The Good, the Bad and the Necessary

shutterstock.com

Se spune adesea că personajele negative dintr-o scriere sau dintr-un film sunt întotdeauna mai interesante, mai reușite decât personajele pozitive. Iar cele pozitive sunt mai condimentate atunci când au și o latură întunecată. Prin urmare, concluzia e că binele e mult mai plictisitor decât răul.

Aș amenda această concluzie simplistă și convenabilă cu spusele lui C.S. Lewis: „Nu ştim cu-adevărat cum este să fii în pielea unui om mult mai bun decât noi înşine”, iar ca să obții un personaj negativ „nu este nevoie decât să-ţi dai frâu liber în imaginaţie unora dintre patimile rele care, în viaţa reală, încearcă întotdeauna să-şi rupă funiile cu care sunt legate”.

Altfel spus, nu putem concepe personaje bune interesante pentru că pur și simplu nu avem abilitatea să percepem profunzimea și frumusețea binelui. Nu știm să vorbim fascinant despre bine. Deci nu binele și răul se înfruntă aici, ci noi – ca autori, cititori, spectatori – dăm un perpetuu examen de receptivitate fie la bine, fie la rău. Cum răul țâșnește mult mai ușor și mai abitir din toți, e limpede că ne captează mai tare atenția.

Un alt amendament pe care-l propun concluziei de mai sus e acela că răul e mult mai simplu de obținut decât binele. Adică, pentru a experimenta zonele întunecate ale exitenței nu trebuie decât să-ți dai drumul, să dezlegi chingile și să plonjezi în marea de fărădelegi. În timp ce, orice faptă bună este rodul unui efort susținut, iar satisfacțiile sunt adesea mult prea mici.

Așadar, nu numai că empatizăm mult mai ușor și mai profund cu răul, dar ne e și mult mai la îndemână să-l săvârșim. Familiaritatea cu the dark side e mult mai mare.

Încerc însă un pas mai departe. Succesul personajelor negative, al răilor, al brutelor, al odioșilor e posibil doar pentru că există, în contrapondere, personajele pozitive, victimele, năpăstuiții, plictisitorii care se îndeletnicesc cu fapte bune și decente.Citește mai mult »