Toți suntem puțin teroriști

După evenimentele din 11.09.01, statele au luat măsuri mult mai aspre împotriva potențialelor pericole care ar putea periclita siguranța cetățenilor. Deși strategiile defensive vizează paza granițelor și asigurarea unei vieți tihnite fiecărui locuitor, înăsprirea controalelor și consolidarea sistemelor de securitate se răsfrânge asupra tuturor, fără deosebire.

Altfel spus, toată lumea este suspectată că ar putea, la un moment dat, iniția un atac terorist. Crimele islamiștilor din Al-Qaeda sunt revoltătoare. Aș fi vrut să adaug „inumane”, însă au fost înfăptuite de oameni împotriva oamenilor. Mai poți numi așa ceva inuman în condițiile în care nu diferă decât prin amploare și la nivel simbolic de alte acțiuni similare de anvergură mai redusă?…

Se pare însă că pentru contracararea altor amenințări virtuale, e necesar ca toți cetățenii lumii să fie considerați teroriști prezumtivi. Așadar, pentru a veghea la siguranța oamenilor, statul trebuie să devină mai circumspect tocmai cu cei pe care vrea să-i păzească.

La urma urmei, fiecare dintre noi este un potențial terorist, care își rumegă în barbă – printre rugăciuni pioase, desigur, așa cum le place multora să creadă – planurile de exterminare a unui număr cât mai mare de concetățeni.

Cu toate că democrațiile occidentale își consideră în continuare cetățenii demni de încredere când vine vorba de vot sau de alte activități pașnice, în chestiuni de viață și de moarte însă le retrag orice credit. Când se ajunge la lucruri esențiale, relațiile dintre stat și cetățeni sunt guvernate de suspiciune maximă din partea instiituților guvernamentale.

Vechea poveste care susține că omul ar fi fundamental bun este contrazisă în mod flagrant de normele de securitate impuse oricărui aeroport internațional. Organismele de control ale statului nu cred nicio clipă că omul e fundamental bun. Ba dimpotrivă, lucrează tocmai cu ipoteza opusă, altminteri riscă să plătească atare naivitate. Există două tabere: ei – cei care suspectează pe toată lumea – și noi – cei suspectați.

Mai mult decât atât, chiar în interiorul instituțiilor există suspiciuni, căci agenți dubli sau trădători au existat întotdeauna. Astfel că opoziția „ei – noi” trebuie regândită în termenii unei suspiciuni maximale. În ultimă instanță, nimeni nu poate avea deplină încredere în nimeni.

Nu-i vorbă că nici cetățenii nu s-au lăsat mai prejos: și ei și-au pierdut încrederea în stat, dar asta e altă poveste.

Frica i-a determinat pe oameni să-și diminueze libertatea de dragul unei existențe liniștite. Privită însă mai atent (sub raportul securității), existența aceasta nu pare mult mai sigură, în ciuda concesiilor făcute. Atacurile de la Madrid au survenit pe fondul măsurilor de siguranță mult sporite. La fel și atentatul din metroul moscovit.

Dacă e să deconstruim nițel originile acestei frici, care sunt șansele ca un ins anume să se afle la locul unui eventual atentat, la ora fatidică și la distanța letală? Probabil că infime. Statistic vorbind, s-ar putea ca un deces în accident auto sau într-un accident casnic să fie mult mai probabil decât moartea violentă datorată unui atentat. Însă numărul mare de morți și mesajul simbolic al atentatului din 11 septembrie a băgat lumea în sperieți.

În cazul în care eliminăm psihoza colectivă, individul înspăimântat că ar putea fi ucis de islamiștii fundamentaliști seamănă cu personajele care se tem de drobul de sare, din povestea românească.

Interesant mecanismul interior al occidentalilor care preferă să își lase demnitatea încălcată și libertatea mutilată doar ca să scape cu viață. Staying alive e țelul suprem. Cuvântul lor nu mai valorează nimic decât dacă e confirmat de aparate sofisticate. Prezumția de nevinovăție își cam pierde orice însemnătate practică. Dar e important să fii viu. Cu orice preț.

Și se pare că pentru cetățenii din Occident e mai important confortul sau siguranța – iluzorie – pe care o dobândesc, sacrificând din libertăți, permițând statului să le încalce intimitatea. Lipsiți de un reazem transcendent solid, n-au altă soluție decât să recurgă la mijloacele de protecție furnizate de puterea politică. Dar această putere nu poate acționa eficient în favoarea tuturor decât subordonându-și individul și diminuându-i libertatea de mișcare. Dar ce mai contează asta atâta vreme cât anxietățile existențiale sunt bine priponite… până la un atac de tip Breivik, când se descătușează iarăși.

Între timp, faptul că toți suntem suspectați de terorism e un preț acceptabil pe care suntem gata să-l plătim pentru a ne feri de confruntarea cu iminența morții. Nu moartea în sine e cea care deranjează – căci poate fi plasată într-un viitor incert și îndepărtat –, ci permanentizarea amenințării ei.

Anunțuri

5 gânduri despre “Toți suntem puțin teroriști

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s