Cine are dreptate? – despre competiția interpretărilor

Am văzut recent că Dionis Bodiu a abordat o chestiune foarte interesantă. În context evanghelic, unde aproape fiecare individ își poate croi propria hermeneutică, e deosebit de important să ai niște certitudini care să valideze o interpretare. Nu știu exact în ce direcție vor merge postările următoare ale lui Dyo, aștept cu interes.

Aș vrea, în cele ce urmează, să evidențiez câteva potențiale (dar adesea sunt cât se poate de concrete)… vicii de procedură destul de răspândite. Și să discut despre necesitatea unor incertitudini.

Din punct de vedere logic, orice absolutizare a unei paradigme teologice ar trebui să se soldeze cu anihilarea tuturor celorlalte. Detaliez. Dacă baptiștii au dreptate în absolut, dacă ei sunt depozitarii unici ai adevărului integral și transcendent, atunci și penticostalii, și ortodocșii, și catolicii se află în eroare.

Toleranța teologică față de confesiunile concurente este, în acest caz, cel mult un gest condescendent deși, luat la bani mărunți, ar putea fi catalogat și drept indiferent, inconștient sau chiar eretic. Cum să ai legături „frățești” cu niște inși despre care știi că se află în deplină rătăcire teologică?

Faptul că există însă legături între diverse confesiuni sau că o parte dintre membrii lor se consideră reciproc creștini dovedește că, dincolo de declarațiile ultimative și chiar belicoase, se întinde un spațiu al bunăvoinței. Care bunăvoință nu poate veni, dogmatic vorbind, decât dintr-o anumită ezitare, dintr-o nesiguranță de sine.

Mai mult decât atât, probabil că o majoritate a enoriașilor ce frecventează biserici de diferite culori confesionale sunt de acord să se numească creștini, cu toate că știu că acest titlu este aplicat, cu îndreptățire, și altora.

Presupunând că există o seriozitate teologică ce caracterizează fiecare confesiune, acest nume generic și unificator – cel de „creștin” – ar trebui repudiat și abandonat fără ezitări dacă nu ar avea acoperire într-un set (oricât de minimal) de credințe comune. Penticostalii, de pildă, care s-au inventat mult mai târziu decât luteranii sau ortodocșii, ar trebui să se dezică de orice asociere cu creștinismul dacă nu ar fi măcar câteva dogme creștine fundamentale la care să adere necondiționat toată lumea.

Asta îmi spune că există un trunchi comun, o moștenire teologică de la care toți creștinii se revendică într-o anumită măsură și datorită căreia se deosebesc de alte religii.

Dacă raționamentul meu e corect, atunci se pare că ezitarea sau flexibilitatea dogmatică pe care o reclamam la început se manifestă tocmai în aceste diferențe confesionale cu valoare individualizantă. Deci tocmai elementele identitare specifice sunt cele supuse incertitudinii. Ceea ce nu-i rău.

Paradoxal (sau poate că doar oximoronic) însă, tocmai aceste „dogme” distinctive sunt cele mai trâmbițate și mai populare în mediile confesionale. Toată lumea știe prin ce se deosebește de ceilalți. Mai rari sunt cei ce știu și care este specificul celorlalți, al nu-chiar-atât-de-creștinilor. Probabil că la mijloc e și un mecanism psihologic, nu foarte sofisticat, care îi determină pe oameni ca atunci când nu au certitudini suficient de solide să le fabrice din cuvinte și să le strige foarte tare, doar-doar vor căpăta consistență.

Avem așadar, până în acest punct, un creștinism pe care nu-l renegăm, ci îl revendicăm (selectiv), indiferent în ce spectru confesional ne situăm. Iar asta, în ciuda faptului că termenul „creștin” a avut de suferit numeroase conotări și deformări din pricina abuzurilor sau deviațiilor eretice care s-au manifestat de-a lungul veacurilor.

Această perseverență mă determină să cred că există un corpus comun de credințe unanim împărtășite. Iar ceea ce ne unește subminează, de facto, într-o bună măsură deosebirile paradigmelor identitare specifice, în ciuda dârzeniei cu care fiecare confesiune își reclamă superioritatea.

Absolutizarea unei interpretări sau a unei paradigme confesionale vine, mai mereu, la pachet cu orgoliul aferent. Adicătelea, nu știm noi cine-s adventiștii/catolicii/reformații? Nu știm noi că la ei așa și pe dincolo? Dacă e să stăm și să cugetăm, unde există o înțelegere a Bibliei mai limpede și mai nemăsluită decât la noi?

Or din arsenalul interpretării valide face parte și smerenia. Nu ca un soi de anexă facultativă, ca un apendice dispensabil, ci ca unealtă de lucru obligatorie. Ori de câte ori se înalță capete trufașe să afirme ultimativ adevărurile unei confesiuni, declarațiile sunt invalidate datorită deficitului de smerenie.

Smerenia adevărului nu înseamnă însă toleranță tâmpă, tăcere jenată, sfiiciune lașă. Nicidecum! Înseamnă însă prudență, blândețe, fermitate, înțelepciune și onestitate. Forța adevărului rezidă tocmai în aceea că nu poate fi nici îngropat, nici eludat. Umilitatea lui implicită constă în aceea că nu-și revendică perimetre pe care nu le poate acoperi.

Mi se pare că se impune de la sine ca, atunci când urmează să fie afirmat un adevăr, să i se asigure mediul adecvat. Forțările și denaturările trebuie evitate. Mai degrabă ar merita păcătuit prin exces de precauții. După cum o dovedește Scriptura și viața marilor sfinți ai Bisericii, mândria e atât de insidioasă încât niciodată nu putem considera că am luat prea multe măsuri împotriva ei.

Mă gândesc că un test util pe care-l poate face oricine e cel al iubirii. Când paradigma teologică – ce decurge din specificul hermeneutic confesional – stârnește aroganță, dispreț sau dușmănii vizavi de alți creștini, ceva nu e cum trebuie. Dacă însă interpretarea Scripturii aprinde în credincios dragoste și îi ascute sensibilitatea care-l determină să sufere pentru semen, pentru frate, atunci sunt mari șanse ca adevărul să fi biruit (pentru moment măcar) trufia înșelătoare.

Mă uit la martirii închisorilor comuniste și constat că, sub torturi, diferențele confesionale se estompau. Asta spun cu toții. Mai adăugați la asta și faptul că Dumnezeu nu ține cont de paradigmele noastre, nici de hermeneuticile specifice, ci validează acțiuni ale creștinilor din orice arie confesională. Indiferența cu care tratează gardurile pe care le străjuim cu atâta sfințenie ar trebui să ne dea de gândit oleacă.

Și dacă tot am vorbit despre testul iubirii, trebuie reținut și că dragostea e singurul mediu de reacție favorabil unor rezultate sănătoase. În absența iubirii, produsul finit al interpretării, chiar dacă poartă un nume nobil, nu deține și proprietățile aferente.

Probabil că cei care mă citesc de mai multă vreme știu că departe de mine gândul să sugerez că dragostea ar trebui să fie blândoacă și credulă. Nu! Însă dragostea nu doar mustră, ci și încurajează, apreciază, mângâie, se lasă înduplecată, pășește cu prudență în zonele sensibile. Or discursurile în care se proclamă superioritatea unei anumite confesini – în detrimentul tuturor celorlalte – par axate numai pe dojană. Seamănă adesea cu niște demersuri politice de discreditare a adversarului. Sau cu reclamele care ne explică de ce un anumit produs e excepțional, în vreme ce toate celelalte sunt „obișnuite” și, evident, inferioare.

Pe lângă dificultatea de a dovedi prezența iubirii în aceste discursuri, triumfalismul lor deosebit de vocal e, așa cum spuneam la început, incongruent cu coabitarea în granițele aceleiași mari religii creștine. Desigur că în zilele noastre orice e posibil, însă indiferența pe care o afișează o seamă de confesiuni față de suratele lor creștine mai bătrâne nu e decât dovada ignoranței și a naivității.

Ar fi stupid să dăm crezare unor voci care pretind, mai voalat sau mai fățiș, că Dumnezeu poate fi convins să colaboreze numai cu anumite grupări, cele în care oamenii sunt foarte… nu știu cum. Câtă vreme există har divin, e imposibil de conceput că fervoarea religioasă a unora ar putea obține, drept răsplată, garanția prezenței exclusive a lui Dumnezeu în ograda celor deosebit de cucernici.

Așadar, smerenia și dragostea ar putea aduce un plus de valoare paradigmelor confesionale concurente printr-o poziționare realistă într-un context recunoscut ca atare. E drept că, politic vorbind, s-ar putea să producă mutații în rândurile „electoratului”, să pericliteze scaune și să afecteze interese. Dar, în lumina celor spuse, tot cred că ar fi mai de folos și mai onestă o poziție care să renunțe la pretenția de exclusivitate asupra interpretării autorizate a Scripturii.

UPDATE: Potrivit interpretării și paradigmei lor, unii se întreabă dacă un martir creștin (care n-a fost ortodox) are vreo șansă să ajungă în rai. Se pare că părerile sunt împărțite…

Publicitate