Postat de: Teofil Stanciu | 26/09/2011

Andrei Ciurea nu (mai) e singur

În urmă cu aproape 4 ani, scriam un text pornind de la știrea că un copil s-a sinucis pentru că nu mai suporta gândul că va fi iarăși părăsit de mama ce urma să se întoarcă la muncă, în Italia.

Zilele trecute, am aflat că o fetiță, pe nume Monica Cizmaș, din Timiș s-a stins de inimă rea, fiindcă mama ei era plecată în Spania la muncă. De câteva luni, fata nu mai voia să mănânce și, în cele din urmă, medicii nu au mai putut s-o țină în viață. Ea reprezintă însă, spun fundațiile și asociațile care cunosc situația din țară, numai vârful unui aisberg îngrijorător de mare. Pentru cine e îngrijorător? Greu de spus.

În textul ăla de acum 4 ani, încercam să dibuiesc de unde ar putea veni soluțiile pentru a ameliora situația copiilor cu părinți plecați la muncă. E clar că prima instituție în cauză, familia, e tocmai cea care generează criza. Prin urmare, mai rămân școala și biserica.

După cum știți, școala n-are timp și bani pentru asemenea probleme. Acolo altele sunt prioritățile. Bisericile însă ar trebui să-și facă timp și să se preocupe. Nu doar local și sporadic, ci programatic. Cel puțin așa credeam când am pus în discuție această chestiune.

Se pare însă că nici bisericile n-au avut timp de amănunte. Ci s-au ocupat cu chestiuni importante, cum ar fi cazul Iosif Țon – baptiștii și străjerii –, cazul Peniel și scandalul legat lansarea cărții Răscumpărarea memoriei – penticostalii –, hotelul de la Ierusalim (pricină de excomunicare între patriarhii) sau Catedrala Mântuirii Neamului – frații ortodocși.

Singura inițiativă în această direcție e cea a Mitropoliei Clujului, despre care puteți citi aici. Iar acum câteva zile, Patriarhul Daniel a menționat această problemă într-un mesaj adresat cu prilejul unui congres organizat în colaborare cu World Vision. S-ar putea să fi existat inițiative locale, dar nimic de anvergură, în afara campaniilor inițiate de televiziuni.

Acum nu mai cred că bisericile trebuie să se ocupe de copiii respectivi, ci și de părinții lor. Nu știu în ce fel, dar de la educație financiară și până la ajutor bănesc concret, cred că există o grămadă de variante. Nu înseamnă că n-ar mai fi nevoiți să plece, dar poate ar găsi un sprijin în comunitatea lor creștină care și-i revendică.

Aș nuanța ceea ce spuneam acum patru ani doar într-o singură privință: aș accentua ideea că sunt foarte mulți cei care pleacă din disperare, pentru că nu mai știu cum altfel să pună o pâine pe masa familiei. Deci nu cred că părinții trebuie judecați prea aspru. Însă nici absolviți necondiționat și orbește.

Reiau textul despre Andrei Ciurea pentru că încă mi se pare de actualitate. Iată-l:

Ce facem cu Andrei Ciurea?

Un băiat de 12 ani s-a sinucis (citiţi aici). Iată cum sună biletul de adio: „Îmi pare rău că ne despărţim certaţi. Cu înmormântarea mea nu o să aveţi probleme pentru că vine omul ăla cu banii pe lemne. Soră-mea, tu să te ţii de şcoală. Mamă, tu să ai grijă de tine că lumea e rea. Să aveţi grijă de căţel.”

Desigur că „fenomenul migraţiei” forţei de muncă româneşti a fost ţinta unui studiu. Iar la finalul cercetării respective se propun soluţii instituţionale. Cum că şcoala… cum că statul… Sunt sigur că domnul ministru al şcolilor a auzit recomandările şi, în stilu-i caracteristic, va identifica o soluţie foarte precisă la această problemă.

Dar părinţii? Nu de la ei se trage toată povestea asta? Ba da, însă nimeni nu-i poate opri să plece. Încrengătura determinărilor e foarte complicată. Nu există doar un singur motiv care îi mână pe părinţi să îşi abandoneze copiii, ca să lucreze în Spania, Italia sau alte destinaţii europene.

Există însă câteva constante. Cei care pleacă se simt vinovaţi că-şi lasă copiii cu neamuri, bunici sau naşi de treabă. Aşa că îşi copleşesc odraslele părăsite cu gadget-uri scumpe şi ziduri frumoase. Ceva urât se întâmplă. Oamenii ăştia îşi diminuează rolul la simpla aprovizionare cu produse şi finanţare. Nu mai pot avea timp de afecţiune, nici de educaţie pentru copiii lor.

Şcoala – nenorocita şi umilita şcoală – trebuie să compenseze acest deficit. Dar e imposibil. Asta ar trebui să se ştie şi să se spună. Şcoala nu oferă dragoste decât în cazuri rare şi, oricum, în doze limitate de capacitatea unui profesor sufletist. Dar nici nu ţine de menirea şcolii să fie furnizoare de suport afectiv. Pentru asta există familia.

Altă constantă ţine de tulburările comportamentale ale copiilor părăsiţi. Am văzut elevi care, deşi aveau capacitate intelectuală bună, nu aveau chef de şcoală, nimic nu le stârnea interesul (şi aici nu mă refer la programa sufocantă, ci la chestiuni care stârnesc interesul oricărui copil).

Crize de bulimie, nesimţire, violenţă, dispoziţii pesimist-depresive (e cam devreme să fii pesimist chiar din clasa a V-a, nu?), oscilaţii foarte mari în pregătirea pentru ore (aceeaşi fetiţă putea să ia 10 sau 3 la acelaşi tip de test anunţat dinainte cu câteva săptămâni), încredere prostească în puterea de convingere pe care banii părinţilor ar avea-o asupra oricui, tendinţa de manipulare, sentimente de vinovăţie foarte dezvoltate, autocompătimire, manifestări cu tentă paranoică… Şi mereu laitmotive precum: mama vine peste 2 luni din Spania, tata nu a mai fost acasă de 1 an, nu mă înţeleg cu bunica etc.

Ce mi se pare ciudat – şi iată încă o constantă – e că biserica tace mâlc. Şi cea majoritară, mai preocupată de manifestări publice impresionante, şi cele minoritare, prinse în tot felul de trebi administrative şi dispute. Da, cu siguranţă există excepţii: preoţi şi pastori inimoşi, sensibili la problemele societăţii. Dată fiind amploarea fenomenului însă, ar fi fost de dorit să existe nişte iniţiative pe scară largă, venite de sus în jos.

Nu de alta, dar e vorba de viitorul ţării ăsteia. Şi, mai specific – şi, totodată, mai creştinesc – e vorba de nişte copii care suferă şi care nu se simt iubiţi. Ştim că pe politicieni îi doare în fund de viitor, de copii, de orice nu aduce un profit de imagine şi voturi. Dar biserica parcă ar trebui să arate altfel şi să se poarte altfel.

Mai ştie biserica ce roluri au părinţii în zilele noastre? Nu clişee, că ne-am săturat. Ştim alea cu „nu cruţa nuiaua…”, „copii, ascultaţi de părinţii voştri…”, „să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta….”, „nu întărătaţi la mânie…” (apropo, ce mai înseamnă asta?). Toate astea nu sunt decât poveri la gâtul copiilor, care nu înţeleg decât că trebuie să încaseze bătaie, să fie obedienţi şi să nu-şi înjure părinţii.

Dar ce rost mai au părinţii între criza financiară şi criza afectivă? Uneori am impresia că bisericile au învăţat numai cum să-i primească pe părinţii reveniţi CU BANI. Că nu e bine să-i critice prea aspru, fiindcă sunt o sursă de fonduri. Că e bine să-i aşeze în locuri cu vizibilitate, deoarece s-au dovedit „ispravnici pricepuţi”. Că e bine să le dea de lucru în biserică, fiindcă, altfel, pierd oameni „cu potenţial”.

Atitudinea puritană face loc banului, necesar pentru finanţarea „lucrării lui Dumnezeu” (Cerceii au voie, că doar sora e soţia fratelui X, care susţine „lucrarea”. Penibil! Măcar dacă nu urla fratele pastor de la amvon în urmă cu ceva vreme că podoabele sunt „lumeşti”. PS: Problema podoabelor mi-e indiferentă. Ba chiar îmi plac, dacă nu sunt ostentative.). Asta mi-e uneori impresia. Dar poate că e doar o impresie. Şi că e doar a mea.

Cazul lui Andrei Ciurea e cutremurător. Porumbeii şi căţelul nu l-au putut opri să se sinucidă. Din nefericire, copilul ăsta a avut luciditatea să-şi înţeleagă situaţia: că nu poate exista fără iubire. Şi nu s-a minţit – precum adulţii – că porumbeii şi câinele (sau casa, banii, poziţia socială, meseria, „fanii”) ar putea suplini această lipsă fundamentală. I-a spus mamei lui că se va sinucide dacă ea pleacă. Şi s-a luat în serios.

Bisericile evanghelice nu se roagă pentru morţi. Iar cele tradiţionale, deşi se roagă, au câteva excepţii, între care şi sinucigaşii. Şi atunci cum rămâne cu Andrei Ciurea? Că n-a făcut decât să înţeleagă în felul lui tragedia fiinţei umane şi s-a comportat ca orice om de bun-simţ. Şi poate chiar nu ştia că există speranţă, că iubirea nu se termină odată cu mama lui. De ceilalţi „Andrei” cine (mai) are grijă?


Responses

  1. Vinovatul principal este statul. El este primul care este absent prin antisuportul oferit cetăţenilor săi. Tatăl sau mama pleacă pentru că statul are trasată o politică proemigrare.

    Faptul că părinţii pleacă fără copii înseamnă că ei vor să se întoarcă.

    Şi aici apare conflictul.

    Dacă statul nu avea acest fel de politică sau dacă emigranţii erau ca înainte de 1989 (plecau cu toată familia – mă refer la cei plecaţi legal) atunci nu aveam conflict.

    • Nu prea mai are rost să așteptăm mare lucru de la „stat”. Indiferența lui nu mă surprinde. Dar a bisericilor, da.

  2. […] Andrei Ciurea nu (mai) e singur […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: