Evoluția ne-a afectat în mod diferit

Tratament pentru mânie

Blogul Scriptorie a cam zăcut în paragină de o vreme. Am adaugat o nouă recenzie și nutresc speranța să se resusciteze puțin activitatea p-acolo. Am și eu ceva idei, dar sper să mai primesc și de la alții, nu doar sugestii, ci și texte. Că ăsta era scopul inițial (care nu s-a schimbat între timp): să se adune acolo cât mai multe recenzii, făcute de cine dorește, pe cărți ce vizează moștenirea noastră culturală creștină.

Rețin aici doar un fragment din recenzia pe care am făcut-o la cartea lui Gabriel Bunge – Mânia și terapia ei după avva Evagrie ponticul.

E complicat să vorbești azi despre vindecarea unui viciu, care nu mai e de multă vreme socotit viciu. Așa că, nefiind ceva rău, de ce ar necesita tratament? Putem pune punct și să considerăm discuția încheiată.

Și totuși, mânia își arată chipul dizgrațios cu precădere în manifestările ei considerate extreme. De pildă, un părinte care își lovește copilul la mânie și îl schilodește este socotit un monstru. Sare toată lumea, și pe bună dreptate, să înfiereze un asemenea comportament.

Venind însă înapoi pe firul mâniei, se poate observa că ce se aștepta de la individul agresiv este autocontrol, adică înfrânarea pornirii generatoare de violență. Cum să explici totuși necesitatea strunirii unui impuls natural? Căci adesea mânia (în formele ei mai blânde) este justificată cu expresii de genul: „Așa sunt eu”, „Așa mi-e firea” etc. În subtextul acestor legitimări se poate citi următorul mesaj: mânia este naturală și nu poate fi sancționată moral.

Așadar, pe de o parte avem această pornire naturală, firească, care se sustrage oricăror evaluări etice, iar pe de altă parte avem reacția civică ce clamează necesitatea unui control riguros. Cu alte cuvinte, există totuși o sancțiune socială care poate fi aplicată.

De aici decurge că mânia nu este incriminată sub raport moral (let us not become judgemental!) la nivel de individ, însă este condamnată social. În măsura în care mânia este socialmente contondentă, ea devine suspectă și blamabilă. În numele a ce? Probabil că în numele răului pe care-l pricinuiește.

Reiau raționamentul sugerat inițial. Dacă mergem pe firul mâniei către origine, nu există un punct de la care începând ea să poată fi socotită bună, ci, cel mult, inofensivă social. Câtă vreme ea nu face rău decât celui în cauză, societatea nu are nimic de obiectat. Însă mânia face rău celui în cauză. Ne-o spun psihologii care ne îndeamnă mereu să evităm situațiile stresante. Or mânia este un mare generator de stres. Faptul acesta cred că nu mai trebuie dovedit.

Un argument indirect în favoarea celor spuse până acum îl reprezintă diversele modele de anger-management, care nu sunt decât niște paleative psiho-sociale menite să canalizeze o energie considerată distructivă într-o zonă cât de cât salubră, eliberând astfel individul de tensiunea cu potențial dăunător.

Iată că, în cele din urmă, se justifică discuția în termeni de tratament și, dacă nu chiar viciu (fiindcă pentru asta e necesară adoptarea paradigmei creștine), atunci măcar de boală. În orice caz, mânia nu ne mai apare ca fiind o manifestare naturală și sănătoasă, ci cel mult necesară și inevitabilă.

Textul integral se găsește aici.

Iubirea de moșie… și fotbalul

În urmă cu doi ani, după un meci de fotbal pierdut de România în fața Serbiei, scriam textul de mai jos. Îl readuc în anteția (unora dintre) dumneavoastră, nu pentru că mi-ar fi fost lene să îl rescriu sau să-l actualizez, ci pentru că nu-mi place să fac lucruri inutile. În esență, atunci spuneam că echipa noastră pierde din cauză că terenul – chestia aia fizică pe care se sprijină fotbaliștii cu picioarele – nu ține cu noi. Ba chiar mai rău, ne stă împotrivă.

Din câte am înțeles eu, și la ultimele vreo 3 meciur ale echipei naționale, totul a mers strună. Deci numai mama Geea mai poate fi învinuită. Principala problemă e că antrenorul nu mai reușește să intre în relația intimă cu teluricul, așa ca odinioară. Cum principala noastră armă în lupta cu adversarii e „iubirea de moșie”, tot ce merge prost în confruntările cu străinii aici trebuie să-și aibă obârșia: în deteriorarea comuniunii om-natură.

Ia vedeți și domniile-voastre câtă dreptate aveam:Citește mai mult »

Vali Sterian – Rugă

Iată cum gândeau, în pușcărie fiind, cei din categoria lui Ion Diaconescu. Versurile cântecului au fost scrise de către Corneliu Coposu – un alt „trădător de neam și țară”.

Rugă

Cerne, Doamne, liniştea uitării
Peste nesfârşita suferinţă,
Seamănă întinderi de credinţă
Și sporeşte roua îndurării.

Răsădeşte, Doamne, dragostea şi crinul
În ogorul năpădit de ură
Și aşterne, peste munţi de zgură,
Liniştea, iertarea şi seninul.

La moartea lui Ion Diaconescu

Deși îmi pare hilar, poate că n-ar fi chiar lipsită de orice noimă precizarea că între Dan Diaconescu și Ion Diaconescu nu există nicio legătură. Ci e doar o amară coincidență de nume.

Ion Diaconescu, fost președinte al PNȚCD, era unul dintre liderii autentici, trecuți prin pușcărie, însă credincioși idealurilor lor. Un lider care şi-a probat vrednicia cu aproape două decenii de închisoare comunistă.

E bine însă că a murit, fiindcă acum istoria poate fi făcută după bunul plac al fiecăruia. Nu mai e cine să contrazică aberațiile. Suntem pregătiți în sfârșit să admitem că, de pildă, comunismul a fost bun, chiar simpatic, ba poate generos. Atâta doar că era prost aplicat. Așa cum zicea Iliescu în zorii aşa-zisei democraţii post-decembriste.

Apropo de Iliescu, în sfârșit a scăpat și el de „elementele fasciste” care-l călcau pe nervi în 1990. A fost izbăvită România noastră dragă de „vânzătorii de țară”, cu care ne băga tot Iliescu în sperieți în acel mai de tristă amintire, când peste trei sferturi dintre români îi dădeau crezare şi voturi fostului activist comunist.

Ca să vedeţi logică de demagog: cei care voiau să vândă ţara erau tocmai oamenii care făcuseră puşcărie din patriotism, din cauză că voiau să scape România de molima stalinistă. Pe când patrioţii erau cei care profitaseră din plin de regimul comunist şi, eventual, care-i schinguiseră pe deţinuţii politici. Ăsta era mesajul lui Iliescu imediat după revoluţie. Îmbrăcat însă, la mare artă, în tot ceea ce era necesar încât să stârnească reacţii de antipatie împotriva „duşmanilor poporului”.Citește mai mult »

Bicicleta

În urmă cu vreo cinci ani, făceam drumul de acasă până la serviciu cu bicicleta. Foarte eco și foarte sănătos. Eram cât se poate de trendy. Din păcate, un hoț priceput m-a lăsat pieton. Nu prea am înțeles de ce a râvnit la cel mai ieftin DHS de pe piață… În fine.

La vremea respectivă, cea mai mare grijă era să găsesc un drum cât mai puțin aglomerat, să evit străzile mari și arterele foarte circulate. Vă mărturisesc că nu era tocmai ușor, fiindcă, dacă găseai un trotuar, sigur avea porțiuni foarte nasoale, așa că erai nevoit adesea să ieși în calea mașinilor. Unde mai pui și faptul că pe un trotuar relativ îngust trebuia să încapă și pietonii, și bicicliștii, și animalele de companie. Uneori negocierile erau destul de aprige…

Prin urmare, se înțelege că am primit cu mare bucurie vestea că Oradea pregătește piste pentru bicicliști. Când colo, în loc de piste, am căpătat niște mâzgălituri pe trotuar, care, chipurile, delimitau zona alocată bicicliștilor de cea a pietonilor. Altfel spus, eram nevoit să fac exact ceea ce făceam și până atunci, atâta doar că acum aveam o linie pe care să ne batem.

Colac peste pupăză, pe porțiunea dintre Cantemir și Nufărul (indicația e doar pentru cei familiarizați cu Oradea, pentru restul o să zic: vreo 3-4 km), pista era absolut impracticabilă, din cauza autoturismelor parcate pe sectorul destinat bicicliștilor. Nimeni nu ținea cont de acea „pistă”. Nici cei care aveau tot interesul să țină cont nu puteau, fiindcă n-ai ce să faci unei mașini parcate decât, eventual, s-o „mângâi” cu cheia. Celor care li s-a întâmplat, le jur că n-am fost eu!Citește mai mult »

O zi când orice e posibil

Mărturisesc ruşinat că prima dată când am citit titlul cărţii, nu m-a nedumerit în niciun fel. Simţul pentru lucruri neobişnuite se pare că se poate aplatiza. Acum mă întreb cum e posibil să nu te miri că există 35 (!?) mai… Dar câte alte lucruri neobişnuite vor fi trecut pe lângă mine, fără să mă surprindă!?O scurtă incursiune bio-bibliografică scoate din „negura vremilor” un autor care s-a confruntat cu sistemul nazist (a fost arestat în câteva rânduri), care a scris teatru (Şcoala dictatorilor), romane (Fabian), versuri, scenarii de film şi cărţi pentru copii: seria lui Emil (Emil şi detectivii, Emil şi cei trei gemeni) sau Secretul celor două fetiţe.

Îmi amintesc de o ecranizare făcută după Kastner. Acţiunea filmului se petrece într-un liceu de băieţi. Conflictele se consumă, surprinzător poate, nu între elevi şi profesori, ci între elevii a două şcoli. Răutatea copiilor – un subiect dur şi inconfortabil încă de la Sf. Augustin (sau, dacă preferați, de la profetul Elisei) încoace. Dar precipitatul final adună laolaltă lucruri precum prietenia, fidelitatea, curajul, generozitatea, responsabilitatea, discreţia etc. Adică ceea ce ţine de fondul bun (nu neapărat natural) al umanităţii, binele care se opune dezagregării, forţe de… coeziune care diminuează măcar entropia socio-morală.

Să revenim. Fiind 35 mai, totul e posibil. Citește mai mult »

Politica (dacă tot se discută intens despre alegeri)

 

Caricaturi prealuate de pe vidu.ro.

Lecturi de Nobel – 2 poezii de Tomas Tranströmer

Photo © Ulla Montan

Din volumul Pagini din cartea nopții (trad. Dan Shafran, Iași, Polirom, 2003), am ales două poezii. Le-am selectat pe astea pentru că mi-au plăcut mie. Alt criteriu „estetic” n-am avut.

Cărți poștale negre

I

Agenda plină până la ultima filă, viitor incert.
Odgonul fredonează o baladă apatridă.
Ninsoare pe marea de plumb nemișcată. Umbrele
se iau la trântă pe chei.

II

La mijlocul vieții se întâmplă ca moartea să vină
și să ia omului măsura. Vizita aceasta
e uitată și viața continuă. Costumul, însă,
e cusut pe neobservate.

Arce romane

Înăuntru, în uriașa biserică romană, turiștii se înghesuiau în penumbră.
O arcadă se căsca în spatele altei arcade, și nici o viziune de ansamblu.
Flacăra câtorva lumânări pâlpâia.
Un înger fără chip m-a îmbrățișat,
șoptindu-mi prin tot trupul:
„Nu te rușina că ești om, fii mândru!
Înăuntrul tău se deschide arcadă după arcadă la infinit.
Nu vei fi niciodată gata, și așa e drept să fie.”
Orbit de lacrimi,
am fost împins în piazza înfierbântată de soare
împreună cu Mr și Mrs Jones, Domnul Tanaka și Signora Sabatini
și înăuntrul tuturor acestora se deschidea arcadă după arcadă la infinit.

Jocul perspectivelor – hermeneutica la purtător

Mai adaug și eu o părere, dacă tot e benefic, în chestiunea interpretării Scripturii. Ideea nu e să merg pe linia inițiată de d-l Bodiu, ci să deschid subiectul și către alte paliere de discuție. Tema e generoasă și de mare însemnătate practică.

Avem o certitudine. Și anume, că fiecare evanghelic e pe cont propriu cu Biblia lui. Într-un fel, e chiar spectaculos și – de ce nu? – providențial felul în care s-a păstrat totuși o direcție cât de cât unitară. Probabil că, cel puțin pentru baptiști, orele de școală duminicală au cântărit destul de mult în această privință.

Chiar dacă nu va fi existat și o metodă unitară, măcar exista un program comun și disponibilitatea de a citi Scriptura. În plus, liniile de forță ale vadului confesional au fost păstrate prin delimitările identitare, adesea aceste trăsături definitorii funcționând și ca principii hermeneutice.

De pildă, orice verset care ar fi conținut o eventuală aluzie la botezul copiilor era interpretat ca referindu-se exclusiv la adulți. Se căutau cuvinte cheie care să susțină interpretarea și se trecea triumfal mai departe. În butul ortodocșilor.

Orice text biblic ce putea da cuiva prilejul să creadă că un al doilea botez – cel cu Duhul Sfânt – este necesar era interpretat de baptiști foarte restrictiv, până acolo încât se ajungea la mult discutatul cesaționism, în timp ce penticostalii, dimpotrivă, îl socoteau normativ și obligatoriu.

Fiecare dintre aceste mărci identitare – vezi și predilecția adventiștilor pentru o parte a Legii mozaice – au constituit solide frontiere hermeneutice. Dacă adăugăm la asta și numărul mic de „intelectuali” din bisericile evanghelice, avem deja ingredientele unei subculturi destul de bine păzite de influențele cu potențial eretic. Vedeți bine că povestea cu pericolele liberalismului a înflorit mai ales în ultimii 20 de ani. Înainte altele erau problemele de căpătâi.

Nu trebuie uitată nici aplecarea pe care cultele evanghelice o au către moralitate și care funcționa ca principiu de validare a interpretului. Penticostalii, de pildă (iau exemplul lor pentru că sunt mai impetuoși, mai liberi și mai dezorganizați oleacă decât baptiștii la acest nivel), își sancționau destul de prompt orice profeți și propovăduitori veniți din cine știe ce colț de țară în momentul în care se afla ce hram etic poartă.Citește mai mult »

Ore-cap și ore-cur

Rogu-vă, nu vă scandalizați de cuvântul „vulgar” folosit în titlu, fiindcă n-am făcut decât să citez din Grigore Moisil. De asemenea, aș adăuga aici – fiindcă se potrivesc de minune – cuvintele profesoarei mele de română din clasa a V-a. Ca să nu credeți că doamna Apostolescu (așa o cheamă) ar fi fost din fire predispusă spre grosolănie, spun numai că pe vremea comunismului, când toți eram „tovarăși”, dumneaei se adresa cu apelativul „doamnă/domnule” oricărui părinte sau bunic, fie că era „cadru de partid” cu școli înalte, fie că era agricultor analfabet. Așadar, această doamnă care mi-a marcat copilăria, ne spunea la clasă cam așa:

„Cei care n-aveți cap să învățați aveți cur să stați pe el și să tociți definițiile măcar.”

Raționamentul e de o suplețe admirabilă. Cine e în stare să învețe învață, cine nu, măcar își exersează memoria și tot se alege cu ceva. Știa și doamna profesoară că toceala nu ține loc de învățătură temeinică, dar mai știa și că acea strădanie seacă e benefică pentru caracterul elevului. Și mai știa că nu toți eram egali, nu toți aveam aceeași șansă și că trebuie departajați cei buni de cei slabi. Să se cearnă valorile. Pentru ca elevii să știe, în final, cine va lucra cu capul și cine cu brațul.

Îmboldit de un email primit recent, preiau doar un fragment – în același ton – dintr-un text mai vechi al doamnei Zoe Petre (îl puteți citi integral aici). Vă fac un rezumat. În elanul lor proletar, comuniștii aveau obsesia să cuantifice cumva activitățile de orice tip. Cea mai simplă metodă era să tragă totul la rindea și să evalueze timpul de lucru efectiv:

Somat să-și facă public programul de 8 ore de muncă, Grigore Moisil a prezentat odată o foaie de hîrtie frumos lineată, pe care scrisese așa:

Luni
ora 8 – ora 9.50 : curs, Amfiteatrul Țițeica
ora 10 – ora 11.50 : consultații, catedră
ora 12- ora 16: timp de gîndire, în sectorul de Cultură al Parcului de Cultură și Odihnă „I.V. Stalin”

Altădată însă, exasperat, i-a trimis rectorului o hîrtie pe care scria, mare: Vă rog să precizați dacă vă referiți la ORE-CAP sau la ORE-CUR.

Nobelul pentru literatură pe 2011 – faceți pariurile

via: androidpit.de

Mai sunt două zile până ce va fi anunțat laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, pe 2011. Iată cum stau lucrurile, la bursa pariurilor. Vor mai fi existând și alte liste, dar asta mi s-a părut interesantă pentru că îl include și pe Cărtărescu (cu o cotă de 25/1).

Pe primul loc se situează Adonis, despre care acum am aflat și eu că există și că e un poet sirian că a fost „în cărți” și anul trecut.

Pe doi e Tomas Tranströmer, poet suedez tradus și în românește la Polirom. Pe trei e japonezul Haruki Murakami, iar pe locul patru e iarăși un ungur, Peter Nadas, la nici 10 ani de la Imre Kertész. În paranteză fie spus, cred că războiul româno-maghiar poate fi întețit de ideea că Elie Wiesel ar fi un maghiar care a luat Nobelul pentru Pace. Explicația ar fi aceea că, potrivit site-ului Famous Hungarian.org, Sighetul se afla în Ungaria, înainte ca Ardelul să fi fost „anexat de România”.

În orice caz, dintre primii zece clasați, doar numele lui Bob Dylan, Philip Roth și Thomas Pynchon îmi mai spun câte ceva. De Assia Djebar, Ko Un sau Les Murray mărturisesc că n-am auzit. Totuși, nici Cărtărescu nu stă chiar rău, a ratat top 10 de puțin, situându-se pe 12, înaintea lui Ian McEwan, Milan Kundera, Michel Tournier, Umberto Eco, Salman Rushdie, Amos Oz sau Paul Auster, candidați cu tradiție.

Să vedem cine iese din căciulă. Eu aș paria fie pe tante Assia (că-i o prezență exotică, un fel de Zidane al literaturii), fie pe nea Adonis, că tot e în vogă „primăvara arabă”. Se știe că juriul e destul de simțitor când vine vorba de politică…

UPDATE: And the winner is… Tomas Tranströmer. N-aș fi pariat pe poezie.

Providența simpatică

Ori de câte ori lucrurile ne ies așa cum ne dorim, este mare bucurie mare. Și pe drept cuvânt. Oamenii se gândesc cu simpatie la Dumnezeu care i-a ajutat. Își fac cruci sau spun rugăciuni de mulțumire. Ba chiar mărturisesc public, cu duioșie în glas, că au izbutit în planurile lor, „cu ajutorul Celui de Sus”.

Valul de recunoștință care ne cuprinde se transformă în generozitate cu rasa umană, într-o serenitate luminată, într-o bunăvoință aproape nețărmurită. De asemenea, cuvintele capătă conotații de povață, căci traseul parcurs – și care s-a dovedit unul de succes – a lăsat niște urme în suflet. Odată încheiat cu o reușită, drumul anevoios devine exemplar. Așa că e destul de firesc să simțim nevoia să împărtășim din secretele biruinței și cu ceilalți.

Toate astea sunt cu atât mai valoroase și mai edificatoare cu cât de la bun început individul care a izbutit și-a asumat public adeziunea la providența divină. Odată ce s-a situat cu acțiunea sa în perspectiva mult mai amplă a planului divin, reușita finală capătă implicații spirituale dintre cele mai profunde. Succesul demersului său se transformă – pentru el și pentru cei care-l privesc – într-un gir dat de Dumnezeu. Căile respectivului sunt, se pare, pe placul Celui de Sus.

În caz de eșec însă, conlucrarea cu providența divină e mult mai greu de asumat. Dacă rezultatele favorabile pot fi ușor integrate într-o perspectivă doldora de simboluri spirituale pozitive, nereușitele, drumurile barate sunt greu de contextualizat și de semnificat.

Pesemne că datorită sentimentelor dureroase, în loc să se preocupe de asimilarea înfrângerii și de împăcarea cu soarta, ca să zic așa, oamenii sunt adesea tentați să se întoarcă spre cei din preajmă ca să găsească vinovați pentru rezultatul defavorabil.

De pildă, dacă votul nu iese pe placul comitetului, pot fi învinuiți enoriașii că nu sunt suficient de spirituali, că nu înțeleg voia lui Dumnezeu, că nu au discernământ suficient de ascuțit. Sau dacă alegerea pe care o face copilul nu se potrivește cu prognoza părintelui, se întâmplă uneori ca familia să recurgă la presiuni care să influențeze odrasla să-și schimbe părerile.Citește mai mult »

Twitter troubles

smixe.com

Culese de pe FB via Isa M. și Dani B.