Izvoare de spiritualitate creștină

Coperta cărții

Poate că e un pic clișeiza(n)t și lipsit de imaginație, dar acesta e titlul sub care va apărea cartea lui Gerald L. Sittser pe care am tradus-o pentru Ed. Casa Cărții (am scris deja despre carte aici). Măcar e un titlu cuminte, care poate sta fără probleme într-o bibliografie de referință. Prea multă fantezie ar fi putut deruta publicul.

Din diverse pricini, a fost o carte cu gestație mai lungă. În sfârșit însă a intrat în tipar și, peste puțină vreme, va fi disponibilă pe site-ul editurii.

Ca structură, cartea e împărțită în 11 capitole tematice, care se înscriu cu aproximație și într-o diagramă cronologică a celor 2 milenii de creștinism. Fiecare capitol este urmat de câteva aplicații practice. Nu sunt însă nici foarte numeroase, nici foarte laborioase.

Totuși, tocmai aceste anexe dau în vileag adevărata miză a autorului. Intenția lui nu e doar să alcătuiască o istorie a spiritualității creștine, ci consideră că fiecare model dezvoltat la un moment dat poate fi recuperat și însușit de către creștinii zilelor noastre.

Pentru mulți, catedralele occidentale sunt niște vestigii istorice, icoanele – niște idoli, monasticismul – un capriciu bizar, misionarismul – o țicneală, iar sacramentele – niște superstiții medievale. Ei bine, Sittser se încăpățânează să facă muncă de arheolog al mentalităților și dogmei pentru a situa toate aceste practici într-un context cât mai limpede.

Odată parcurs acest volum, orice cititor binevoitor este silit să admită că, în lumina argumentelor furnizate în text, ceea ce părea o prostie nu e chiar atât de prostie, iar întunericul care acoperă tot mai frecvent orice înseamnă trecut sau istorie poate fi străpuns cu succes, dezvăluind adevărate comori.

Totuși, la ce bun să studiezi asemenea subiecte desuete? Un argument e acela că o grămadă de referințe culturale actuale își regăsesc deplina lor semnificație în lumina creștinismului care le-a generat.

M-aș opri de data asta la un subiect care, printre evanghelici și nu numai, e privit cu superficialitate și chiar cu oarecare dispreț: monasticismul. În perioada sa de glorie (sec. IV, V), monasticismul venea ca o contrapondere la biserica păgânizată printr-o mare infuzie de enoriași generată de deciziile favorabile ale lui Constantin cel Mare.

Călugării din Egipt, Siria, Palestina nu s-au retras ca să fugă de lume, ci, dimpotrivă, ca să o poată confrunta de pe niște poziții cât mai solide. Practicând discipline spirituale stricte (asceză, rugăciune, post, ascultare), ei au devenit repere pentru creștinii din toate timpurile. Mărturie stau toate lucrările înfăptuite de ei și scrierile lor.

Iată doar câteva nume ale unor monahi celebri sau ai unor sfinți care și-au făcut ucenicia în pustie: Antonie cel Mare, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Ioan Hrisostom, Ioan Casian (cel care a făcut cunoscută occidentalilor moștenirea monahismului răsăritean) și lista poate continua. Mulți dintre cei care n-au fost neapărat călugări au manifestat o aplecare deosebită către asceza de tip monahal, deci viața asceților constituia un adevărat model de trăire creștină pentru acea vreme.

Venind ceva mai încoace, mănăstirile s-au afirmat ca niște puncte de stabilitate odată cu prăbușirea Imperiului Roman de Apus. În incertitudinea socio-economică din anii năvălirilor barbare, mănăstirile, mai ales benedictine, au devenit adevărate oaze de siguranță și stabilitate. În timp, în jurul mănăstirilor s-a acumulat tot ceea ce era necesar pentru a da naștere, în secolele XI-XIII, primelor universități occidentale.

Nu trebuie uitate ordinele călugărești mendicante – frații predicatori franciscani și dominicani – care au contribuit la educare religioasă a maselor și au întreprins o seamă de acțiuni caritabile, pe de o parte, însă, pe de altă parte, datorită imperativelor academice impuse, au dat și teologi de prim rang: Toma d’Aquino și Albert cel Mare erau dominicani,  Bonaventura era franciscan. Dar preocuparea pentru învățătură e mult mai veche: Venerabilul Beda sau Alcuin de York sunt doar doi dintre învățații benedictini de prim rang.

Rămânând în sfera învățăturii, i-aș pomeni, în Răsărit, pe Chiril și Metodiu, cei care au inventat alfabetul glagolitic din care s-a dezvoltat ulterior cel chirilic. Pe lângă faptul că au îmbracat amândoi rasa monahală, s-au format în școlile creștinătății bizantine și au plecat spre slavi cu misiunea de a-i converti.

Va fi având și monasticismul deviațiile și exagerările lui, fără-ndoială, însă nu așa stau lucrurile cu orice lucru săvârșit de mâna omului (chiar dacă e el baptist, penticostal sau adventist)? Lăsând de data asta la o parte elementele negative inevitabile, îndrăznesc să spun că cu greu ar putea fi supraestimate binefacerile pe care această mișcare le-a adus nu doar creștinismului, ci și civilizației occidentale de-a lungul secolelor.

Sittser tocmai asta face într-un capitol întreg alocat mișcării monastice: îi cercetează resorturile, îi analizează dezvoltarea, regulile de funcționare – totul într-o lumină apreciativă. Cam așa tratează și alte subiecte insistând pe aspectele pozitive, chiar dacă se întâmplă să pomenească și chestiuni mai controversate sau mai puțin plăcute.

Anunțuri

9 gânduri despre “Izvoare de spiritualitate creștină

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s