Nu vreau să închei înainte să mai aduc niște aspecte în discuție. La baza consumerismului stau, de cele mai multe ori, niște nevoi legitime care au suferit diverse denaturări. Poate că tocmai aici e cheia unei posibile soluții: în identificarea rădăcinilor unor nevoi juste și distingerea lor de false nevoi și de capricii sau interese meschine.
Dacă admitem că există un set de așteptări îndreptățite ale enoriașului, atunci ele trebuie recunoscute ca atare și scoase de sub spectrul condamnării. Demersul presupune însă o muncă laborioasă de autocunoaștere personală și comunitară (aici e vorba și de comunitatea locală, dar și de istoria Bisericii). În acest proces, enoriașii de rând trebuie conduși de către un îndrumător priceput și liber de chingile unor interese colaterale (financiare, de imagine, de carieră etc.).
Apoi, e limpede că discursul culpabilizant, pe care însăși sintagma „creștin consumator” îl sugerează, nu face decât să adauge la sarcina cu vinovății o nouă povară indisolubilă. Din consumerismul economic nu prea știe nimeni cum se scapă cu fața curată, dovadă stă criza. Mă îndoiesc că în domeniul eclesial ar fi mult mai simplu de conceput o soluție, căci, după cum am încercat să argumentez, molima e destul de răspândită.
Abordările care propun ca rezolvare o participare mai activă și mai frecventă la activitățile vizibile ale bisericii locale tind să devină simple exerciții behavioriste, care modifică un comportament indezirabil, dar nu reușesc să preschimbe motivații și predispoziții interioare. Critica și dăscăleala nu prea sunt de mare folos. Recunosc că e dificil de așteptat ca fiecare individ să se transforme – în ritmul lui – într-un om mai bun, mai disponibil, căci această alchimie interioară ține de lucrarea tainică a lui Dumnezeu cu sufletul omului. Poate dura luni, ani, decenii…Citește mai mult »
Cu drezina 