Postat de: Teofil Stanciu | 07/08/2011

Suferința de a nu ști cine suntem și ce avem de făcut

Cu aceste cuvinte (nu le-am citat exact, ci mi-am permis o parafrazare) și-a încheiat Mircea Cărtărescu prestația de la emisiunea Profesioniștii, moderată de Eugenia Vodă. Ideea era că ne aflăm pe pământ pentru a da un test ale cărui cerințe ne sunt necunoscute, dar am vrea să-l luăm pentru a dobândi viața de dincolo.

E drept că, așa cum vor dori unii să îmi atragă atenția, creștinismul furnizează o soluție esențială, care rezolvă problema sensului existenței. Însă componenta individuală a vocației personale rămâne, de obicei, incertă, urmând a fi deslușită pe cont propriu.

Foarte puțini sunt fericiții pe care pronia divină îi cadorisește cu o vocație indiscutabilă și ușor de descoperit. Cei mai mulți ne chinuim să căutăm dacă avem vreuna, iar mai apoi să ne punem în acord cu ceea ce credem că am identificat.

Nici cei ce știu fără dubiu care e drumul de urmat nu au neapărat o viață ușoară. Pentru mulți, asumarea unei vocații înseamnă chin fizic, lipsuri materiale, privațiuni de tot felul. Gândiți-vă, de pildă, la un pictor talentat – precum Van Gogh – sau la un compozitor colosal – ca Mozart. Îmi vine în minte și destinul zbuciumat al lui Dostoievski. Câți și-ar dori certitudinea unei astfel de vocații? Sau câți ar putea s-o suporte?

Ceilalți ne zbatem printre hobby-urile noastre ocazionale sau de durată, mai răsfoim în minte paginile cv-urilor personale doar-doar vom descoperi un rost imediat pe lume, o dâră care se străvede pe drumul parcurs, o permanență care să se constituie ca gir identitar. Ca să putem spune cu certitudine: eu ăsta sunt și cu asta mă îndeletnicesc.

Căutăm semne, umblăm după horoscoape. Orice prezicere legată de viitor ne face să ciulim urechile, chiar și involuntar. Unii de bucurie că se sfârșește odată toată zbaterea, alții de frică.

Această derută a omului care își caută rostul și identitatea îi macină și pe cei ce și-au pus ca țintă unică a aspirațiilor prosperitatea materială. Uitați-vă cum se străduiesc „să lase ceva în urmă” sau să dea numele lor unei clădiri, unei străzi, unei fundații, unei case de bătrâni, unui chioșc de termopane.

Dacă nu au astfel de ambiții, atunci au măcar ambiția să ajungă celebri, să aibă o casă de să crape tot satul de ciudă, o mașină cu care să rupă gura compatrioților. Banul în sine nu-i satisface, ci se văd nevoiți (nu știu nici ei de ce) să-și cumpere faimă – un nume, o istorie glorioasă dacă se poate, un templu care să le fie dedicat.

Nici cei mai bogați oameni din lume nu-și sunt suficienți lor înșiși, au nevoie de sărăntoci care să privească în sus și să zică: „vreau să ajung și eu așa” sau „uau!”. Nevoia de a ști cine ești și ce să faci e ca o boală incurabilă ce macină măruntaiele ființelor umane indiferent de rang, avere sau inteligență.

Creștinii se pot socoti oleacă mai privilegiați, căci dețin mijloacele să înțeleagă câte ceva despre sensul vieții, despre rostul ei mântuitor. Dar, în viața de zi cu zi, și ei au nevoie să-și descopere „chemarea”.

Sau măcar să-și cântărească deciziile. Zone gri sunt cu duiumul. Moralitatea nu înseamnă să mergi pe mijloc, ci să știi când să mergi pe stânga și când pe dreapta, să știi când omul e mai important decât principiul sau când regula e mai presus decât individul. Eticile imobile își dovedesc rapid limitele, însă pentru unii, care le apără cu fervoare, riscă să devină niște dumnezei în sine. Ceea ce tot limită se cheamă că e.

Poate că una dintre condițiile cele mai dificil de îndurat în această zbatere este tocmai libertatea, pe care cine n-o clamează azi? Fiindcă, asumată, libertatea e cea care te face conștient că poți să mergi în orice direcție alegi, fără opreliști, dar nu există garanții în ce privește consecințele. Libertatea e fereastra care îți permite să alegi între bine și rău sau – mult mai inconfortabil – între răul mai mic și cel mai mare.

Însă nu există o fereastră prin care să arunci o privire anticipativă în viitor. Spiritul nostru prevăzător înnăscut nu garantează decât niște scenarii posibile, niciodată certe. Cunoașterea viitorului nu a fost alocată naturii noastre. Avem presimțiri, unii au parte chiar de viziuni, însă umanitatea în ansamblu nu beneficiază de o precunoaștere a ceea ce va să vină. Nu are nicio șansă să aconteze efectele dorite ale unor acțiuni.

Nici măcar Dumnezeu nu garantează că dacă faci bine, vei căpăta bine înapoi. Ba, dimpotrivă, Isus promite mai degrabă contrariul. Zbaterea e singura permanență incontestabilă. Iar, pentru cei ce cred în predestinări de un fel sau altul, numai ipostaza finală e sigură. În rest, nesiguranță cât încape, cât putem duce.

Acea liniște interioară, de care se bucură cei care și-au rezolvat problema fundamentală a identității și rostului, nu-i scutește nici pe ei de frământările zilnice, de suferința gesturilor concrete pe care trebuie să le acordeze cu adevărurile asumate. Mărturie stau toți apostolii, toți învățătorii creștini care n-au fost impasibili și imobili, ci au avut ezitări, rateuri, răzgândiri, căderi și reveniri.

Mersul triumfalist, în ritmul fanfarei învingătorilor este, cel mult, o ipostază temporară. Transformarea ei într-o permanență e, în sine, un chin. Căci nu s-a născut încă omul care să nu se întrebe măcar o dată dacă ceea ce face e ceea ce ar trebui să facă. Întrebarea aceasta există chiar și acolo unde indivizii nu sunt dispuși să o aducă în lumina conștiinței.

Faptul că oamenii își doresc mereu mai mult, mai bine – aspirație care se constituie ca motor pentru tot progresul înregistrat din preistorie până azi – e cea mai evidentă dovadă că în inima omului este o suferință, o dorință după altceva, după mai mult. Și că această aspirație tainică, această sete funciară rămâne pururi neostoită. Altfel s-ar fi oprit la un moment dat și ar fi zis: suficient.

Cum își administrează fiecare acest foc lăuntric ține de vremuri, de împrejurări, de genetică, de moștenire, iar în ultimă instanță de libertate. Prin urmare, în acest sens, libertatea este numele dat unei suferințe continue.

Cu cât suntem mai autonomi, mai singuri, cu atât ne devenim nouă înșine mai străini. Mereu suferim privind în sus și ne simțim bine privind în jos. Dar mereu avem nevoie să privim în jos, spre cei mai nefericiți. Mereu avem nevoie să ne confirmăm că ceea ce am făcut noi este semnificativ sub raport familial, dacă nu și social, global sau istoric.

Faptul că a fost abrogată „științific” sorgintea divină a rasei noastre și a fost infirmată „filosofic” viața de după moarte n-a rezolvat problema frământării interioare. De vreme ce Dumnezeu a fost concediat, fiecare se orientează spre obiectele și ființele din vecinătatea sa transformându-le în necesare obiecte de cult. Aceastea (animale, copii, proprietăți) devin reperele identitare și morale ale unui eu împuținat și singur, măcinat de o frică incurabilă că ar putea să devină nesemnificativ.

Indiferența pe care o arborăm câteodată nu este decât o formă de amnezie voluntară, pe care o folosim ca să contrazicem ceea ce simțim acut înăuntrul nostru; sau chipul pe care-l ia extenuarea pricinuită de lupta cu propriile angoase.

Refugiul în indiferență are o doză de confort. Poate tocmai de aceea această amorțeală a sufletului este adoptată tot mai frecvent de la vârste fragede. Toată distracția contemporană și frenezia cu care e căutată, obsesia confortului cu orice preț stau ca mărturie că suferința noastră de a nu ști cine suntem și ce avem de făcut e imposibil de alinat și ne însoțește permanent.


Responses

  1. Din nou m-ai lovit cu acest articol..:)

    Ai atins teme pe are le macin de ani de zile atit in dreptul meu dar si in dreptul oamenilor de linga mine.

    Uite un citat interesant care se leaga de ceea ce ai scris:

    „I would not give a fig for the simplicity on this side of complexity, but I would give my life for the simplicity on the other side of complexity.”
    Oliver Wendell Holmes

    Sunt oameni care se zbat in partea simpla a simplitatii, altii care au pornit sa descilceasca complexitatea dar fara sa fie constienti inca de talantii lor, iar altii, cei mai putini au ajuns in cealalta partea a complexitatii cind isi stiu talantii, si-i i-au pus in negot si stiu ce vor sa lase in urma si de ce. Am amintit bine ca pt nimeni nu i usor cu atit mai mult cit rasplata finala e dincolo.

    • E interesant că despre această temă se poate scrie în multe feluri. Dar nu se poate spune nimic definitiv și foarte limpede. Vocația – ca și virtutea – e o zonă a căutărilor și descoperirilor în timp. Numai făcând ceva se poate afla continuarea. Nu ni se dă un traseu preexistent și sigur. Doar câteva repere vagi și, uneori, interpretabile.

  2. Perspectiva simplă este în Facere. Bărbatul va culege spini şi pălămidă iar femeia va naşte copiii în durere.

    Poate confuzia pleacă de la fuga de greutatea deja pusă pe umeri pentru a fi purtată. Bărbaţii vor să nu mai transpire iar femeile vor să nu mai nască. În ambele situaţii satisfacţia este în parte opusă căutării personale.

    Mulţi descoperă în greutăţi fericirea. Luarea şi purtarea Crucii …

    • Eu cred că din greutatea deja desemnată face parte și incertitudinea asta. Știm câteva chestii fundamentale, restul… fiecare după stadiul în care se află la un moment dat în viață.

  3. @Krabul, nu cred ca ceea ce ai zis tine de chemare ci pur si simplu sunt niste consecinte ale pacatului pe care le caram dupa noi, dar nu as vrea sa minimalizam viata la cele 2 aspecte amintite de tine

  4. Foarte bun articolul… Nu mai raman multe de spus dupa, dar de facut!

  5. doar de facut…🙂

  6. Suferim pt ca nu stim ce avem de facut, nu avem o agenda si daca cumva se intrevede printre „schitele” noastre, se gasesc degrab o gramada de entertainment-uri care sa o estompeze sau sa o anihileze.

    Cred ca dintre exemplele tale numai Van Gogh se incadreaza la „asumarea vocatiei”: atat Mozart, cat si Dostoievski aveau vicii care „le-au daunat grav sanatatii”😀 . Beethoven, de exemplu, si-a asumat vocatia, dar stia si sa-si „vanda marfa”…Van Gogh, care daca-mi amintesc bune n-a prea vandut vreo panza in timpul vietii si traia din mila fratelui sau, da, el si-a asumat vocatia: traind in saracie, pictand in carbune minerii, mancand cartofi goi, dar pictand. (la fel si Paul Cezanne) Noi nu mai suntem gata sa ne jertfim, dorim sa vina toate la pachet: masina, telefon si lap-top de serviciu.🙂

    Maica Tereza e un exemplu de indeplinire a vocatiei in fata careia ar trebui sa ne scoatem multa vreme palaria. Cat e afinitate naturala, vocatie si cat e dar spiritual in astfel de cazuri e greu a discerne…dar nici nu merita efortul, ar fi mai de dorit a urma abnegatia unui exemplu ca acesta.

    Sa cauti a-ti duce la implinire vocatia asa cum isi cauta narcomanul doza: din toata fiinta, cu infrigurare, trecand peste tot si toate (persoane dragi, morala, rusine). Sau, mai plastic🙂 „cum doreste cerbul izvoarele de apa”

    Dar cred ca asta tine de pornirea unui mecanism interior pe care-l are oricine, indiferent de religie – care poate fi activat de vointa (Nietzsche) sau de atingerea Duhului Sfant

    Calin, Putinstiutoru (cred ca nu se refera la Putin, presedintele atotstiutor😀 ) ne-ar putea da un exemplu care sa stea in picioare: Beni Faragau care are o vocatie care a fost ridicata la gradul de dar spiritual si care are si o agenda precisa.

    • Când vorbesc despre asumarea vocației, nu mă refer strict la efortul van și donquijotesc, ci și la tot felul de suferințe, de lupte, de îndoieli și frământări. Da, există vocații mai împovărătoare și vocații ceva mai „confortabile”, dar ușoare nu prea sunt niciunele. Mai ales în zilele noastre. Doar dacă nu cumva ai vocația de lider și manager. Astea două au ceva trecere. D-aia sunt adesea și foarte maimuțărite. Dovada că nu prea există și nu prea sunt luate în serios o furnizează cu asupra de măsură criza: liderii nu mai sunt crezuți.

      Da, Maica Tereza e un exemplu în fața căruia e util să tăcem și să luăm aminte.

      Ar fi interesant de discutat despre relația dintre vocație și dar spiritual (talan?), în ce măsură se suprapun și în ce măsură se convertește una în cealalta…

      • Teofil, in bisericile evanghelice jumate din enoriasi sunt lideri, iar ceilalti tanjesc sa devina🙂 Asa ca aceasta „vocatie” e foarte populara intre noi.
        Daca ne-au facut vreun defavor influentele Vestului protestant, in acest domeniu ne-au facut, e clar. Vad atatia care dau din coate sa devina lideri, cand ISUS descrie clar tiparul liderului „validat” de DUMNEZEU. Dar a fi smerit si curat e o vocatie pt anahoreti, pt noi exista doar doze de tupeu si ironie fina

        • adaugire: ISUS si apostolul Pavel descriu „liderul” veritabil

  7. Am ajuns la concluzia ca spune bine ce spune Sf.Apostol Pavel, legat de ce sa cautam in viata: sa nu umblam dupa cele inalte ale lumii acesteia( cercuri inalte, ,bogatie, viata in luxetc) ci sa ramanem la cele simple ale vietii.Si totusi, tot el spune ,ca scopul vietii noastre este sa ne asemanam tot mai mult cu Hristos.Ortodocsii vorbesc de procesul theosis, evanghelicii de sfintire. Lumiile astea doua co-exista in noi, ba chiar se vrajmasesc: cea materiala si cea spirituala; fiecare cu ce ne imbie, promite si ofera.

    • Fără tentația celor două lumi n-am mai fi atât de „spectaculoși” (zice Scriptura că îngerii din ceruri ne privesc)…

  8. […] drezina.wordpress.com/2011/08/07/suferinta-de-a-nu-sti-cine-suntem-si-ce-avem-de-facut/ 46.776306 23.604290 Spune și altora:FacebookTwitterEmailPrintLike this:LikeBe the first to like this post. from → default ← Foto: Sărbătoarea Roadelor la Biserica Baptistă Mănăștur No comments yet […]

  9. […] 2011 – Teofil Stanciu: Suferința de a nu ști cine suntem și ce avem de făcut […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: