să mă jelesc părinților sau să-mi caut vreun terapeut care să ma ajute să depășesc impasul emoțional. Căci aș fi fost întrebat ce am făcut de mi-am atras abuzul.Citește mai mult »

Crăciunul: între sentimental și teologic

Există o aplecare (explicabilă) a oamenilor către Crăciunul mai sentimental. Isus cel mic și neajutorat stârnește afecțiune, duioșie, simpatie. E un copilaș vulnerabil, alungat din toate casele Betleemului, care și-a găsit loc numai în grajd.

Suntem din fire mai înclinați să ținem cu oropsiții, să empatizăm cu cel neajutorat, să ne situăm de partea victimei. Iar copilul Isus are parte de o serie întreagă de împrejurări nefavorabile care ni-l apropie. E un personaj care atinge coardele sensibile ale sufletului nostru.

Plus că un copil e mult mai ușor de iubit decât un om mare care a început să gândească, să vorbească, să acționeze. Iar Isus a făcut chiar mai mult de atât, instaurând prin învățăturile sale o nouă religie. Care, ca orice religie, are niște condiții de aderare, niște norme interne. Fără-ndoială, pruncul Isus e mai dezirabil.Citește mai mult »

Ghid pentru sărbătorirea Crăciunului

crestinortodox.ro

 Am citit recent un text virulent care conține un aspru rechizitoriu la adresa porcului și a bradului. Probabil că o parte dintre cele ce veți citi mai jos vor intra în dialog polemic cu textul respectiv, însă, în ce mă privește, nu mi-am propus un asemenea demers. Postarea d-lui Marius Cruceru mi-a folosit mai degrabă ca pretext.

Vreau să intru puțin sub coaja lucrurilor și să aduc și o altă perspectivă asupra lucrurilor. Să-i spunem perspectivă „de jos”. Nu de alta, dar poate așa reușim să găsim niște repere în care să ne putem ancora cât de cât.

Pentru o considerabilă majoritate, Crăciunul începe cu febra cumpărăturilor. Desigur că asta e stimulată consistent de marketingul extrem de agresiv care pornește îndată după Halloween. În afară de criza economică și un eventual colaps, nu cred că există antidot pentru această stare de lucruri. Și totuși, ar putea exista o soluție interioară, nu exterioară, însă mai amân puțin această discuție.

Un angajat obișnuit își încheie activitatea undeva pe 24 decembrie. În cazul fericit, are, în ajunul Crăciunului, o „zi scurtă”. Iar dacă e și mai tare, atunci are chiar zi liberă. Altminteri, după ce vine de la serviciu, trebuie să facă tot ceea ce nu a reușit până atunci: mâncare, curățenie, cumpărături, împodobit bradul etc.Citește mai mult »

La ce i-au trebuit lui Iliescu victime?

Nu știu dacă mâna bleagă a justiției îl va ajunge vreodată pe Ion Iliescu. Nu mă pot pronunța dacă ar fi cazul să-l caute. Însă memoria istoriei ar trebui să nu-l păstreze ca pe un cavaler pe cal alb, ca pe un izbăvitor care a venit să ne scape de jugul comunist. Căci el, după cum declara încă de pe atunci, numai cu Ceaușescu și clica lui avea ceva de împărțit.

Mai că i-aș da crezare lui Mărieș, care-l consideră criminal, în condițiile în care mult mai bine ar fi dat un discurs antibăsescian cu această ocazie. Și omul chiar putea să aleagă această variantă, nu să se repeadă la „inofensivul” Iliescu – care face chiar figură de simpatic pe lângă Băsescu. Bizara solidaritate a opoziției nu face decât să tulbure și mai tare negurile ce-l încojoară pe bătrânul activist.

S-ar revolta toate sucurile gastrice în mine dacă aș descoperi că, peste câțiva ani – în vreun manual scris de cine știe ce simpatizanți de-ai lui – copilul meu ar trebui să învețe cum că Iliescu face parte din galeria vajnicilor luptători pentru libertate și democrație. Să fie clar: n-are cum fi Iliescu egal cu Iuliu Maniu sau cu Corneliu Coposu. El a fost un profitor al regimului, un comunist reciclat în socialist, un adversar al „valorilor cosmopolite”. Așa să rămână.Citește mai mult »

Merry Zombie Christmas

O urare destul de lugubră, urâtă, venită de la T. Chirilă. Dar aș zice că nu-i lipsită de mesaj. Interpretările pot, desigur, varia, însă prea optimistă nu poate fi niciuna. The future is not bright!

A Commitet production 2011.

La căpătâiul oricărei fericiri veghează o spaimă…

Edvard Munch – Skrik

…una perseverentă și perversă. Mânjită pe față ca să semene cu moartea. Cu o coasă simbolică, de recuzită, care nu taie, nu zgârie, nu face nimic. Ci doar amenință. Stă acolo în chip de ce-ar putea să vină și să se întâmple.

Toți oamenii știu adânc în inima lor – chiar dacă nu sunt în stare să o pună în cuvinte sau nici măcar să o conștientizeze – că așa stau lucrurile. Că sunt pândiți de spaima că nu vor găsi…, că nu vor ști…, că nu vor putea…, că nu vor avea…, că nu vor fi… De spaima nudă și sălbatică, fără obiect. De spaima implacabilă care vine ca un inevitabil accent pe penultima silabă. Mereu pe penultima, ca să tulbure happy-end-ul.

Iar spaima asta are ochiul format, nimic nu-i scapă. Nicio fericire pământească nu trece neobservată. Totul se înregistrează. Iar când fericirea se stinge, spaima se înfățișează numaidecât să amintească fiecăruia în parte câtă dreptate avea când stătea amenințătoare la căpătâi. Și atunci tot omul pricepe că se știa cu spaima de multă vreme, că îi auzise șoaptele parșive, chiar dacă nu le recunoștea pe vremea aceea.Citește mai mult »

Atârnați de batic

E de notorietate mondială elanul iconoclast al urmașilor lui Luther. Folosesc „iconoclast” într-un sens cât se poate de larg, cu referire la atitudinea contestatară manifestată față orice obiect sacru. Dacă unele dintre bisericile protestante au revenit la sentimente mai bune față de obiectele folosite în închinare, destule confesiuni creștine și-au păstrat retincența. Cel puțin în aparență.

Interesant de observat este faptul că, deși icoanele (ca să ne referim la spațiul ortodox) sunt repudiate ca idoli, mulți au dezvoltat o fixație negativă: simt mereu nevoia să înfiereze icoanele, să conteste validitatea lor, să reitereze argumentele biblice care, chipurile, ar invalida practica iconografică. Esențialmente însă nu s-au putut despărți de icoane.

Situația se repetă și în cazul altor obiecte considerate sacre în biserica majoritară. E simplu de observat că și cei care le apără ca pe niște fetișuri religioase, și cei care le contestă vehement rămân blocați totuși la exterioritatea acestor obiecte. Dialogul nu poate progresa și între polemiști se ridică un zid care adumbrește toate celelalte aspecte – dintre care numeroase ar putea fi pozitive și generatoare de unitate.

Lăsând însă la o parte această fixație care vine adesea din ignoranță și este întreținută de către demagogii religioși – mai mult sau mai puțin sinceri – din ambele tabere, ar fi de remarcat că, chiar dacă ei contestă cu vehemență idolatria bisericilor tradiționale, mulți procedează întocmai. Atâta doar că înlocuiesc icoanele și statuile cu altceva.Citește mai mult »

Colind simfonic

Afișul oficial al concertului

Am ținut neapărat să asist la concertul intitulat Voices of Christmas, fiindcă pe cel de anul trecut l-am pierdut. Sub bagheta lui Flavius Filip (am găsit aici și o scurtă prezentare a dirijorului), o orchestră de tineri a interpretat piese instrumentale și corale de sezon.

Cum nu am calificări care să-mi permită o opinie autorizată, mă limitez să consemnez câteva impresii personale din timpul concertului. Împărțit în două părți, programul a conținut mai întâi câteva bucăți instrumentale – muzică de film, piese de Crăciun aranjate pentru ochestră –, iar în a doua jumătate am avut parte de o cantată – alcătuită din mai multe colinde celebre cu precădere în spațiul anglo-saxon.Citește mai mult »

Un Crăciun pur(icat)

Imaginea asta circulă pe facebook

Am văzut în ultimii (mai ales vreo 10) ani o tendință destul de pronunțată care vizează reevaluarea critică a Crăciunului din perspectiva unui creștinism pur(ist). Adică, se ia fiecare element și se trece prin sita literalismului biblic și, dacă rămâne ceva, bine, dacă nu, și mai bine. Măcar a fost purificată sărbătoarea de elementele ei păgâne.

Bradul. Nu apare în Scriptură, deci ne debarasăm de el – dacă-i artificial – sau nu-l mai achiziționăm – o cheltuială în minus. Foarte bine, am scăpat de un prim element păgân care popula în chip fraudulos casele pioase ale creștinilor. Plus că asta vine și cu un avantaj colateral: o economie de curent electric, fiindcă, odată suprimat suportul ei vegetal, nici instalația de becuri clipărețe nu-și mai are rostul.

Moș Crăciun. Nu este nicăieri nominalizat în Scriptură, așa că să facă repede cale-ntoarsă pe horn în sus. Cu tot cu costumului lui cel roșu à la coke. Oricum ne cam incomoda, fiindcă trebuia să debităm tot felul de fabulații care să-l îndreptățească în fața copiilor. Cum noi suntem niște conștiincioși soldați ai adevărului, iată că scăpăm dintr-odată de o pricină de păcătuire – că mult mai întreabă copiii ăștia și, ca să-l scoatem basma curată pe Moșu, eram nevoiți să mințim (ptiu!).

Cadourile. Nu se mai justifică în absența unui distribuitor legitim. Se pot deriva niște argumente de tipul: Dumnezeu ne-a făcut Darul suprem, așa că și noi, la rândul nostru, se cuvine să amintim în mod simbolic acest eveniment. Dar dacă venim la sita strictă a biblicității lor, cadourile cad examenul. Oricum, în afară de Cina Domnului și Botez, nimic nu trebuie reluat în chip simbolic și repetitiv. Deci le tăiem și pe astea de pe listă, iar bugetul iese iarăși întărit și din cura depăgânizantă.

Ce mai rămâne? A, toate obiceiurile care înconjoară sărbătoarea. Citește mai mult »

Un colind mai țicnit

Şi ninge fără de răgaz,
Şi ne-ntrebăm cu toţi la masă:
De unde, Doamne, bani de gaz
Să încălzim întreaga casă?

Leru-i ler şi iarăşi ler
Crapă oile de ger.

La poartă bate un om bun,
Căci uite, câinele nu-l muşcă.
Să fie oare Moş Crăciun?
Este vestitul Ştefan Hruşcă,
El în Americi stă ascuns
Şi vine-acum şi ne surprinde,
Fiindcă, în anul ce s-a scurs,
A mai compus vreo opt colinde.

Leru-i ler şi iarăşi ler
Crapă oile de ger.

Şi am ca plan de viitor
Să pun deoparte nişte lei,
Să vină doctorul Harbuz
Să mi-l dreseze pe Grivei
Şi, când aude „Leru-i ler”,
Să-şi ia comanda de atac
Şi până după sărbători
Să nu-l coboare din copac.

Leru-i ler şi iarăşi ler
Crapă oile de ger.

Că, dacă nu am bani de gaz,
Şi nu am bani să beau o duşcă,
Şi nici nu ştiu ce-i ăla „ler”,
De ce să-mi cânte Ştefan Hruşcă?

Leru-i ler şi iarăşi ler
Crapă oile de ger.

Care progres?

Preluată via http://thisisthestoryof.wordpress.com/

Multe s-au schimbat de-a lungul timpului. Unele dintre invențiile omenești ne-au ușurat mult viața la toți. Ne deplasăm – că noi nu mai călătorim, ci doar ne mutăm posteriorul dintr-un loc într-altul, în scopuri utile și concrete – mult mai repede, trăim în case mult mai confortabile decât în urmă cu 100 de ani etc.

Totuși așa-numitul progres înregistrat de umanitate pălește în fața câtorva permanențe insurmontabile: foamea, setea, suferința, moartea. Nu numai că nu s-au găsit modalități de a ocoli aceste permanențe umane, dar nici măcar nu s-a îmbunătățit prea mult situația de-a lungul veacurilor.

În prezent, criza alimentelor riscă să se acutizeze. Faptul că unii prognozează dispariția ciocolatei sună mai mult a poantă menită să-i tulbure puțin pe fanii dulciurilor. Dar sunt multe alte elemente indirecte care contribuie la diminuarea producției agricole, fără de care alimentele din magazin, fie ele naturale sau de sinteză, nu vor mai exista.

În orice caz, chiar dacă orizontul nu s-ar arăta atât de cenușiu, rămâne un fapt incontestabil că foametea e un flagel care ucide zilnic oameni mai ales în țările Lumii a Treia. Deci progresul înregistrat în timp n-a reușit să asigure cele necesare pentru a satisface una dintre nevoile elemantare ale ființei umane. Dacă nu a izbutit să furnizeze provizii de hrană suficientă, măcar să fi descoperit ceva ce să înlocuiască la nivel de principiu nevoia de alimente a corpului, să descopere o metodă alternativă de asimilare a substanțelor nutritive necesare.Citește mai mult »