Postat de: Teofil Stanciu | 13/11/2011

Biserica de cartier sau abrograrea Rusaliilor

Imagine preluată via stmatthews.org.nz

Mi-e teribil de cunoscut sentimentul și tiparul mental care limitează Biserica – arbitrar și meschin – la construcția X de pe strada Y. Baptistă, penticostală, ortodoxă sau unitariană, respectivul edificiu reprezintă pentru mulți, cu voia și chiar cu concursul clerului, „biserica noastră”. Care biserică este la mare concurență cu toate celelalte… biserici!

Pentru unii Biserica nu e totuși clădirea ca atare, ci comunitatea care se adună acolo. Enoriașii sunt biserica, templul viu, trupul mistic despre care vorbește Cristos și pe urmă apostolul Pavel. Chiar dacă se ridică însă din imanentul unei construcții fizice către o accepțiune spirituală, biserica este în continuare percepută insular, izolaționist.

Reflexele de limbaj spun mai mult decât un chintal de tratate teologice. Orice enoriaș de rând (mai ales evanghelic) ai întreba, te va lămuri că în localitatea lui sunt mai multe biserici, grăbindu-se adesea să traseze diferențele dintre ele. Mentalitatea noastră pretins creștină ne îngăduie foarte rar să percepem Biserica în universalitatea ei. Foarte rar se întâmplă ca atunci când folosim termenul „biserică” să avem în minte Biserica din toată istoria sau măcar propria confesiune în integralitatea ei istorică și actuală.

Impasul în care ne aflăm este atât de mare și blocajul de care suferim atât de insurmontabil încât adesea nu suntem capabili nici măcar să trecem peste pizmele minore care despart două comunități locale aparținând aceleiași confesiuni. Cât despre celelalte confesiuni, de obicei sunt percepute pozitiv numai ca urmare a unui efort voluntar de suspendare a prejudecăților și a mentalităților adânc înrădăcinate în fiecare dintre noi.

Cât de departe e însă acest spirit ghetoizant de momentul Cincizecimii, când limbile de foc s-au împărțit în așa fel încât toți să audă predicarea în limba lor. De momentul în care, dintr-o mișcare evreiască obscură, dintr-o anexă a cultului mozaic, Biserica se deschide către orice rasă, către orice clasă socială, către orice confesiune aș îndrăzni să spun. Deci către universalitatea ei (sau, dacă vreți, către catolicitatea ei).

Nu știa oare Cristos – Dumnezeul întrupat – că creștinismul avea să disemineze în tot felul de grupuscule? Cu toate acestea îi vorbește lui Petru despre Biserica Sa. Adică unică și indivizibilă. Una în toate formele ei orthodoxe de manifestare. Deci, dacă vrem să fim scrupuloși, atunci trebuie să începem de la aceasta: că în decretul de înființare a Bisericii, aceasta apare la singular. Iar în toate descrierile pauline rămâne la fel: întotdeauna se vorbește doar despre o Biserică mare care-i cuprinde și pe ai lui Pavel, și pe ai lui Chifa, și pe ai lui Apolo… adică tocmai pe sectariștii de serviciu ai primului veac!

Firește că niciun teolog cu picioarele pe pământ n-ar cuteza să pretindă că biserica de care aparține este singura moștenitoare de drept a tot ceea ce spune Scriptura. Însă, în mintea credincioșilor simpli există, în primul rând și cu precădere, tocmai această percepție exclusivistă și localistă. În toate confesiunile creștine sunt mulți (prea mulți!) oameni care, luați la bani mărunți, mărturisesc că Biserica e, de fapt, biserica lor, aia la care se duc ei și, eventual, confesiunea de care aparțin și pe care o venerează pe post de Biserică.

Nu știu care o fi păcatul împotriva Duhului Sfânt, dar această mentalitate sectară vine limpede împotriva celei mai importante lucrări a Duhului Sfânt – Biserica. Acest mod de a gândi răstoarnă Cincizecimea, introduce separatisme, elogiază dezbinarea. Faptul că liderii încurajează acest tip de raportare la Biserică este un indiscutabil păcat al vremii noastre. Pentru că este mai mult decât evident că toți ierarhii – din toate confesiunile – au numai de câștigat dacă îngustează percepția credincioșilor despre Biserică și dacă le cultivă acestora spiritul de învrăjbire. Și e un fapt incotestabil că se practică această instigare împotriva altor confesiuni.

Efortul ar trebui să fie, dimpotrivă, în celălalt sens, către deschiderea perspectivei spre universalitatea Bisericii, către dimensiunea ei istorică și transconfesională, pentru că nimeni nu are dreptul să limiteze prezența și manifestarea Duhului Sfânt.

În schimb, liderii creșinității preferă să strecoare țânțari terminologici (ineranță – un concept discutabil; Rusalii și Florii sunt denumiri păgâne, vezi Doamne ce pericole de moarte ne pasc dacă le folosim; cesaționism – ooo!; premilenism – musai să știm în ce ordine vin peste noi semnele Apocalipsei; transsubstanțiere sau cosubtanțiere – vai ce important!; etc.) și înghit cămiloaiele dihoniei, urii, calomniei, sectarismului agresiv.

Ori de câte ori vine vorba despre schismă, liderii noștri preferă să ne îndrepte privirile către consecințele ei faste, nu spre cauzele ei meschine. Ca și când faptul că Iosif a ajuns mare în Egipt ar putea scuza abominabilul gest al fraților de a-și comercializa fratele. Ca și când ar fi meritul omului scandalagiu și orgolios, lacom sau dușmănos, că Dumnezeu a preschimbat răul în bine.

Mentalitatea aceasta de cartier, care limitează Biserica la o grupare preferată, mi se pare atât de gravă încât ar trebui să nu ne lase să dormim noaptea. Cum să poți dormi când diminuezi lucrarea Duhului Sfânt, când în mintea ta nu încape Biserica lui Cristos în întregime, ci doar felia care-ți convine?

Faptul că nu ne deranjează aproape deloc e doar semnul gravității acestei boli, stă mărturie despre cât de nărăviți suntem, cât de mult ne place robia propriului viciu. Preferăm să inventăm tot felul de metode deștepte de evanghelizare decât să ne amintim vorba lui Isus: „Şi mă rog nu numai pentru aceştia, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, aşa cum Tu, Tată, eşti în Mine, iar Eu în Tine; mă rog ca şi ei să fie în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” Acest verset nu ne place, îl preferăm pe ăla cu care putem justifica evanghelizarea populistă și prozelitistă.

Unitatea ne sperie, ne temem să recunoaștem că și alții au aceleași drepturi de a revendica creștinismul. Ne temem să lărgim biserica de cartier încât să încapă și cei pe care nu-i putem verifica noi după standardele noastre. Ne vine foarte greu, dacă nu ne e chiar imposibil, să iubim o Biserică ce ne jenează prejudecățile și idiosincraziile.

Nu vorbesc aici despre un sentimentalism ieftin și dulceag, nici despre un ecumenism comunitar sincretic, ci despre un simțământ profund al apartenenței la o comunitate vastă, atât sub raport istoric, cât și sub raport spațial și confesional. Vorbesc despre certitudinea permanentă că Biserica înseamnă întotdeauna și în primul rând o comunitate spirituală nevăzută și abia în ultimul rând o comunitate locală și vizibilă. Vorbesc despre convingerea nestrămutată că lucrarea Duhului Sfânt este mai cuprinzătoare decât poate pricepe mintea noastră și că trupul mistic al lui Cristos include o seamă de oameni pe care nu i-am văzut, dar cu care, în chip tainic și extraordinar, formăm un ansamblu coerent, în ciuda deosebirilor de opinie și în ciuda distanțelor de secole dintre noi.

Mie îmi pare că atâta vreme cât nu vrem să mergem în această direcție, nu facem decât să abrogăm sistematic Rusaliile. Să recuzăm persoana Duhului Sfânt și să-i contestăm lucrarea. Să inversăm semnul sub care a pornit Biserica, preferând confortul unei enclave de cartier care să-și justifice minor și ridicol o existență efemeră.

Asta cred (și nu sunt nici primul, nici singurul) că este una dintre mizele creștinismului contemporan. Abia recunoscând și simțind cu Marea Biserică din toate timpurile și din toate locurile, biserica de cartier își va găsi cu adevărat locul, într-o existență smerită, dar plină de nădejde.

Abia când identitatea locală este pusă în perspectiva universală lucrurile capătă sens și coerență. Fiindcă nu suntem singuri, nu trebuie să începem de la zero, avem o istorie în spate, o experiență pe care, binevoitori, creștinii de oricând și oriunde ne-o împărtășesc spre îmbogățirea noastră. Nici nu trebuie să ducem lucrurile de unii singuri până la capăt, căci vor veni și alții după noi.


Responses

  1. […] istoria sau măcar propria confesiune în integralitatea ei istorică și actuală.” – Teofil Stanciu Share this:FacebookTwitterLinkedInLike this:LikeBe the first to like this […]

  2. Aveţi dreptate cu reflexul de limbaj. El descoperă ce este sub preş. Chiar dvs daţi exemplu despre un evanghelic. Deci el este mai întâi evanghelic şi în subsidiarul evanghelismului este şi creştin.

    Mie îmi este foarte greu când mă întreabă cineva ce religie am să spun creştin. Mai întâi zic că sunt ortodox şi apoi mă corectez spunând creştin şi pun ortodox după virgulă.

    Şi am văzut că este o problemă occidentală. Un creştin din Palestina are o înţelegere mult mai mare a sensului limbajului acesta decât noi. El era catolic şi nu înţelegea de ce creştinii nu trăiesc mai întâi creştinismul şi apoi ritul / confesiunea.

    • Da, s-ar putea ca occidentalii să fie mai puși pe delimitări. De altfel, o seamă întreagă dintre disputele lor sterile au intrat în ultimii ani și la noi.

  3. Ca să ai identitatea dorită, trebuie mai întâi s-o abandonezi pe cea curentă. E greu, dacă ţi-ai ales ţinte false şi dacă te simţi bine aşa cum eşti.

    • Pentru a o abandona pe cea curentă, identitatea trebuie să devină conștientă. De obicei, ea e asumată în mod reflex. Mergem unde au mers și părinții sau unde ne trage inima, dar nu prea decantăm rațional limitele și atuurile propriilor identități. Nici nu suntem încurajați s-o facem.

  4. […] 58. Predicarea lui Isus la Nazaret. Un început marcat de eşec (Luca 4) (III) (vaisamar) 67. Biserica de cartier sau abrograrea Rusaliilor (drezina) 69. Vocea lui Dumnezeu e un susur blând şi liniştit în depresie şi oboseală (mesaj […]

  5. […] creștinătății drept credincioase mărăcinele naționalismului agresiv. Cum spuneam și în alt text, nimic nu poate fi mai străin de spiritul Rusaliilor. Apostolii și Părinții Bisericii n-au […]

  6. Da, într-un context în care auzi necontenit în urechi exprimări de genul: „La noi nu e aşa”, „Noi nu facem aşa”, „Unde scrie în Biblie că ai voie să…”, „Crezi că Isus a făcut aşa ceva?” etc, e destul de greu să îţi mai menţii perspectiva universalităţii Bisericii.

    • Ai dreptate. De obicei, întrebările de tipul „unde scrie în Biblie” se referă la practicile celorlalți, mai rar la propriile practici. De exemplu, în Biblie nu scrie că Biserica a continuat să practice spălarea picioarelor (obicei care se mai păstrează în unele biserici penticostale), dar nu scrie nicăieri că la împărtășanie se poate folosi și must, și pâine de la hypermarket. Dar asta nu deranjează pe nimeni, așa că nici nu mai întrebăm „unde scrie”?

      Părerea mea e că există două căi de a ajunge la această perspectivă (și probabil că cel mai bine le-ar sta îmbinate): lecturile din autori de alte confesiuni creștine și contactul nemijlocit cu oameni care sunt ortodocși, catolici, reformați, ostași etc.

  7. Pana a vorbi despre pierderea sensului Rusaliilor, ne-am rastignit si inviat noi sinele nostru pentru a fi macar conformi cu gandul lui Hristos de a fi una intru El? Iar intre lucrurile de abandonat ar fi mai ales infailibilitatea hermeneuticii proprii sau de club crestin. Ce sa puneti in loc? Eu, ca ortodox, stiu ce vreau. Pana la capat si fara ciuntire dupa mintea proprie…Duhul Parintilor.
    Cand spuneti „despre o Biserică mare care-i cuprinde și pe ai lui Pavel, și pe ai lui Chifa, și pe ai lui Apolo…” spuneti de eforturile lui Pavel de a nu lasa sa se rupa camasa lui Hristos. Erau totusi una,desi vadeau slabiciuni.
    Dar acuma.. Dumnezeu cu mila..
    Mi-ar folositor daca mi-ati da macar o referinta patristica pentru „dimensiunea transconfesionala a Bisericii”, dar mai ales ca „Biserica înseamnă întotdeauna și în primul rând o comunitate spirituală nevăzută”. Eu credeam ca e vazuta in unitatea ei si pe orizontala si pe verticala la fiecare Sfanta Liturghie.
    Ar fi instructiv sa cititi in hotararile sinoadelor ecumenice cum este privita problematica dumneavoastra..
    Va salut cu simpatie si bunavoire

    • Oare de ce va multumiti cu Duhul Parintilor, cand Dumnezeu ne promite chiar mai mult: pe Insusi Duhul Sfant?

      • Nu e nici o diferenta intre ele.

        • Să sperăm că Duhul Părinţilor o să vă ierte comentariul şi o să vă umple cu mintea Lui.

        • Va grabiti, dar eu sunt dator lamuriri.
          Pornesc de la o spusa a parintelului Sofronie Saharov: „Cand sufletul nostru este in intregime indreptat spre Dumnezeu, toate intrebarile inceteaza. Nu mai exista decat o intrebare: Cum sa dobandim pe Duhul Sfant in noi si sa-L pastram? ”
          Numim Sfinti Parinti pe acei oameni ce s-au facut prin viata lor salas prea incapator al Duhului Sfant si prin care Dumnezeu s-a proslavit in felurite chipuri.
          Acelasi Duh Sfant i-a inspirat si luminat, de acelasi Duh Sfant s-au impartasit, la acelasi Duh Sfant ne cheama pe noi toti. In acest fel am folosit Duhul Parintilor. Cand spuneti precum in Romani 8.9 sau in Intaia Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Petru 1.9 „duhul lui Hristos” va ganditi ca este alt Duh decat cel Sfant?

        • Întorsătura (dumneavoastră) avocăţească e tolerabilă, când e vorba de Duhul Sfânt. Pledez formal nevinovat! Numai că între „duhul lui Hristos” şi „Duhul Părinţilor” e o diferenţă mai mult decât formală – pentru unii creştini, desigur, şi nu mă refer la calitatea sau cantitatea de minuni săvârşite. Această nepotrivire în credinţe nu mi se pare ceva intolerabil, nu ştiu de ce vi s-ar părea dumneavoastră.

        • Multumesc pentru certificatul de bona fide. Intorsatura nu este in ce inteleg eu despre Duhul Parintilor vs. Duhul Sfant ci in ce ati inteles dumneavoastra din spusele mele, cum spuneati si dumneavoastra – „pentru unii crestini”.
          Cu adevarat, in discutiile intre parteneri ce vin din establishment-uri teologice diferite trebuie lamurite mai intai probleme de limbaj si semantica.

        • Pentru claritate, este vorba de purcedere. Când dumneavoastră spuneţi că vreţi să vă umpleţi de Duhul Părinţilor, îi şocaţi pe cei care cred că Duhul Sfânt ne poate umple prin Cristos, Domnul nostru. Se lasă o impresie greşită cu privire la Sursă şi Administrator, când bănuiesc că e vorba de asemănare cu Părinţii, prin sfinţire din Aceleaşi.

        • Minunat, o foarte potrivita si ortodoxa lamurire!

    • Întrebările dvs vădesc o dorință de a mă dăscăli. Fapt pe care nu-l resping, însă aștept pur și simplu să-mi spuneți exact ce aveți în gând. Nu mă simt nici ofensat, nici agasat… Oricât mi-aș dori însă, n-aș putea deduce ce precizie unde vreți să ajungeți.

      În ce privește intrebările la care pot da un răspuns, iată ce am de zis. Firește că n-aș avea de unde să vă dau referințe patristice pentru dimensiunea transconfesională. Doar că Părinții nu s-au confruntat niciunul cu o Biserică împărțită pe confesiuni. Acest fapt s-a petrecut mult mai târziu și a devenit un dat istoric inevitabil. Ideal ar fi ca toate confesiunile să-și recunoască deviațiile și să se întoarcă la unitatea originară, însă tare mă tem că e imposibil. Cred însă că bisericile tradiționale – care nici măcar ele nu se pot împăca încă – ar putea fi ceva mai generoase cu nepoții lor confesionali mai zevzeci. Măcar de aici să se vădească oarecare iubire și înțelepciune. Ele n-au de ce se teme…

      Când am vorbit despre biserica nevăzută m-am referit, într-un limbaj intuitiv, neteologic, la faptul că, în primul rând, Biserica nu poate fi văzută cu ochiul liber. Fiindcă există nenumărați credincioși în alte biserici de cartier pe care nu-i vedem fizic niciodată, pentru motive cât se poate de banale (distanța, obstacolele fizice care nu permit ochiului să răzbată). Apoi, există Biserica Triumfătoare, care, de asemenea, nu poate fi văzută. Ceea ce spuneți dumneavoastră are legătură cu mistica sau cu „ochii credinței”, căci nu cu ochii fizici vedem la Liturghie Biserica universală adunată în păr la închinare. Iar când spun că e vorba de o comuntitate spirituală, înțeleg că unitatea se realizează la nivel spiritual, nu fizic. Sper că sunteți de acord cu mine că asemenea exprimări își au totușui legitimitatea lor. Dacă era să folosesc un limbaj teologic foarte specific, probabil că îmi trebuia un spațiu mult mai întins și ar fi trebuit să îmi definesc înainte termenii cu care lucrez.
      Reformulat, mesajul meu arată cam așa: oameni buni, Biserica e mult mai mult decât suntem deprinși să vedem de obicei, ea nu poate fi percepută vizual în integralitatea ei, dar cu toate acestea are o unitate de fond dată de Capul ei și de Arhitectul ei. Atât.

    • Nu ştiu dacă realizaţi că ideea despre răstignirea şi învierea sinelui nu duce în mod implacabil spre Duhul Părinţilor. Mai mult, abolirea prin smerenie a propriului discernământ duhovnicesc face ca singura valoare să rămână smerenia, dar axiologia noastră e în pericol să devină într-atât de smerită încât înlocuieşte dependenţa de Cel Sfânt cu dependenţa de cei sfinţi. Chiar dacă avem o metodă infailibilă de a-i certifica pe aceştia ca deţinând sfinţenia, tot nu se înţelege de ce am ţinti mai jos de Cel Preaînalt. În plus, smerenia nu este absolutizată în mod documentat de către Isus Cristos ca definind creştinul ideal, în orice caz nu în privinţa propriului discernământ spiritual – desigur, această afirmaţie este discutabilă la nesfârşit, şi sunt multe alte paradigme creştine care nu se bazează decât indirect pe Scriptură. Dar, dacă părerile care ne definesc nu sunt ale noastre sau nu devin carne din carnea noastră duhovnicească printr-un proces liber, care să includă atât smerenia cât şi ciocnirea critică a ideilor cu inima şi mintea noastră, în răstimp natural şi fără transplanturi forţate, atunci mă tem că ar trebui să fim întrebaţi ce credem NOI de fapt, cum citim Scriptura. Credem ca Sfinţii au citit-o bine, dar ne angajăm fiinţa lăuntrică numai indirect şi prin smerenie faţă de oameni mai sfinţi ca noi? Nu ne ascundem încolonaţi după sfinţi şi-i lăsăm pe ei să răspundă în locul nostru, de frică să nu greşim? Dar nu spun oare greşelile evitate mai multe despre noi decât smerenia, şi ce s-ar fi ales din povestea lui Iov dacă ar fi tăcut, smerit, până la capăt?

      • Nu sunt mulţumit de argumente… Totuşi, e vorba până la urmă de dragostea dintre om şi Dumnezeu – ne putem fixa şi obiective mai modeste decât acesta? Dacă ne lăsăm împovăraţi cu acest ideal care este de fapt o poruncă, atunci trebuie să aplicăm ce ştim, fiind creaţi după Chipul Său. Încape smerenie în dragoste, dar în mijlocul dialogului, cercetării şi provocărilor, şi sunt momente în care riscul şi curajul trec în prim plan. În dragoste se şi cerşeşte, se şi aşteaptă cu pasivitate, e adevărat – dar nu tot timpul.

      • „Nu ştiu dacă realizaţi că ideea despre răstignirea şi învierea sinelui nu duce în mod implacabil spre Duhul Părinţilor.”
        Sigur, este conditie necesara nu si suficienta.
        Pana la discernamant duhovnicesc e cale lunga. Nu vorbim despre abolirea discernamantului, ci de a ni-l asuma cu realism, intr-o stare de smerire a lui: stiu ca nu stiu nimic – este o tinere a lui intr-o stare de tensiune avand constiinta ca nu detinem, in limitele puterilor noastre, „mestesugul” mantuirii
        Spune parintele Sofronie Saharov: „Lucrul cel mai important este sa ne pastram mereu sentimentul nimicniciei noastre fata de Dumnezeu. Atunci simtim o tensiune permanenta intre invinovatirea noastra si dragostea lui Hristos, intre pocainta si nadejde in mila lui Dumnezeu. Pe de o parte suferim ca suntem atat de departe de Dumnezeu pe care Il iubim, pe de alta, aceasta suferinta si aceasta dragoste actioneaza asupra noastra ca un foc interior si ne imping cu putere spre Dumnezeu. Aceasta tensiune si- a gasit expresia cea mai vie in cuvantul lui Hristos adresat „Staretului ” Siluan: Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui. Acest cuvant poate starni fiori, panica, teama, dar nu
        trebuie sa ne copleseasca. El constituie principiul fundamental al vietii noastre in Hristos.”
        Pana la urma, in ortodoxie, intrebarea esentiala este: „Daca nu vom fi cu adevarat asemenea Domnului, cum vom putea trai cu El in vesnicie?” – Sfantul Simeon Noul Teolog.
        Astfel, in aceasta dureroasa stare de luciditate, stare de impas duhovnicesc (descrisa asa de parintele Sofronie: când citeam Evanghelia sau epistolele Apostolilor, nu reuseam sa înteleg în
        chip real ce fel de realitate ontologica se ascunde sub fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi. Însasi viata mi-a aratat ca în afara de experienta vie cu Dumnezeu sau de întâlnirea cu stapâniile si cu conducatorii lumii întunericului acestui veac, cu duhurile rautatii de sub cer (Ef. VI 12), o cunoastere pur intelectuala nu ne conduce spre sensul însusi al credintei noastre: adica la cunoasterea lui Dumnezeu – care a creat toate cele ce exista – la
        „cunoasterea” – ca intrare în însusi actul Vesniciei Sale. „Viata vesnica, aceasta este ca sa te cunoasca pe tine, singurul, adevaratul Dumnezeu, si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis” (Ioan XVII, 3).) intelegem rostul tainelor Bisericii, rostul Parintilor, intelegem rostul duhovnicului.
        De mult folos sufletesc v-ati invrednici daca ati citi scrierile acestui Sfant Parinte din vremurile noastre: Sofronie Saharov, mai ales ca sunt talcuite pe limba noastra de parintele Rafail Noica.

      • «“Nu ştiu dacă realizaţi că ideea despre răstignirea şi învierea sinelui nu duce în mod implacabil spre Duhul Părinţilor.”
        Sigur, este conditie necesara nu si suficienta.»
        Vă referiţi la premisa renaşterii, mă refeream la faptul că parcursul trebuie să ţintească mult mai sus. Ceea ce aţi demonstrat din plin prin citate – nici Părinţii contemporani nu tânjesc să ajungă ca primul Părinte din serie, ci să se îndumnezeiască. Această translaţie de punct focal pe care o operaţi nu doar că şochează auzul, ci mi se pare nejustificată de esenţa orthodoxiei, fiind poate şi rezultatul contaminării cu ideea îndreptăţirii absolute a Bisericii Ortodoxe. Dacă ortodocşii ar arăta toţi aceeaşi preocupare ca în citatele oferite, orice contestări mi s-ar părea deplasate. Dar chiar nu este nevoie să apăraţi o instituţie, când Dumnezeu este Cel care ne interesează pe toţi în primul rând.
        Nu pot spune că întrebarea esenţială a ortodoxiei este incorectă sau inadecvată Planului divin. Dar în mod cert nu este o întrebare destinată tuturor lucrătorilor în via Domnului – şi aici văd şi o mare problemă a ortodoxiei (şocant, dar e cam aceeaşi cu a penticostalilor şi carismaticilor). Mistica nu este o materie de şcoală generală, ortodoxia nu o vede ca atare şi nu aspiră să o facă accesibilă oricui (în pofida unor declaraţii pe care le consider fără acoperire), în schimb o asumă ca esenţă proprie, definitorie şi superioară teologic.
        Nu ştiu în ce măsură realizaţi contrastul arctic rezultat din alăturarea cunoaşterii directe a lui Dumnezeu cu rolul duhovnicilor, al tainelor şi al Părinţilor. Tot creştinul ar vrea ce au vrut şi uneori au primit Părinţii, numai că nu toată lumea poate fi de acord şi nu poate urma calea parcursă de aceştia. Nu mă refer doar la milostenie şi asceză, care în mediul protestant au nimerit în raza de acţiune a unor interpretări obsesive şi total nefericite, dar şi la tehnicile mistice.

        • Se cer clarificări cu privire la „aceeaşi” problemă pentru ortodocşi şi pentismatici. E aceeaşi în sensul că gestiunea esoterică a misticii are principii neclare. Ortodoxul „de rând”, cel pentru care dintotdeauna mi-am imaginat că a plâns Isus, se mântuieşte prin smerenie într-o Biserică a Luminii taborice, în timp ce pentismaticul „de rând” e obligat să-şi lumineze faţa într-o Biserică a vindecărilor şi prorociilor zilnice.

        • „Această translaţie de punct focal pe care o operaţi nu doar că şochează auzul, ci mi se pare nejustificată de esenţa orthodoxiei”
          Nu inteleg bine ce spuneti. Si care vi se pare esenta ort(h)odoxiei?
          Daca inteleg bine, problema ce o ridicati e legata de cat de mult este in stare Biserica (prin slujitorii ei chemati) sa-l conecteze pe credinciosul „banal” la aceste exigente (mistica). Toti sunt chemati, fiecare face cat poate, milostenia, nejudecarea aproapelui samd stau in rand cu despatimirea si rugaciunea. Toate in Biserica si sub indrumarea duhovnicului. Si in toate ii avand dreptar pe Sfintii Parinti. Mistica este (in) core-ul invataturii de credinta ortodoxe.
          <>
          Nu inteleg ce vreti sa spuneti. Si ce intelegeti prin cunoasterea directa a lui Dumnezeu? Cand spun Taine, duhovnici, Parinti spun despre esenta Bisericii. Hristos a creat Biserica si o poarta in eshaton prin Duhul Sfant pentru ca omul sa-l cunoasca pe Dumnezeu. Eu unul nu cred ca pot fi Sfinti inafara Bisericii. Despre ce contrast vorbiti?

          In ce priveste ultima parte a comentariului dumneavoastra: este foarte posibila sfintirea in lume. E adevarat ca exista o preeminenta a caii monahale, dar in lume poti fi calugar-familist cu multi copii (toti calugarii buni cu care m-am intersectat au accentuat ca sunt cu mult mai prejos decat o mama ce creste copii BUNI- si nu o spuneau din complezenta) sau student sau mai stiu in ce stare. Importante sunt: viata in Biserica, rugaciunea, milostenia.

        • Păi v-am lăsat să expuneţi chiar dumneavoastră esenţa ortodoxiei, şi nu am contestat-o defel. Dimpotrivă, ceea ce încerc ar fi să vă fac să o asumaţi chiar dumneavoastră. Am avut discuţii similare cu Cristian Pascu: dacă esenţa ortodoxiei nu este raţionalismul şi legalismul, ci theosisul şi theoria, atunci cum se poate susţine sfinţirea în lume ca fiind co-participantă la esenţa ortodoxiei? Şi asta simultan cu clamarea superiorităţii teologiei mistice ortodoxe în faţa teologiei vestice catolico-protestante. Ceva nu se potriveşte, este o fractură prea mare între îndumnezeirea taborică şi moralism-legalism-ritualism. Dacă renunţaţi la mistica accesului direct la sfinţenie şi cunoaşterea (aproape) directă a lui Dumnezeu prin energiile necreate, ortodoxia rămâne doar cu o superioritate de grad inferior.
          Scuze, nu mai am timp acum – nu expediez decât aparent discuţia.
          http://mariuscruceru.ro/2011/08/11/de-ce-nu-l-mai-cauta-oamenii-pe-dumnezeu-guest-post-marinel-blaj/#comment-69084
          http://credintasiadevar.ro/relatia-personala-cu-domnul-iisus/#comment-58

        • Aş vrea, înainte de a continua, să vă asigur că nu urmăresc cu patimă a vă face să vă reconsideraţi poziţia, deşi încerc să vă aduc în atenţie felul cum poate fi privită ortodoxia din exterior. Dacă plecaţi de la premisa că a fi în exteriorul ortodoxiei este din start un handicap care anulează orice aport benefic, deci singurul flux posibil de adevăr este dinăuntru spre afară, ar fi bine să-mi spuneţi cât mai devreme, pentru că deocamdată nu consider discuţia inutilă.
          Este normal să nu vedeţi contrastele, fiind în interiorul ortodoxiei. S-a consolidat în timp ideea că ea reprezintă tot binele posibil, pe toate planurile, un cumul în deplină armonie, singura variantă validă, imuabilă şi, nu doar prin aceasta, perfectă. Aveţi singurele ritualuri valabile, fără de care nu există mântuire, singurul mod corect de a instituţionaliza credinţa şi a face aceste ritualuri eficiente, singura teologie completă şi desăvârşită (deşi, paradoxal, este în esenţă apofatică) păstrând intact firul apostolic, singura abordare corectă a misticii. Şi altele, pe aceeaşi idee de singularitate şi de perfecţiune, de circularitate benefică pentru că întoarce mereu la izvoarele cele bune. Aveţi, de asemenea, un mecanism implacabil prin care puteţi respinge, elimina sau reduce la damnare orice şi pe oricine nu intră ori rămâne în acest cerc ermetic şi autosuficient, sau ar dori să transforme cercul în spirală. Aparent, toate acestea sunt pe deplin justificabile. Dar, dacă priviţi totul din exteriorul cercului, lucrurile se schimbă – inutil pentru ortodoxie, pentru că orice privire din exterior este condamnată la eroare. Sunteţi într-o capsulă a timpului, navigând spre parusie cu Houston cu tot. Perfect, nu-i aşa?
          Ce văd eu din exterior? Păi, întâi şi-ntâi pun ortodoxia, ca şi orice altă “variantă”, faţă cu Evanghelia, şi abia apoi văd contrastele interne şi nu le percep armonia.
          Cred cu tărie că Isus Cristos a spulberat definitiv orice şansă de a ne mai lăsa aserviţi de religiozitate, ritualism, tradiţionalism, legalism, moralism şi alte asemenea. Triunghiul mântuirii este simplu: Dumnezeu, aproapele şi eu însumi, orice alte condiţionări instituţionale sau formale dispar la Judecată, inclusiv noţiunea de comunitate, pentru că pe aceea trebuie să ne-o construim cu Isus alături, aproape după aproape. Că avem şi alte sarcini în afară de a ne mântui pe noi înşine şi că trebuie să ne aranjăm cumva treburile pentru asta, e foarte adevărat – dar acest “cumva” e complet indiferent în faţa lui Dumnezeu, dacă nu devine pentru noi mai important decât aproapele. În afară de a ne închina în Duh şi Adevăr, nu avem constrângeri. Şi nu este deloc vorba de Duhul Părinţilor sau chiar al apostolilor ori de un anumit adevăr raţional pe care ni se pare că l-am dobândit. Ca să depind în totul totului tot numai de Dumnezeu şi să mă hrănesc zilnic cu Pâinea vieţii nu este nevoie decât de mine, de El care mi se oferă ca hrană şi de aproapele prin care El îmi aduce aminte cât de mare este această binecuvântare. Nu pot depinde de un ritual, de o instituţie, de o teologie. Depind numai şi numai de El. Şi acestea sunt bune, au rostul lor şi mă pot ajuta, prin ele mă pot dumiri cât de mari îmi sunt foamea şi nevoia de Dumnezeu – dar nu sunt indispensabile, nu stau între mine şi El ci sunt doar feluri secundare pe lângă Pâine.
          Văd un contrast izbitor între citatele pe care mi le-aţi dat şi cercul ermetic al instituţiei. Nu mi-aţi citat sfinţi care să spună că fără cinstirea icoanelor, a Maicii Domnului, fără tainele Preoţiei, Botezului, Mirului, şi Euharistiei se simt departe de Dumnezeu. Sigur că aţi fi putut s-o faceţi, dar în primă aproximare nu vi s-a părut important pentru a ne transmite esenţa ortodoxiei. În schimb, sfinţii citaţi căutau drumul spre cunoaşterea Lui fără cârjele raţiunii, singurul care i-ar fi putut duce la sfinţenia desăvârşită – acea sfinţenie care nu are nimic de-a face cu legalismul, moralismul şi ritualismul, toate gravitând ineluctabil pe orbita raţiunii. Văd un contrast puternic între mistica perfectă pe care o reclamă ortodoxia ca pe propria sa comoară şi cleştele instituţional ortodox. Sunt convins că dorinţele şi trăirile mistice care constituie o parte din tezaurul ortodoxiei sunt cât se poate de universal-creştine, şi toată lumea are acces liber la ele, fără a fi neapărat în interiorul ortodoxiei.
          Deocamdată atât.

        • Teofil, te rog să mă ierţi pentru comentariile excesive. Apropo, mai am unul în aşteptare, sau o fi intrat la spam. Mulţumesc de înţelegere.

          • Ce să zic? Mă bucur că am prilejuit acest dialog. Presupun că va fi fost de folos. Altminteri, din partea mea nu-i nicio problemă, căci tonul și nivelul dialogului sunt „în grafic”.

        • Nu am intalnit pana acum un ne-ortodox care sa nu aduca in discutie, mai devreme sau mai tarziu, problema soteriologica. Teza: ortodocsii clameaza ca doar ei se mantuiesc in virtutea – si ati enumerat dumneavoastra acel lung pomelnic de atribute ale perfectiunii ortodoxiei. Imi este limpede ca parte din aceasta idee este intarita si de diversi ortodocsi (eventual se aduce in discutie acel faimos adagio -prost interpretat- al Sfantului Ciprian al Cartaginei: extra ecclesiam nulla salus). Imi vine in minte o spusa a Sfantului Augustin: cat de multe oi sunt in afara staulului (i.e. Biserica), cat de multi lupi sunt inauntru..
          Nicaieri in teologia ortodoxa nu veti gasi aceasta teza. Cum am spus si alta data (lui Dionis Bodiu parca): in Biserica Ortodoxa credem ca gasim plinatatea. Marturia cea mai la indemana sunt Sfintii Ei. Ca ea este Biserica pe care a intemeiat-o Mantuitorul si pe care o poarta prin Duhul Sfant spre Imparatie.
          Aceasta nu inseamna exclusivism soteriologic.
          Credem ca si cei din afara Bisericii se pot mantui, nu stim cum o va face Dumnezeu, dupa cum nu stim nici cati dintre ortodocsi se vor mantui. De asemenea ca Dumnezeu poarta de grija tututor si ca nimeni nu are parte de un startup de/favorizat. Credem insa ca doar in ortodoxie putem gasi calea deplinei apropieri de Dumnezeu. Pentru dumneavoastra poate fi o eroare logica – afirmatie goala. Pentru noi, dovada sunt Sfintii Bisericii.
          Cand spuneti: „Triunghiul mântuirii este simplu: Dumnezeu, aproapele şi eu însumi, orice alte condiţionări instituţionale sau formale dispar la Judecată, inclusiv noţiunea de comunitate, pentru că pe aceea trebuie să ne-o construim cu Isus alături, aproape după aproape” cred ca luati in ras Cincizecimea pentru ca unirea cu Hristos dupa Inviere se face prin Duhul Sfant in Biserica. In fapt si ce scrieti aici si mai-la-vale imi intaresc convingerea ca desi suna frumos si de bon gout ce ziceti – nu scapati de izul de umanism antropocentric. Altfel nu-mi explic frecventa cu care repetati: religiozitate, ritualism, tradiţionalism, legalism, moralism, „Nu pot depinde de un ritual, de o instituţie, de o teologie”, si din nou: legalismul, moralismul şi ritualismul sau demonizarea notiunii de institutie (iertati-ma, si din toata inima va spun ca nu e cu rautate: baptismul, in 20 de ani de democratie n-a facut decat sa-si ucida ethosul cu cadavrul caruia si-a hranit construirea institutiei). Asta imi aduce aminte ca nu puteti depasi nivelul unei argumentatii ad hominem. Va aduc spre amintire faptul ca in Biserica prin sfinti avem si cultul ca viata a Duhului, si arta bisericeasca si teologia. Este facil sa afirmi despre celalalt sau despre o „institutie” – cu suflete vii in ea ca este anchilozata, mumifiata, incremenita in proiect sau altele asemenea cand in fapt pozitionarea ta sa fie de vina si ce crezi despre ce este bine sa nu sa fie decat un wishful thinking. Si asta cand numai cu cateva randuri mai sus afirmi ca „Triunghiul mântuirii este simplu: Dumnezeu, aproapele şi eu însumi”.
          Este copilaresc si lipsit de realism duhivnicesc sa afirmi ca „În afară de a ne închina în Duh şi Adevăr, nu avem constrângeri” cand nu stiu daca (si ma am pe mine in vedere) in cele duhovnicesti ma ridic mai sus de laba gastei. In plus o astfel de afirmatie sufera si doua erori: o eroare logica formala: non sequitur: din cele 2 premise („În afară de a ne închina în Duh şi Adevăr”) nu rezulta concluzia („nu avem constrângeri”) si una logica de cuantificare (considerand licita concluzia): reprezentarea existentiala – din cele 2 premise: inchinarea in Duh si Adevar nu rezulta valoarea de adevar a concluziei particulare: „nu avem constrângeri”.
          Puneti si dumneavoastra in comparatie: spuneti: „sfinţii citaţi căutau drumul spre cunoaşterea Lui fără cârjele raţiunii” cand Sfântul Grigorie de Nazianz zice: „Ratiunea este prima care, prin cele ce se vad, ne-a calauzit spre Dumnezeu” sau Sfântul Vasile cel Mare: „Ratiunea porneste de la cunoastere pentru a ajunge la credinta.”, sau Sfântul Maxim Marturisitorul: „Precum ochiul este atras de frumusetea celor vazute, la fel si mintea curata este atrasa de cunoasterea celor nevazute”.
          In fond si Pavel spune Romani 1:19-20:
          Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor.
          Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii,
          INTELEGANDU-SE din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare.

          Sigur, este incorect ce fac – din perspectiva ontologica, toti picam la astfel de comparatii, dar axiologic am vrut sa subliniez ca fiecare chiar trebuie sa-si cunoasca lungul nasului mai ales cand afirma ca nu depinde de o teologie sau institutie – macar si pentru cei mai mici dimprejurul lui, care pot lua de bune acestea si de care spune ca ii pasa in ecuatia mantuirii si ca nu poti lua de bun.
          Ce am scris mai sus las cu oarece strangere de inima pentru ca ma gandesc ca v-ati putea simti un pic jignit, dar am facut-o cu cautatura de frate si pentru ca gasesc in dumneavoastra un chip frumos, fie luandu-ma si numai dupa o icoana a lui – scriitura dumneavoastra. Putem continua, dar poate un pic mai focalizat!

        • Ma simt dator cu un raspuns privind caracterul ermetic si sufocant(!?) al institutiei – Biserica Ortodoxa si opozitia reclamata îndumnezeirea taborică vs moralism-legalism-ritualism. Mai intai si mai intai: fie si numai judecand istorc lucrurile: nedreptatile suferite de pe urma oamenilor institutiei de Sf. Ioan Gura de Aur, sau Maxim Marturisitorul sau Nectarie de Eghina ca sa dau trei example care pentru ortodocsi spun multe si ar fi fost de ajuns ca ortodocsii sa arunce la cos un esafodaj care nu-i asa, nu lui Dumnezeu slujeste. Nici acesti sfinti, nici multi altii care au indurat neputintele si rautatile unor semeni ai lor nedemni de increderea Bisericii nu i-au facut sa o paraseasca, sau sa-si faca una mai buna dupa chipul si asemanarea lor, ei care chiar aveau statura sa o faca, si nu ca orice gainar spiritual care are el iluminari personale si intelesuri superioare. Si-au purtat crucea in Biserica – si acesta este Triumful Ortodoxiei – aur lamurit in foc, convinsi fiind ca Biserica, alcatuire divino-umana, nu sta in vrednicia sau nevrednicia oamenilor – care se pot si pocai pana in ceasul mortii pentru raul facut – si nu stii daca el ramane cu pocainta si tu cu judecata. Au avut convingerea ferma ca Biserica este corabia mantuirii, spital duhovnicesc, stalpul si intarirea adevarului.Au fost convinsi de faptul ca doar in Biserica il pot dobandi ontologic pe Hristos. Nu le-a ajuns sa fie doar oameni cumsecade, cu credinta in Dumnezeu, cu iubire sincera de semeni, crestini destoinici, jertfelnici, buni cunoscatori ai textului Scripturilor. Dar stiau ca mai mult de atat nu pot urca spre Hristos inafara Bisericii..

        • Nu încape supărare aici, trebuie vorbit cât mai deschis, cu riscul de a lăsa impresia de ad hominem. Am să reiau ce am scris, ca să-mi cercetez conştiinţa cu privire la vreun atac la persoană – la ora actuală vă spun cât se poate de ferm că nu am intenţionat aşa ceva şi nici nu am avut porniri resentimentare în timp ce scriam. Puteţi verifica, deşi efortul depăşeşte importanţa rezultatului, faptul că legalismul, moralismul, raţionalismul şi alte câteva asemena îmi stârnesc revolta oriunde le văd absolutizate. Cât priveşte ritualismul, nu e cazul decât la bisericile istorice şi luterani. Deci nu am ceva special împotriva ocurenţei lor în ortodoxie, ci în general. Şi v-am spus şi de ce – este lectura pe care o dau Evangheliei, şi încă nu am fost convins să mi-o schimb, deşi admit această posibilitate. Dacă pot fi acuzat de umanism antropocentric din cauza asta, nu am de ce să mă ruşinez câtă vreme convingerea mea rămâne fermă şi deschisă cercetării Domnului, ba dimpotrivă, m-aş ruşina dacă aş trăda-o din comoditate şi dorinţă de aliniere la ceea ce mulţi spun că e mai corect, mai sigur, mai adevărat. Când voi găsi un sfânt care să mă facă să uit ce mi se pare că a spus Cristos, sper că voi acţiona şi gândi în consecinţă. Dar nu pot face invers, pentru că oricum Dumnezeu ştie ce am înţeles până acum din Evanghelie, nu am cum să-L păcălesc cu o smerenie care în cazul meu ar fi laşitate iresponsabilă. Dar cazul meu (nu) trebuie generalizat, fiecare trebuie, este dator chiar să facă după cum crede şi vrea să creadă. Lungul nasului meu nu se poate micşora, din această cauză – trebuie să fiu cinstit cu mine însumi şi să-i arăt lui Dumnezeu tot ce cred, încredinţându-mă Lui mai departe. Dacă El va hotărî să-mi iasă în cale cineva care să-mi schimbe aluatul, foarte bine, dar să mă schimb de ochii lumii este deocamdată exclus. Deci umanist rămâne, nu mă deranjează deloc, şi nici nu am impresia că sufăr vreo jignire pentru Domnul.
          Deşi e păcat să irosim timpul discutând despre mine, mi-aţi făcut o plăcere zicând că am spus lucruri copilăreşti. Cât mai multe lucruri şocante pentru adulţi aş vrea să spun, dacă într-adevăr la fel de copil m-ar vedea şi Mântuitorul. Şi da, copiii îşi doresc tot felul de lucruri, dau în wishful thinking doar la maturitate.
          Să mă iertaţi, dar nu am să vă urmez în exerciţiile de logică tocmai după ce am reluat citatul cu mintea în iad, poate mai târziu.
          Deocamdată atât, e târziu. Doamne ajută!

        • Încă două vorbe care nu-mi dau pace. Vă rog mult de tot, încercaţi să vă schimbaţi un pic cheia hermeneutică în ceea ce mă priveşte. Să ştiţi că nu am demonizat ideea de biserică, ci greşita ei întrebuinţare – după părerea mea, desigur. Încercaţi vă rog să reluaţi tot ce am spus despre comunitate, mântuire şi dependenţă, ca şi cum ar fi gândite de cineva din interiorul Bisericii, care încearcă să ducă „viaţa în Biserică” la intensitate maximă, respectând toate rânduielile în detaliu. Credeţi că ar fi imposibil să fii în Biserică şi să gândeşti exact aşa?

  8. Alexandru,
    A crește copii BUNI presupune deja o judecare. Și numai câteva rânduri mai sus vorbeați de chemarea la nejudecare.
    Cum se face că într-o familie mai mult sau mai puțin numeroasă (și dacă sunt numai doi copii), cu aceeași educație părintească, același model, aceleași interdicții și permisiuni, unii copii merg în direcția bună, iar ceilalți în sens opus? E ca și cum de părinți ar atârna inima unui copil. Nu e așa. Schimbarea inimii o face Duhul, iar părinții pot pune doar la bătaie tot ce au ei: dragoste, cunoaștere, credință etc. Sunt părinții buni mai puțin sfinți dacă un copil merge în altă direcție decât merg ei?

  9. Sigur ca rezultatul actelor educative este contingent parintilor. Am vrut sa spun doar ca parintele trebuie sa-si creasca copiii in frica lui Dumnezeu. Atat. Din aceasta perspectiva nu este totuna daca un parinte insufla sau nu unui copil credinta in Dumnezeu si vietuirea crestineasca. Iar a judeca faptele sau ne-faptele nu este tot una cu a judeca persoana.

  10. Haideţi să încercăm împreună să analizăm ce-am spus, poate mă convingeţi dumneavoastră pe mine. Dar, pentru asta, v-aş ruga mai întâi să creăm un context mental (sufletesc ar fi prea mult, totuşi de dorit) în care să acceptaţi că pot exista creştini nemulţumiţi în Biserică. Şi nu mă refer la nemulţumiri ecumenice, administrative, instituţionale, pecuniare, referitoare la calitatea slujitorilor şi a enoriaşilor, ci nemulţumiri duhovniceşti. Nu discutăm prin ce mecanisme, dar cumva Biserica îi dă unui astfel de credincios ipotetic o senzaţie de insaţietate, de inadecvare, de fractură faţă de ceea ce, înaintea lui Dumnezeu, omul crede că ar trebui să fie şi să facă Biserica pentru fiecare credincios şi pentru lume. Asta ar fi o categorie de oameni, suprapusă parţial cu categoria celor care se simt nemulţumiţi de ei înşişi în raport cu Dumnezeu. Aceştia din urmă să zicem că ar trăi o permanentă foame după sfinţenia din primele dumneavoastră citate, şi nu pot trăi mulţumiţi că au îndeplinit tot ce se cere pentru o bună viaţă în Biserică, ba chiar simt foarte acut că ritualurile la care participă cu devoţiune au nevoie de sancţiunea Duhului Sfânt – pe care vor s-o simtă în toată fiinţa lor, clipă de clipă. Să zicem că ar exista nişte creştini care simt că se duc la sânul Bisericii ca la un spital duhovnicesc, numai că acolo Doctorul Şef de Clinică nu vine în persoană să-i consulte, ci trimite nişte studenţi în primul an sau nişte doctori bătrâni foarte buni, calzi şi pricepuţi (şi deloc ramoliţi, fiţi pe pace). Să zicem că ar exista nişte creştini care nu se pot duce la Biserică pentru a pleca de acolo mulţumiţi şi triumfători că şi-au luat doza de tratament pentru încă o zi sau săptămână, ci au impresia că ar trebui să plece zdrobiţi şi smeriţi, simţindu-se nevrednici şi nevindecaţi, flămânzi şi goi, orfani, leproşi sau văduvi – şi asta nu pentru că nu au îndeplinit întocmai ce le cere Biserica, ci pentru că simt că astfel nu au scăpat de eterna reîntoarcere la păcat şi de lipsa esenţială de sfinţenie imposibilă, acea desăvârşire la care nu pot uita că au fost şi sunt chemaţi imediat după ce şi-au ridicat fruntea din ţărână. Nu pot uita, de exemplu, că poate nu sunt în stare să moară pentru credinţă, că îşi iubesc slujbele şi imaginea mai mult decât pe Dumnezeu, că nu pot lăsa totul ca să-L urmeze pe Cristos, că privirile li se duc fără voia lor unde nu ar vrea să le lase, că fac mereu şi mereu ceea ce urăsc să facă. Dacă sunteţi de acord că astfel de creştini pot exista, aproape că am creat contextul necesar.
    Şi acum să discutăm ce am spus, în ideea că totul se aplică în interiorul Bisericii.
    „Cred cu tărie că Isus Cristos a spulberat definitiv orice şansă de a ne mai lăsa aserviţi de religiozitate, ritualism, tradiţionalism, legalism, moralism şi alte asemenea. Triunghiul mântuirii este simplu: Dumnezeu, aproapele şi eu însumi, orice alte condiţionări instituţionale sau formale dispar la Judecată, inclusiv noţiunea de comunitate, pentru că pe aceea trebuie să ne-o construim cu Isus alături, aproape după aproape.”
    Cere cumva Biserica forme fără fond, sau împlinirea cuvintelor vieţii veşnice? Vrea Biserica creştini nominali, care să pună mai presus de miezul arzător al Evangheliei tot felul de rânduieli omeneşti? Vrea Biserica împlinitori formali fără dragoste şi înţelepciune, vrea roboţi confesionali sau creştini cu pricepere? Vrea Biserica să ne uităm la aparenţe sau la esenţe? Vrea Biserica să devenim dependenţi de drogul îndreptăţirii sau al slujirii? Vrea Biserica să existe o comunitate care e legată numai prin înlănţuirea de fitile a lumânărilor de Paşti? Vrea Biserica ca aproapele fiecăruia să aibă carnet de membru al clubului parohial?

    • ERATĂ: …de drogul îndreptăţirii, sau de cel al slujirii?

  11. Dacă vă întrebaţi de ce i-am inserat în contextul premergător pe acei creştini care au impresia că Biserica şi-a pierdut direcţia, să ştiţi că am făcut-o pentru că este o situaţie absolut normală în afara ortodoxiei. Nu ştiu dacă veţi reuşi să vă imaginaţi că şi în ortodoxie ar putea exista astfel de creştini, dacă veţi reuşi să vă debarasaţi de impresia că astfel de senzaţie este caracteristica celor rătăciţi de Sfânta Maică Biserica. Totuşi, din cauză că principala ancoră în realitatea duhovnicească le rămâne acestora Scriptura, cred că nu ar trebui să rejectaţi din start şi fără cercetare chiar orice spun, pe motiv că nu coincide cu gândirea Sfinţilor Părinţi ortodocşi. Un astfel de reducţionism mi se pare pur şi simplu periculos. Dacă e periculos pentru catolicism, de ce nu ar fi un semn că e periculos şi pentru ortodoxie? Din punctul meu de vedere, Ecclesia Triumphans înainte de vreme este marea problemă a Bisericii, pentru că se poate pierde dependenţa totală de Duhul Sfânt tocmai pentru că suntem prea siguri că e la cârmă şi nu ne mai cercetăm parcursul.

  12. E minunat că nu v-aţi contaminat de Extra ecclesiam nulla salus, dar ar fi bine să ştie cât mai mulţi ortodocşi asta, pentru că multor suflete aduc tulburare.

    „Credem insa ca doar in ortodoxie putem gasi calea deplinei apropieri de Dumnezeu. Pentru dumneavoastra poate fi o eroare logica – afirmatie goala. Pentru noi, dovada sunt Sfintii Bisericii.”
    Sunt trei probleme aici, dar nu este nicidecum o afirmaţie goală. A lua ca dovadă partea duhovnicească a lucrării Sfinţilor Bisericii este mai mult decât indicat, dar despre partea materială nu se poate, cred eu, spune acelaşi lucru fără riscuri. Cine acceptă această idee va vedea lesne sfinţi şi în afara ortodoxiei, deci poate că există mai multe „căi” (impropriu spus) ale apropierii depline de Dumnezeu. Apoi, este oarecum o impietate, pentru unii aproape o imposibilitate viscerală pe care ar fi util să o înţelegeţi, în a considera că, pe lângă Domnul nostru Isus Cristos, putem vedea căi infailibile în alcătuiri şi rostuiri omeneşti. Biserica o fi dânsa instituţie divino-umană, dar partea umană a călcat pe de lături în mod repetat şi documentat (pentru unii, desigur – alţii au dreptul dar nu şi datoria să-şi apere ideologic cetatea de scăpare ca şi cum ar fi chiar Ierusalimul ceresc). În fine, în privinţa apropierii depline de Dumnezeu ar fi potrivit să nu existe alt algoritm sau tehnică la discreţia omului în afară de implorarea acordării unui har deosebit pentru muritori şi urmarea voii Lui. A descoperi un „buton” sau o formulă fără greş pentru iluminare contrazice esenţa smereniei şi totala dependenţă de suveranitatea lui Dumnezeu.
    Nu ştiu dacă v-am convins că nu am luat în râs Cincizecimea, dar nu cred că voi mai face curând o nouă încercare.
    Analiza logică o fi perfectă, nu contest, numai că fraza nu reprezintă un raţionament, ci o concluzie concisă a unei înţelegeri, implicând raţionamente şi intuiţii pe care nu le-am prezentat spre a fi atacate, şi nici nu intenţionez aşa ceva, fiind vorba despre un aforism discutabil la infinit şi plasat la o distanţă la fel de infinită de baza nasului meu sau de talpa unei gâşte. Nu am pretenţia că aş putea susţine această idee în faţa a mii de argumente contrarii, am numai intuiţia că închinarea în Duh şi Adevăr dizolvă în sine toate constrângerile şi devine soluţia unei trăiri creştine imperfecte în permanent drum spre Perfecţiune (nicidecum spre perfecţiune).
    Ar mai fi, poate, multe de discutat în contradictoriu şi de replicat, dar nu le mai văd importanţa, după ce am amintit de Perfecţiune. Spre Care aş prefera să ne focalizăm împreună, fără prea dese translaţii.

  13. Trezindu-mă ca de obicei azi cu mintea în iad, mă văzui chinuit de o problemă oarecum de logică, pe care sper să mi-o lămuriţi. Anume, dacă se pot mântui oamenii şi în afara bisericii Ortodoxe (scuzaţi miniaturizarea, are numai scop de contrast faţă de ce urmează), atunci care este definiţia Bisericii lui Cristos? Aş avea nevoie de o definiţie operaţională, mimetică, pentru că din celelalte am auzit destule şi mă satisfac toate.
    Mulţumesc.

    • Un lucru la care nu mă aşteptam să mă gândesc ar fi că ăştia toţi sunt ca tâlharul de pe Cruce… Aşa se rezolvă elegant problema, practic toţi ar putea deveni ortodocşi cu ultima suflare. Vă rog să nu o luaţi ca o zeflemea, e serios. Dar aştept şi soluţia dumneavoastră.

  14. Şi eu voiam să-l întreb pe Alexandru care e diferenţa între biserică şi Biserică, pentru că e destul de confuz să numeşti o anumită credinţă/ confesiune etc Biserică; confuz pentru cititori deoarece e indusă ideea că respectiva biserică (credinţă) este singura adevărată. Dar, din comentarii, am înţeles că Alexandru nu doreşte a se înţelege acest lucru. De asemenea, sper să nu se simtă în vreun fel bruscat de aceste întrebări, ele vin natural în urma ideilor din dialog (interesant, de altfel) şi nu au ca scop descalificarea ortodocşilor, ci chiar acceptarea faptului că, de o seamă cu ei, ar putea exista şi alţi creştini.

  15. Doamne ajuta!
    Vad ca ati avut ceva activitate de cand am intrat ultima oara!
    Incerc sa imi sistematizez cele spuse de dumneavoastra. Unele tin de problematica duhovniceasca, altele de teologie dogmatica si altele doar de, sa zic asa, teologie sociala.
    Indeobste viata de credinta a unui om este ceva atat de intim incat nu poti intra cu bocancii propriei intelegeri. Pentru problemele ad intra chiar nu stiu ce sa faca cineva care nu este ortodox.
    Drama parasirii de Duhul o traim toti, la diferite intensitati si durate in timp!Ortodoxul alearga la parintele lui duhovnic, la scaunul de spovedanie si la sfat. Stiti asta. Cat mai des cu putinta. Este o adevarata bucurie sa-i vezi cum intra si cum ies de acolo. Intariti si curatati! Si cad si sunt ridicati, si cad si se ridica… Numai Dumnezeu stie cum ii prinde ceasul treceriii.
    Sa ma iertati, nu am sa detaliez, cu caldura recomand scrierile arhimandritului Sofronie.
    Pentru problematica ad extra un pic cu uimire vad ca le traiti la o mare intensitate sufleteasca.
    Revin des in discursul dumneavoastra termenii de legalism, moralism si ritualism. Ma gandesc ca aceasta este si semnul unor asteptari prea des inselate, dar si nevoia de reazam neclintit. Asa cum inteleg si simt mersul lucrurilor cred ca asteptarile va vor fi in continuu inselate. Un ortodox nu are dilemele legate de contextul ecleziastic in care este. Ci doar legate de sine! Oricate iude si oricata apostazie este in Biserica, ortodoxul n-are a face (ad extra) decat ceea ce este in puterile lui, in raza lui de actiune, in rest sa-si vada de pacatul lui. Dumnezeu lucreaza si scoate la vreme potrivita pe lucratorii Lui. Ganditi-va ca arienii erau mai multi decat ortodocsii, ca Sf. Maxim Marturisitorul a fost singur si toate patriarhiile Orientului erau in erezie, ca iconoclastii erau mai puternici in frunte cu imparatul si totusi Biserica a invins.
    Voi continua..

    • Înainte de a merge prea departe: este rgeşit să particularizăm discuţia pe cazul meu. Nu v-am prezentat povestea vieţii mele, ci am vrut să avem un context comun, al cărui esenţă nu este dezamăgirea, ci foamea şi setea de Dumnezeu. Vă asigur că nu-mi sunt străine avatarurile creştinilor ortodocşi care cad individual şi se ridică doar în Biserica Ortodoxă. Discuţia legată de ritualism şi legalism ar putea să ducă şi la analiza cauzelor pentru care consideraţi că alte biserici decât cea ortodoxă nu pot fi acel spital duhovnicesc prin care să se vindece creştinii, dar nu are rost să o purtăm dacă vă deranjează termenii – poate găsim alţii care doar să ne aducă aminte la ce ne referim – orice ne asigură raţiunea că trebuie să facem chiar dacă inima nu ne este prin neprihănire lângă Dumnezeu.

  16. Asa cum am inteles eu din intersectarea cu ne-ortodocsi, Biserica este comunitatea credinciosilor in Sfanta Treime, transdenominational si supradogmatic (eventual aderenta la un set minimal de norme dogmatice).
    Actul infiintarii unei „biserici” (organism cu constiinta ecleziala si dogmatica de sine statatoare) nu contine in chiar definitia lui neascultarea fata de porunca Mantuitorului si fata de actul de la Cincizecime?
    Actul de a infiinta o noua „biserica” este biblic? Se pot regasi semintele in practica apostolica?

    OK, poate justitificati aceasta prin faptul ca radacina din care a plecat e putreda.
    Dar daca Biserica inseamna un topos privilegiat de lucrare a Duhului, inseamna ca actul de infiintare a unei biserici inseamna implicit recunoasterea ca topos-ul de provenienta nu mai este privilegiat in Duhul. Asta nu inseamna implicit ca facem mincinos pe Mantuitorul care spune: „pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.”
    Dar acest lucru, prin iteratie, ne afecteaza pe toti, caci din toate „bisericile” au iesit mladite. Nu inseamna deci ca mai multe biserici inseamna nici o Biserica?

  17. De ce nu am putea spune câteva ceva din mai multe biserici (diferit sua, de ce nu, asemenea) să însemne o Biserică? Desigur acele „câteva” mai greu identificabile pentru noi (care nu ştim toate lucrurile pentru că nu ni s-au arătat, ci vedem „ca-ntr-o oglindă” încă) şi foarte clare lui Dumnezeu (care cunoaşte toate inimile).
    Dacă avem impresia că numai acea biserică este călăuzită de Duhul care nu are nicio hibă, ne înşelăm singuri, pentru că asemenea biserică nu există pentru că nu poate face abstracţie de elementul uman şi, deci, păcătos din ea. Deşi fiecare biserică spune în parte că Dumnezeu este conducătorul ei, omul (care pune în aplicare poruncile Domnului) are încă firea păcătoasă în el până la înviere.

  18. Si vin sa va intreb: daca stim ca omul are „firea pacatoasa in el pana la Inviere” atunci rezulta de aici ca actul infiintarii unei noi biserici este rezultatul actiunii unei firi pacatoase. Un om ce se stie pacatos se apuca de infiintat o noua biserica? E biblic asa ceva?

  19. Teofil, dacă nu cer prea mult, ne mai spui câte ceva? Nu m-am autoproclamat purtător de cuvânt al evanghelicilor sau al neortodocşilordintoateţărileuniţivăţilor, n-aş vrea să-ţi invadez spaţiul şi tare simt nevoia să ştiu dacă nu cumva discuţia de până acum ar fi trebuit să fie pe alte coordonate. Am încercat să fie cât mai generice, dar nu am control din exterior. Ar fi păcat să irosim timpul lui Alexandru pentru o anamneză privată.

    • Tocmai citesc Henri de Lubac – Meditație asupra Bisericii și încerc să mă dumiresc unde lasă teologul francez loc și pentru noi, alde evanghelicii recenți… Încă nu m-am lămurit, poate că și din cauza limbajului său mai pre(ten)țios.

      Cât despre discuțiile purtate de dvs, recunosc că am o oarecare inapetență pentru limbajul prea sofisticat. Tocmai de aceea v-am urmărit, dar cam pe sărite. O să încerc, după ce văd ce înțeleg din de Lubac, să formulez un feedback. Sper să nu vină mult prea târziu.

      • Dur dar meritat… Încă o dată îmi cer scuze şi mă retrag precum Grivei, cu coada între picioare.

        • Nu intenționam să fiu în niciun fel dur. Doar explicam de ce nu pot veni cu o perspectivă exterioară articulată. M-am pierdut pe traseu. Or asta nu e neapărat vina dvs, ci poate ține doar de lenea mea când vine vorba de exprimări formulate mai sofisticat. Dar, recunosc, uneori e necesară această exprimare complicată/complexă, fiindcă numai așa se poate cuprinde ideea. Deci nu e un reproș sau o sancțiune ce spun eu. Dimpotrivă, dacă s-a întâmplat să vă deschid apetitul pentru această discuție/polemică, sunt bucuros să vă fi fost de folos.

        • Dar aveţi dreptate, mă preocupă faptul că mă fac atât de greu înţeles! Nu stăpânesc balanţa dintre spontaneitate şi calcul rece, pentru că sunt convins că unele lucruri nu se pot spune decât „la cald” – ce folos, însă, dacă nu le pricepe nimeni? În cazul de faţă, ideea de bază pentru care mă „agitam” e, totuşi, foarte simplă. Creştinii nu par a şti să gestioneze echilibrat esenţa profund mistică a credinţei lor, nici la nivel individual şi nici la cel instituţional. Cred că toate „ismele” pe care le-am combătut se justifică doar pentru a ne pregăti mistica relaţiei cu Dumnezeu, pentru a avea un colac de salvare după căderi şi un far către ţărmuri sigure dacă valul mistic ne-a dus prea departe. Dar mi se pare că suntem permanent în pericolul de a absolutiza o extremă sau cealaltă. În ortodoxie pare să existe tocmai această şansă deosebită de a controla balanţa, şi mă contrariază atunci când văd că se accentuează ca esenţială latura „ismelor”, uitând că de fapt ţelul ei este tocmai o bună şi sigură apropiere de o relaţie mistică cât mai constantă în urcuşul spre Dumnezeu. „Ismele” sunt tiranice tocmai pentru că ne dau siguranţă şi mulţumire, ori creştinii nu au voie să devină vreodată mulţumiţi cu ce au.

  20. @ Alexandru,
    Şi dacă biserica primară, înfiinţată de Cristos, a dat mai apoi în scindare şi nu poate fi numită perfectă nici în momentul de faţă, ce rezultă?
    Nu mai important e sfârşitul unui lucru decât începutul lui?

  21. Discutiile de aici m-au impins sa mai arunc o privire pe un studiu fundamental in ecleziologia ortodoxa, si anume „Taina Bisericii” a parintelui Boris Bobrinskoy. Am sa incerc sa va pun la inima cateva idei.
    „La fel cum vointa lui Dumnezeu este un act si se numeste lume, tot astfel intentia Sa si mantuirea oamenilor se numeste Biserica” – Pedagogul, Sfantul Clement al Alexandriei.
    „Istoria Bisericii incepe cu istoria lumii. Creatia lumii poate fi socotita ca un fel de pregatire pentru cea a Bisericii, deoarece scopul sau final este ca regnul naturii create sa se regaseasca in cel al harului[…] Lumea a fost creata pentru om si aceasta creatie este de asemenea, cea a primei Biserici al carei principiu se afla in chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Omul a fost introdus in lumea naturala in calitate de preot si profet pentru ca, prin mijlocirea lui, lumina harului sa se comunice la intreaga creatie. Atunci Fiul lui Dumnezeu ar fi locuit printre oameni si ar fi stapanit cu slava in lume, raspandind fara incetare lumina si puterea cereasca pana la prefacerea pamantului in cer[…] Prin neascultare, starea primara de fericire a fost distrusa, omul s-a indepartat de la comuniunea datatoare de viata cu Dumnezeu, izvoarele harului dumnezeiesc au secat, iar legatura dintre om si Dumnezeu a fost stricata; dar in adancul naturii umane, samanta Bisericii a ramas vie, ca fagaduinta Semintei care va zdrobi capul sarpelui” – Sfantul Filaret al Moscovei.
    „Sa nu credeti ca mireasa (din Cantarea Cantarilor) sau Biserica nu exista decat de la venirea Mantuitorului in trup; ea exista de la inceputul omenirii si chiar de la crearea lumii, si chiar – il iau aici ca martor pe Sfantul Apostol Pavel – dinainte de crearea lumii: <> .
    Apoi in Psalmi sta scris:<>. Primele temelii ale Bisericii au fost puse deci dintru inceput” – Origen
    „Edenul este noua gradina de desfatare asezata spre Rasarit, adapostita de tot felul de pomi; prin aceasta trebuie inteles adunarea celor sfinti si locul sfant in care este asezata Biserica” – Sfantul Ipolit Romanul
    Mai sunt si alte citate din Sfantul Efrem Sirul, din Sfantul Clement Romanul, din Pastorul lui Herma.
    Aceste texte ne fac mai sensibili la Taina care este Biserica. Si este o Taina pentru ca, spune parintele Bobriskoy, „Biserica este dintru inceput o epifanie a vointei dumnezeiesti de mantuire, de viata si de comuniune vesnica. Raiul este o prima manifestare a acesui proiect divin si trinitar. Biserica rezulta deci din sfatul trinitar. Aceasta este o notiune teologica pe care gasim la Sfintii Parinti[…] Daca Dumnezeu este Treime, El creaza omul dupa chipul si asemanarea Sa nu numai ca persoana, dar si dupa modelul comuniunii trinitare. <>. Acest cuvant din Cartea Facerii nu se refera doar la un cuplu de oameni aflati in Rai, ci exprima o realitate inerenta fiintei umane care este, prin natura si prin vocatia sa, o fiinta a comuniunii. Regasim aici eclesiologia ca plenitudine a antropologiei insasi.[…]
    Astfel, in Duhul Sfant, Biserica este viata, adevar, sfintenie, ea devine Duh prin Duhul Sfant care este in ea, prin spiritul fecioriei sale, al maternitatii sale si al bucuriei sale, in fine, prin spiritul biruintei sale, adica al Invierii lui Hristos in sfinti si in pacatosii care se pocaiesc. Astfel, a vorbi despre sfatul trinitar referitor la Biserica inseamna a intelege ca Taina Bisericii este aceeasi cu Taina Treimii, adica un mister al iubirii. Iubirea treimica este evenimentul ontologic primordial care constituie si creeaza Biserica in fiinta sa si care determina structurile sale, institutiile sale. Prin urmare, Biserica este sinodala dupa imaginea sfatului trinitar lucrator in ea.
    Prin analogie, se poate aplica Bisericii teologia triadologica – scria parintele Alexander Schmemann. La fel cum cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi nu divizeaza fiinta dumnezeiasca, fiecare dintre Ele avand-o si traind-o in intregime, la fel Biserica – Trup al lui Hristos, nu este divizata prin multiplicitatea Bisericilor [ortodoxe locale]. Dar la fel cum persoanele Sfintei Treimi se connumara – dupa expresia Sfantului Vasile cel Mare, la fel se connumara Bisericile si exista intre ele o ierarhie. Astfel, canonul 34 apostolic a instituit organizarea sinodala a provinciilor bisericesti pentru ca Tatal, Fiul si Sfantul Duh sa fie preamarit chiar in ordinea vietii eclesiale. Prin urmare, chiar organizarea Bisericii, precum si stabilirea si dreapata exercitare a slujirilor, a diaconatului si intaietatii contribuie la preamarirea Sfintei Treimi”.

  22. Am incercat sa citesc disputele de mai sus, la inceput mi s-au parut interesante , dup-aceea m-am pierdut pe traseu iar la sfarsit am concluzionat plin de admiratie: Ce destepti sunt oamenii acestia! Gandirea mea, gandirea ta, biserica ta , biserica mea. Biserica de cartier nu mai are cum sa faca loc BISERICII NOASTRE, pentru ca e cartierul nostru!

    Bine tintit articolul tau, dovada, disputele lansate pe marginea lui!

    Felicitari!

    • O spun cu durere, ai vazut cate teorii s-au tesut pe marginea unei axiome concrete: IUBITI-VA UNII PE ALTII ? Dureros de adevarat, si nici macar nu-si dau seama…

    • Da, ne-am construit și exegeze și tot ce a fost necesar pentru ca nu cumva să fim nevoiți să ne bine-înțelegem unii cu alții, darămite să ne iubim (fugi d-aici!).

  23. Reblogged this on Daniel Lucescu and commented:
    Un gand evanghelic de Rusalii !! Biserica noastra vs Biserica voastra

  24. […] Biserica de cartier sau abrograrea Rusaliilor […]

  25. […] ce se întâmplă din punct de vedere religios afară. Atunci când comunitatea are impresia că e singura „biserică” creștină din tot arealul (uitând că există și alte confesiuni, inclusiv evanghelice în același perimetru). Mi-e încă […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

AUDIATUR ET ALTERA PARS

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: