Recenzie la cartea unui evoluționist teist

David Iach, pe care nu-l cunosc decât de pe net, a scris o recenzie la cartea Limbajul lui Dumnezeu, de Francis S. Collins. După părerea mea, subiectul abordat este de stringentă actualitate. Înclin să cred că și vârsta recenzentului a cântărit semnificativ în alegerea cărții care, bănuiesc, se înscrie în sfera lui de interes.

Collins a fost directorul Proiectului Genomul Uman și este un evoluționist teist. Singurul meu regret e că recenzia lui David nu-i mai amplă, însă, după spusele lui, nici autorul nu insistă suficient tocmai asupra tezelor evoluționismului teist. Merită înregistrat și ținut minte că există în românește o carte care abordează acest subiect. Dacă nu s-a schimbat nimic între timp, și teologul britanic Alistar McGrath e evoluționist, însă nu știu mai precis de atât cum se definește.

Sacrificiul suprem (2001)

Dacă n-ar fi fost un film bazat pe fapte reale – există și un roman scris tocmai de către unul dintre protagoniști (Ernest Gordon[1]) și care constituie punctul de plecare al ecranizării –, mai că aș zice că nu ar fi meritat nicio atenție. Nu de alta, dar ar risca să fie catalogat, ca pe vremea lui Dostoievski, drept nerealist. În vremea noastră, am spune că-i lipsește verosimilitatea, că nu e credibil. Cum, chiar așa să fi fost?

Să încep însă cu începutul. E vorba despre niște soldați britanici capturați în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și care sunt duși într-un lagăr din Thailanda. Aici li se cere să construiască o cale ferată, însă condițiile prizonieratului lor sunt foarte aspre. Mâncarea e puțină, munca e istovitoare, iar gardienii sunt oameni pentru care „o viață nu valorează nici măcar cât o pană”.

În tabăra de concentrare, se coagulează rapid două tipuri de răspuns la violența și răutatea soldaților japonezi: iertarea și răzbunarea. Firește că, în primă fază, iertarea pare din afară mult mai la îndemână și mai confortabilă. Pare infinit mai simplu să taci și să înghiți, dacă oricum nu poți riposta. Mai că seamănă a lașitate.

Desfășurarea evenimentelor va infirma însă această primă impresie. Pe parcurs, cei care iartă trebuie să-și arate consecvența prin atitudini care presupun un curaj nemaipomenit, perseverență, credință, mărinimie.Citește mai mult »

Soluția Bisericii Catolice la criza economică

Dacă tot am semnalat mesajul Biserici Ortodoxe din Grecia, iată și poziția recent exprimată de Biserica Catolică față de criza economică. Soluțiile propuse de către Consilui Pontifical pentru Dreptate și Pace vizează instituirea unei autorități globale, care să suplinească slăbiciunea autorităților statale dând coerență decizilor la nivel planetar și guvernând în spiritul unei etici a binelui comun.

De asemenea, se vorbește și despre necesitatea unei autorități bancare internaționale și chiar a unei bănci mondiale care să reglementeze practicile financiare globale, limitând posibilitatea unor specualții lipsite de etică.

Tot acest sistem ar trebui constituit pe principii precum adevărul, interesul comun, echitate, generozitate, cinste, demnitate umană, care trebuie să preceadă și să subordoneze interesele de natură economico-financiară.

Îmi permit să comentez puțin. Viziunea propusă mi se pare cam utopică. De vreme ce pleacă tocmai de la lipsa de fundamente etice și umane ale actualului sistem financiar mondial, cum preconizează BRC să instituie un cod moral acceptat de toți actorii viitoarei guvernări mondiale? În perspectiva unei autorități supranaționale, în ce fel vor fi anihilate grupările extremiste și subversive?

Cine se duce să le dea de știre islamiștilor fundamentaliști că Papa și Biserica Catolică au venit cu un plan de organizare globală care face inutil demersul lor? Adică, după ce s-au bătut ațâția ani să aibă o Palestină a lor, acum află că e degeaba? Lăsând la o parte atitudinile belicoase, chiar există posibilitatea realistă ca un sistem politico-economic mondial să respecte interesele tuturor grupurilor etnice și religioase?

Ca să nu mai pomenim că această idee alimentează scenariile apocaliptice ale celor care văd în catolicism unealta anticristului care se va cocoța tocmai în vârful acestui guvern mondial.

Dacă oamenii n-au reușit nici la Turnul Babel și niciodată de atunci încoace să fie cinstiți unii cu alții, drepți, fideli și morali, de unde vor găsi puterea ca la această nouă încercare să dețină toate virtuțile necesare bunei funcționări a umanității înfrățite? În Scripturi, după cum bine punctează documentul, antiteza Babelului e Cincizecimea. Însă la Pentacost „toți s-au umplut de Duhul Sfânt”. Din asta a decurs armonia și suprimarea barierelor de orice natură. Or am mari îndoieli că lumea descrisă în paragrafele referitoare la cauzele crizei seamănă cu grupul celor de la Cincizecime…

În ciuda faptului că nu se poate evita cu totul o eventuală asemănare a acestui model cu apucăturile din trecut ale Bisericii Catolice, când unii papi au manifestat ambiții politice lumești cam necontrolate, cred că merită totuși citit materialul produs de Consiliul Pontifical menționat mai sus pentru că propune o soluție îndrăzneață. Am preluat mai multe citate semnificative dintr-o traducere neoficială a documentului, postată însă pe site-ul de știri al Vaticanului (toate sublinierile din text îmi aparțin):Citește mai mult »

Biserica Ortodoxă a Greciei despre criza economică

Am primit pe email acest text a cărui veridicitate n-o pot atesta, însă există o variantă grecească pe care, cu ajutorul google translate, am încercat să mi-o traduc și pare să fie vorba de un document autentic. Merită citit până la capăt, chiar dacă e ceva mai lung.

Sublinierile bănuiesc că aparțin traducătorului/traducătorilor despre care n-am idee cine este/sunt. Menționez că nu dețin niciun fel de drepturi asupra acestui text, nu emit niciun fel de pretenții, iar de preluat, l-am preluat pentru felul în care pune problema și pentru soluțiile cu care vin înalții prelați ai Greciei.

Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei “CĂTRE POPOR”

“CĂTRE POPOR”

enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei

Ierarhia Bisericii Greciei, care s-a întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010, simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, pentru a vorbi pe limba adevărului şi a dragostei.

Zilele pe care le trăim sunt grele şi critice. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să ia poziţie asupra evenimentelor la care suntem martori.

Este adevărat că ceea ce se întâmplă în patria noastră este inedit şi cutremurător. Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru. Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.

În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare. De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste patogenii ale societăţii şi ale economiei pe care azi le realizăm în un mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceiaşi. Cum au socotit atunci costul politic, ştiind că conduc ţara la catastrofă, iar azi ei se simt în siguranţă, pentru că acţionează de pe poziţia celor care dau porunci? Au loc răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi ele se impun aproape fără împotriviri.Citește mai mult »

Discursul Regelui Mihai – ce n-am înțeles din acest eveniment

Probabil că, dacă România ar fi fost monarhie și azi, cam așa m-aș fi așteptat să arate un discurs în care regele se adresează periodic națiunii: să fixeze niște repere (istorice și morale – sic!), să dea coerență și semnificație evenimentelor, să stabilească niște ținte, să aprecieze progresele și să sancționeze neajunsurile. Dar fără să intre în polemici demagogice cu trepăduși politici și activiști ahtiați de putere și puși pe căpătuială.

Desigur că se vor găsi niște „șmecherași” pripășiți prin Parlament care să bage de vină, care să se simtă atinși de cuvintele monarhului, dar asta nu face decât să-i demaște ca intriganți sau vinovați sadea, pe care i-au întărâtat „aluziile” acestui discurs.

Sunt însă câteva lucruri – în relație cu acest eveniment – pe care nu le-am înțeles. Nu, nu cred că e „un gest de normalitate”, cum zice Geoană, ci este „un moment excepțional”, cum zice… tot Geoană. Nu mă interesează persoana lui, ci această oscilare care-l determină să clasifice același eveniment în două categorii contradictorii.

Pentru ca să intre în normalitate, discursurile regale ar trebui să aibă o frecvență oleacă mai mare decât 1 în 60 de ani. Și fug cât mă țin picioarele de alte implicații posibile ale acestei idei de „normalitate”.

Nu e normal ca regele să se adreseze națiunii dintr-o postură de exclus, de mazilit. Faptul că e cetățean român nu-l îndreptățește neapărat să ia cuvântul în Parlament. Dar regele este încă, de drept, monarhul României, însă continuă să fie deposedat de toate drepturile instituționale aferente. Așa că suveranul vine în fața aleșilor poporului într-o postură anormală.Citește mai mult »

Cărți proaspete (5)

Multe cărți bune apar și în limba română. Dar mi-e clar că nu pot ține pasul cu tot ce m-ar interesa. Totuși, din când în când mai semnalez măcar o parte dintre titlurile pe care le știu ca fiind de referință sau la care jinduiesc și eu, ca tot românul.

Încep cu o carte pe care o semnalez cu bucurie: Diarmaid MacCulloch – Istoria creștinismului. Cartea are un titlu polemic, aș zice: Primii 3000 de ani. Asta în condițiile în care unele biserici se laudă cu o tradiție – maximă – de 2000 de ani. După ce am aruncat o privire și pe cuprins, volumul m-a convins că merită atenție. E prima dată când văd o împărțeală echilibrată, care ține cont și de Biserica Ortodoxă din Orient, care abordează și problema relației cu islamul și ajunge până la zilele noastre. Indiferent de perspectiva adoptată de autor, atâta vreme cât nu e vorba de o măsluire a datelor, cred că ar fi o lectură utilă.

Cartea de mai sus face pereche bună cu următoarea: Thomas Asbridge – Cruciadele.  În condițiile în care civilizația occidentală e de câteva decenii într-un conflict deschis și sângeros cu civilizația islamică, acest volum de peste 500 de pagini scrise mărunt cred că e de interes general. Plus că există o întreagă mitologie modernă acumulată în jurul acestor sângeroase campanii medievale.

Rămân în aceeași arie de interes și remarc Istoria creștinismului antic, de Zenovie Pâclișanu, preot și istoric greco-catolic, care a sfârșit în închisorile comuniste. Un coleg de generație, teologul ortodox Petre Vintilescu, preocupat și el de această perioadă a erei creștine.

N-am pomenit-o până acum, așa că, oricât de târziu, tot mai bine decât deloc. Ieronim –Despre bărbaţi iluştri şi alte scrieri. Este, alături de Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea, una dintre cele mai vechi scrieri creștine cu caracter istoric. Lui Ieronim i se datorează Vulgata, traducerea latină a Bibliei.

Venind ceva mai aproape de momentul vorbirii, consider binevenită (re)traducerea scrierilor Sf. Francisc şi a Sf. Clara din Assisi. Traducătorul Ștefan Acatrinei vine și cu o bibliografie primară și secundară folositoare cui vrea să aprofundeze subiectul. Ştiu că mai există o ediţie din 1997, doar a scrierilor Sf. Francisc, publicată la Deisis.

Alfons Maria de Liguori a fost o personalitate însemnată a secolului XVIII, fiindcă a reușit să tranșeze teoretic (iar mai apoi poziția lui a fost adoptată și practic) o dispută ce frământa de 5 secole Biserica Catolică – cea dintre rigoriști și laxiști sau atriți și contriți. Adolf von Harnack îl numește „al doilea Augustin”. Scrierea sa Teologia morală, conține 70.000 de trimiteri la vreo 800 de autori. Cartea pe care v-o semnalez însă se cheamă Pregătire pentru moarte. Tot de acelaşi autor, a mai apărut în româneşte o cărţuluie foarte frumoasă, Şcoala iubirii lui Isus Cristos, care, sub coperta cam patetic-dulceagă (pe stil catolic), ascunde nişte meditaţii foarte profunde şi folositoare.Citește mai mult »

Jean Delumeau în România

Jean Delumeau s-a născut la 18 iunie 1923, la Nantes. Este unul dintre cei mai importanţi istorici în viaţă, figură de marcă a „Noii Istorii” franceze, specialist în istoria mentalităţilor, istoria Evului Mediu şi a Renaşterii, istoria religioasă, antropologia culturală. Jean Delumeau este profesor onorific la Collège de France, membru al Académie des Inscriptions et Belles Lettres din cadrul Institut de France (din 1988). A absolvit Ecole Normale Supérieure în 1943, a fost membru al Şcolii Franceze de la Roma (1948-1950) şi şi-a obţinut doctoratul în 1955. A fost profesor universitar la Universitatea din Rennes (1950-1954) şi la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne, iar între 1975 şi 1994 a fost titularul catedrei de „Istoria mentalităţilor religioase în Occidentul modern” de la Collège de France. A fost conducător de teze la Ecole Pratique des Hautes Etudes (1963-1978), director al Centrului Armorican de studii istorice (1964-1970) şi al Centrului de istorie modernă al Universităţii Paris I Panthéon-Sorbonne (1970-1975) şi director asociat la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales. Este comandor al Legiunii de Onoare.

Pe lângă activitatea academică, Jean Delumeau este şi un istoric creştin angajat în viaţa Bisericii Romano-Catolice  şi sprijinitor fervent al ecumenismului, al dialogului între culturi şi religii.

Evenimentul este organizat de Universitatea din Bucureşti, împreună cu Fundaţia Culturală „Erbiceanu” (www.fundatia-erbiceanu.ro), Colegiul „Noua Europă” şi Centrul de Istoria Imaginarului din cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din București.

Informație preluată via oglinda.net. Știrea integrală o puteți citi aici.

Cărțile lui Jean Delumeau traduse în românește (inclusiv volume colective sau scrise în colaborare):

Divided – impresii despre un documentar controversat (continuare)

9. E deconcertantă obstinația cu care cei care au renunțat la Școala Duminicală (și sunt intervievați de Leclerc) invocă drept argument în favoare deciziei lor prescripțiile biblice. Nu contest validitatea acestei idei ca atare. Problematic aici e faptul că recursul la modelul biblic se face selectiv, în funcție de nu se știe ce criterii. Adică, s-a observat că tinerii părăsesc biserica, atunci hai să vedem ce spune Biblia. Pe care, și înainte ca problema să capete asemenea amploare sau să luăm vreo măsură, și acum când am luat măsuri pretindem că o citim și înțelegem.
Dar, pe lângă problema tinerilor, mai există și problema banilor, și a săracilor, și a modelelor de conducere antreprenoriale etc. Astea mai pot aștepta revenirea la modelul biblic. Pesemne că nu ne putem permite să le facem pe toate… biblic. Dacă-i așa, de unde știm că acum au liderii respectivi viziunea corectă? De ce văd atât de selectiv și de sporadic ceea ce e de făcut? Eu cred că ar fi (fost) mult mai prudent ca acești lideri îngrijorați să explice de ce în anumite perioade acest model – nebiblic – a fost funcțional, iar acum nu mai e. Nu de alta, dar cred că s-ar putea aduna suficiente mărturii ale unor oameni pentru care Școala Duminicală a avut o influență benefică hotărâtoare, menținându-i în bisericile lor – și mă gândesc la generații întregi care ne-au precedat.

10. E destul de greu de acceptat o soluție ce vine din interiorul unei comunități care a avut vreme de două veacuri orbul găinii. Oare de ce nu va fi reacționat mai devreme? Iar dacă îi ia două secole să observe că a adoptat o practică nebiblică, putem risca să credităm rezolvarea propusă acum cu virtuțile unei soluții viabile și biblice?
Dacă doar procentele au reușit să-i covingă pe lideri să ia atitudine – ba există o intervenție a unui pastor de tineret care zicea cam așa: am băgat foarte mulți bani în aceste întruniri, dar fără rezultat (deci asta să fie măsura lucrurilor??) –, deci dacă abordarea este una de tip managerial, ce șanse sunt ca aceste concluzii să fie valide? De unde am putea obține certitudinea că soluțiile sunt corecte, dacă însuși diagnosticul este relativ superficial și, în orice caz, unilateral? Lipsește cu desăvârșire ceea ce, în medicină, se cheamă diagnostic diferențiat.

11. Studiile biblice desfășurate de ani de zile la Cluj, sub oblăduirea lui Beniamin Fărăgău, și care se adresează cu predilecție tinerilor, se pare că, dimpotrivă, au fost de mare folos multora dintre cei care le-au frecventat. Nu există statistici, însă, după opiniile adunate de-a lungul timpului (vedeți și comentariile la această postare), am rămas cu impresia că a făcut cu mult mai mult bine decât rău. E drept că aceste studii se adresează cu precădere studenților, dar tot sunt activități separate de întâlnirile bisericii.
De unde deduc că, înainte de a contesta în absolut aceste practici, ar trebui analizat și ce tip de conținut au acele întâlniri. Așadar, separările ca atare s-ar putea să nu fie o eroare în sine, ci ceea ce se întâmplă acolo să fie problematic. Nu văd ce rău poate face o întâlnire în care tinerii să poată pune cuiva întrebările la care părinții nu le pot răspunde sau – după cum știm bine că e cazul la noi – se rușinează să le discute.

 Citește mai mult »

Divided – impresii despre un documentar controversat

Am găsit în sfârșit răgazul să văd filmul Divided, care se pare că a făcut oarece vâlvă și pe meleagurile noastre. Pentru reacțiile suscitate pe bloguri evanghelice, vă puteți documenta pe mariuscruceru.ro (eu am reținut de la dumnealui două dintre postări, pe care le găsiți aici și aici, – elocvente sunt mai ales comentariile). Mai multe bloguri au preluat documentarul, dar nicăieri n-am mai văzut să se fi comentat cât de cât semnificativ. Există chiar și bloguri ortodoxe care au fost receptive la problema pe care o ridică realizatorul (dar link-ul nu mai funcționează).

Dacă n-ați văzut documentarul, îl puteți urmări aici (e cu subtitrare în lb. română). Iar dacă nu aveți timp, vă fac un scurt rezumat: Philip Leclerc pornește să investigheze cauzele care îi determină pe jumătate (sau, după unele statistici, chiar mai bine de trei sferturi) dintre adolescenții evanghelici să-și părăsească definitiv bisericile. Vina principală ar purta-o, potrivit concluziilor, Școala Duminicală – adică educația religioasă segregată pe categorii de vârstă.

Îmi expun mai jos impresiile de pe urma vizionării.

1. Problema „youth ministries” nu se regăsește nici pe departe în aceeași formă și în bisericile evanghelice din România. Cu toate acestea, nu pot fi ignorate anumite similitudini. Mai ales bisericile din oraș au o tradiție destul de bogată în privința grupelor de copii și a programelor pentru tineret. Prin urmare, fimul poate constitui un punct de plecare pentru o dezbatere, în contextul în care și bisericile evanghelice românești încep să înregistreze o înstrăinare a tinerilor de comunitățile religioase natale.

2. E prima oară când aud contestații fundamentate și exprimate deschis la adresa acestui model de lucru (pe grupe de vârstă). Se dau procente (cu adevărat îngrijorătoare) privind tinerii care pleacă definitiv din biserică. După unele statistici, în această situație se află 80% dintre adolescenții creștini – mă gândesc că se referă la evanghelici, fiindcă n-am văzut niciun preot intervievat.

3. Filmul ajunge la concluzia că rata mare a abandonului eclesial în rândul tinerilor are la origine separarea activității tinerilor de cea a bisericii. Peste această separare neavenită se suprapune și nepăsarea părinților (tații sunt cei dintâi vizați) care lasă în seama pastorilor de tineret educația religioasă a copiilor. După părerea mea, autorii documentarului operează cu un determinism simplist care, pe de o parte neagă libertatea individuală (sau nu îi lasă un loc de manifestare) în virtutea căreia orice om poate alege să nu mai meargă la biserică; iar pe de altă parte, nu ține cont de elementul transcendent, și anume de puterea lui Dumnezeu de a (re)chema pe oricine la sine.

4. Investigația istorică se oprește la părintele Școlii Duminicale, Robert Saikes, fără să elucideze motivele care au determinat biserica de acum 200 de ani să adopte acest model și să-l extindă dincolo de intențiile inițiale ale „inventatorului”. Cred că era un punct crucial care, dacă n-ar fi fost ignorat, ar fi putut furniza niște răspunsuri mult mai temeinice și mai complexe, facilitând o înțelegere mai profundă a fenomenului studiat. E mult prea reducționist să acceptăm, așa cum sugerează filmul, că indiferența taților a fost factorul determinant în aclimatizarea acestui model la practica bisericii.Citește mai mult »

Teatru radiofonic: Valeriu Gafencu – Sf. închisorilor

Miercuri, 19.10.2011, ora 21.05, la Radio România Actualități, PREMIERĂ: „Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor”. Scenariu radiofonic de Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Petru Hadârcă. În distribuţie: Dan Puric, Maria Ploae, Mihai Bica, Mircea Rusu, Mircea Constantinescu, Dorin Andone, Petru Hadârcă, Orodel Olaru, Alexandru Nedelcu, Dan Săndulescu, Dan Cogălniceanu, Ioana Iacob, Magda Duţu, Costin Manoliu, Stelică Muscalu. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Redactor şi producător: Magda Duţu.

Pentru mai multe informații legate de cine a fost și ce a făcut Gafencu, se poate consulta site-ul dedicat lui.

S-au păstrat și niște scrisori ale lui Gafencu, reunite într-un volum întitulat Calea spre fericire, iar pe site-ul indicat mai sus găsiți și câteva poezii.

Călugărul Moise Iorgovan a adunat mărturii despre viața lui Valeriu Gafencu pe care le-a reunit în cartea Sfântul închisorilor (Alba-Iulia, Ed. Reîntregirea, 2007).

Un recensământ contestat

UPDATE: Cu foarte mare întârziere (recensemântul a început deja) apare și o reacție a PSD prin vocea fostului prim-ministru, Adrian Năstase, și prin cea a senatorului Dan Șova. Din păcate, argumentul cu furtul de identitate nu e foarte convingător, iar soluția propusă e de tipul „scapă cine poate”. Ideea ar fi ca 20 de milioane de români să refuze să-și divulge CNP-ul. Oricât de citit ar fi blogul d-lui Năstase, mă îndoiesc că îndemnul va ajunge la toți cei vizați. Pentru ei e simplu, fiind parlamentari și oameni cu bani, le dă mâna să refuze. Însă era mult mai bine dacă găseau o soluție legală pentru toată populația. E clar că acest recensământ are niște probleme, dar tare mă tem că intervențiile tardive ale opoziției sunt numai niște diversiuni.
Aș avea două chestiuni de lămurit: 1. Cum anume vor afla pedeliștii în avans cine nu vine la vot și cum vor falsifica votul, de vreme ce pe tot parcursul procesului electoral, în centrele de votare vor fi reprezentanți ai tuturor partidelor politice? 2. Ce facem dacă, așa cum am fost sfătuiți, refuzăm să dăm CNP-ul, însă ne trezim cu amendă? Ne judecăm cu Statul Român?

Peste 2 zile începe recensământul. Deși nu credeam că un asemenea demers anost poate deveni problematic, realitatea dovedește că ba da, poate. De pildă, Remus Cernea se teme că numărul ateilor nu va crește semnificativ în statistici, astfel încât îi îndeamnă să nu se lase pe mâne popilor habotnici care i-ar putea boteza în chestionar cu forța (e o interpretare tendențioasă a spuselor sale, dar voiam doar să evidențiez o nemulțumire, nu să analizez un discurs).

Există însă și alt soi de îngrijorări. Cineva a creat un blog care îndeamnă populația să se opună acestui recensământ pe motiv că nu există garanții suficiente că datele sunt confidențiale, pe de o parte, iar, pe de alta, că întrebările sunt nejustificat de amănunțite.

E drept că întrebările pot stârni anumite suspiciuni. De pildă, vecinii sau aparținătorii vor fi întrebați dacă românii din străinătate trimit bani acasă și cu ce frecvență. Informație care ar putea fi utilizată, la un moment dat, de către organele fiscale. Deși INS susține sus și tare că toate informațiile sunt confidențiale și nu vor fi folosite în astfel de scopuri. Dar există vreo garanție?

În ce mă privește, găsesc nejustificat populismul INS care insistă că răspunsurile corecte și complete ar putea să se reflecte în politicile publice ale guvernului. Cum ar veni, dacă spui că ești sărac, iar pe pârleazul unde locuiești sunt mai mult săraci decât bogați, veți căpăta fonduri europene pentru asfalt. De parcă n-am ști cu toții că fondurile merg pe simpatii politice, pe clientelism electoral și pe cumetrii infecte. De parcă acest recensământ ar putea să schimbe și năravurile unei clase politice corupte.Citește mai mult »

Profeții crizei şi victimele ei

Dacă vă așteptați să-mi dau cu părerea despre inșii ăștia care au reușit să ne anunțe și pe noi, cu câteva luni înainte, că vine criza economică mondială, ei bine, n-am de gând să fac asta. Vreau să abat atenția, în schimb, spre adevărații profeți ai crizei.

Fiindcă această criză economică este doar o consecință a unor crize mai vechi și mult mai profunde. Iar despre acele crize, cele cu adevărat semnificative, au fost oameni care au vorbit deja de multă vreme. Pe lângă un Konrad Lorenz, de pildă, Nouriel Roubini e… impiegat de mișcare. A aflat și el cu cinci minute înaintea altora că vine trenul, iar asta, vezi Doamne, îl transformă într-un profet.

Să fim serioși. Faptul că acești „clarvăzători” sunt atât de puțini spune mai degrabă cât de oarbă e elita economică, cât de imbecilă e floarea cea vestită a întregului Apus. De fapt, cei care au sesizat criza și au deschis gura sunt, probabil, cei cât de cât competenți în acest domeniu. Ceilalți freacă menta degeaba, manipulând sintagme găunoase, al căror sens real nu-l mai știu (dacă l-or fi înțeles vreodată).

Adevărații profeți ai crizei sunt cei care au identificat probleme de fond, cauze, procese degenerative și au strigat, dar nu era nimeni să-i audă. George Orwell a intuit și dezvăluit mecanismele sistemelor totalitare. Dar nici măcar după o jumătate de secol de comunism tot n-a fost luat cu adevărat în serios. Decât de o minoritate amatoare de lectură.

Aceeași soartă a împărtășit-o și confratele lui, Aldous Huxley. El anticipa dificultățile pe care le vor avea de înfruntat sistemele democratice în condițiile exploziei demografice și a lipsei de educație a votanților. Avertiza, de asemenea, împotriva pericolelor ce provin din tendințele publicitare ale elitei conducătoare. Dar cine să-l audă?

Ray Bradbury a remarcat că învățământul s-a înscris pe o traiectorie ce va conduce la diluarea conținuturilor și predilecția spre distracție pseudo-școlărească. Astăzi, ministrul de resort, în ton cu restul Europei, vorbește despre școala ca plăcere.

Konrad Lorenz încerca să aducă în atenția contemporanilor săi 8 păcate ale civilizației occidentale. Nu sunt semne că cineva l-ar fi luat cu adevărat în serios. Ba dimpotrivă.

Ortega y Gasset, prevedea „invazia verticală a barbarilor”. Dar nici el n-a fost băgat în seamă.Citește mai mult »

Nepoții lui Dumnezeu

Există o vorbă care spune, pe bună dreptate, că Dumnezeu nu are nepoți – ci doar fii. Oamenii însă au nepoți, iar nepoții pot să semene destul de mult cu bunicii lor. Așa că Dumnezeul bunicilor devine și Dumnezeul nepoților.

Este și cazul uneia dintre nepoatele lui Ferenc Visky, pe care am avut bucuria s-o întâlnesc. Dar nu despre ea am de gând să vorbesc, că nu cred că i-ar plăcea, ci despre cum continuă ceea ce a început pastorul reformat. Am aflat astfel că ideea mișcării bethaniștilor – în care activa cunoscutul pastor reformat – este dusă mai departe, în același spirit, de către nepoți. În acest scop există Fundația Pro Christo et Ecclesia, care se ocupă de ajutorarea copiilor, bătrânilor și săracilor.

Pe lângă toate astea, fundația organizează studii biblice pentru membrii comunităților reformate. Ideea acestor studii este să furnizeze „hrană spirituală” participanților, care sunt îndemnați să rămână fiecare în biserica din care face parte.

Așadar, fundația nu vrea să își arondeze vreo biserică a celor mai cucernici reformați, ci consideră că, dacă nevoia spirituală a oamenilor nu este împlinită în biserica locală, devenită mult prea formalistă sau înțepenită, trebuie să li se ofere doritorilor posibilitatea să se adune laolaltă ca să studieze Biblia și să-și împărtășească fervoarea religioasă.

Mai mult, aceste grupuri de studiu biblic, să le zicem, nu sunt concepute exclusiv pentru reformați. Singurul impediment ar fi limba, căci participă, cu preponderență, maghiari sau vorbitori de maghiară. Altminteri ele sunt deschise oricărui individ interesat. Repet, pentru că mi se pare de mare însemnătate: participanții sunt îndemnați să rămână exact în biserica în care se află, să nu umble să caute alta mai de soi, unde se predică „mai cu har”.Citește mai mult »