Ce-ar fi consumerismul fără publicitate? Reclama e sufletul comerțului. Iar reclama religioasă e sufletul… nu mă aventurez să spun cui, însă ea există. Ortodocșii și catolicii au locuri de pelerinaj, icoane făcătoare de minuni, moaște etc. Ele au funcționat tot timpul în biserică, dar acum beneficiază de reclamă, de mediatizare, de promovare. Totul se face organizat, așa încât să aducă niscai profit la buget.
Evanghelicii au și ei slăbiciunile lor. Când un pastor mai cu renume se anunță într-o anumită biserică, de obicei localul devine neîncăpător. Firește că fiecare pastor cam știe unde să se ducă și unde să nu se ducă. În orice caz, enoriașii sunt deosebit de receptivi la faima oratorului. Și toată lumea știe asta, chiar și oratorii care par indiferenți la mărimea audienței.
Aplecarea spre publicitate se regăsește și în felul în care Dumnezeu este promovat ca un produs de marketing. Am ascultat destule predici în care Cristos era ambalat în veșminte atât de contemporane încât devenea un soi de star de cinema, gata să-și lanseze cel mai recent film. Care film era fie un manifest revoluționar, fie un protest social, fie un monument de artificii lingvistice năucitoare etc.
Această tendință bine împământenită în zestrea genetică protestantă e dublată de disprețul fudul pentru orice tradiție, pentru orice lucru vechi. Adesea, mai ales printre tineri, vechimea e un cusur fundamental, un rău sadea, în vreme ce orice lucru nou e considerat inerent bun în virtutea noutății lui. Or ce poate fi mai asemănător cu consumerismul care tocmai pe această teză fundamentală își întemeiază propășirea? Nu spun toate reclamele că noul detergent, noul model, inovația recentă sunt cele mai grozave?
Cu drezina 