Suferința de a nu ști cine suntem și ce avem de făcut

Cu aceste cuvinte (nu le-am citat exact, ci mi-am permis o parafrazare) și-a încheiat Mircea Cărtărescu prestația de la emisiunea Profesioniștii, moderată de Eugenia Vodă. Ideea era că ne aflăm pe pământ pentru a da un test ale cărui cerințe ne sunt necunoscute, dar am vrea să-l luăm pentru a dobândi viața de dincolo.

E drept că, așa cum vor dori unii să îmi atragă atenția, creștinismul furnizează o soluție esențială, care rezolvă problema sensului existenței. Însă componenta individuală a vocației personale rămâne, de obicei, incertă, urmând a fi deslușită pe cont propriu.

Foarte puțini sunt fericiții pe care pronia divină îi cadorisește cu o vocație indiscutabilă și ușor de descoperit. Cei mai mulți ne chinuim să căutăm dacă avem vreuna, iar mai apoi să ne punem în acord cu ceea ce credem că am identificat.

Nici cei ce știu fără dubiu care e drumul de urmat nu au neapărat o viață ușoară. Pentru mulți, asumarea unei vocații înseamnă chin fizic, lipsuri materiale, privațiuni de tot felul. Gândiți-vă, de pildă, la un pictor talentat – precum Van Gogh – sau la un compozitor colosal – ca Mozart. Îmi vine în minte și destinul zbuciumat al lui Dostoievski. Câți și-ar dori certitudinea unei astfel de vocații? Sau câți ar putea s-o suporte?

Ceilalți ne zbatem printre hobby-urile noastre ocazionale sau de durată, mai răsfoim în minte paginile cv-urilor personale doar-doar vom descoperi un rost imediat pe lume, o dâră care se străvede pe drumul parcurs, o permanență care să se constituie ca gir identitar. Ca să putem spune cu certitudine: eu ăsta sunt și cu asta mă îndeletnicesc.Citește mai mult »