Și totuși, noi ce să regretăm?

Am auzit pe vremea lui Ceaușescu mulți creștini care tânjeau după zile de libertate religioasă, când să poată face, nestingheriți, câte în lună și în stele (numai lucruri bune, desigur). Când să poată da întreaga măsură a credinței de care erau animați. Nu puțini au fost cei care se rugau fierbinte la Cel de Sus să îndepărteze jugul tiraniei.

Și chiar așa s-a întâmplat. Dintr-odată, visul mult râvnit a devenit realitate. Libertatea e, de multă vreme deja, o stare de fapt, o banalitate. Însă, surprinzător, vremurile de slobozenie i-au luat pe majoritatea creștinilor pe nepregătite. Mulți dintre ei jinduiesc la zilele când, sub amenințarea permanentă a represiunii, fervoarea religioasă cunoștea un avânt care azi e doar poveste.

Deci se pare că, totuși, atunci erau zilele fericite, epoca de aur a credinței. Și totuși au murit mii de creștini din pricina credinței lor. Au fost lăsați copii orfani, s-au comis crime atroce, au existat deportări, fenomenul Pitești (care, în cazul creștinilor, a cunoscut o cruzime aparte). Mulți au suferit din greu sperând și cerând cu lacrimi ca Dumnezeu să aducă zile mai bune, când libertatea de conștiință și libertatea religioasă să fie garantate prin lege.

Acum sunt garantate prin lege, însă creștinii se pare că au alte treburi pe cap. Nu au timp să valorifice această libertate. De obicei, acuza pe care o auzi cel mai des e că oamenii au devenit anormal de ocupați. Și extrem de materialiști. Parcă tot mai bine era pe timpul comunismului. Chiar și relațiile dintre creștini erau mai calde, nu existau atâtea bariere economice și sociale. Acel egalitarism impus avea părțile lui bune și favoriza coeziunea comunităților.Citește mai mult »

Reclame