Misiunea – un film despre succes

 Știu că ajung cu mare întârziere să scriu despre acest film (făcut în 1986), așa că nu voi insista pe chestiuni ce țin de firul epic, jocul actorilor, partitura personajelor, muzica (excelentă) făcută de Enio Morricone.

N-am să mă opresc nici la cele două căi – clasice, aș zice – prezentate în film: calea părintelui Gabriel (Jeremy Irons), respectiv calea părintelui Rodrigo (Robert De Niro). Nici relația Bisericii cu puterea lumească nu mă interesează în acest text.

Mă limitez să ridic o problemă și să semnalez ceea ce mi se pare a fi mesajul fundamental pozitiv al filmului.

Întâi problema. Filmul aduce în discuție incapacitatea Europei de a „exporta” creștinismul purificat de metehnele civilizației europene. În momentul în care, misionari mânați de cele mai nobile imbolduri lăuntrice au pornit către destinații exotice, o seamă de aventurieri și profitori s-au avântat pe urmele lor, încercând să tragă maximum de foloase.

Nu spun că misionarii au fost neapărat deschizători de drumuri, nici că ei au fost întotdeauna oameni cucernici și cinstiți. Ci doar că, oriunde a ajuns un misionar inimos, a fost urmat invariabil și de un hrăpăreț pus pe căpătuială.

În cazurile fericite, precum cel din film, în care interacțiunea dintre misionarul european și localnici era una pașincă și evolua pozitiv, exista mereu pericolul ca acel mic paradis terestru creat în inima junglei să cadă pradă unor oameni fără scrupule.

Cu greu ar putea rezista în acest punct născocirea unor teoreticieni recenți care sunt convinși (și aduc și probe – măsluite!) că toate conflictele umanității au fost cauzate de credință. Nu, multe războaie au fost generate de lăcomie, invidie, sete de putere etc. Firește că, fiind vremuri mai religioase decât ale noastre, mulți s-au folosit de argumente pretins evlavioase pentru a-și susține cauza ori pentru a-și motiva mercenarii.

În ciuda faptului că misiunea este sacrificată pe altarul intereselor politice ale Spaniei, Portugaliei și Papalității, cred că mesajul filmului e unul eminamente pozitiv și, dacă vreți, optimist chiar. Ajung astfel la cea de a doua chestiune pe care mi-am propus s-o abordez.

Pelicula prezintă o poveste de succes, aș cuteza să spun. Atât părintele Gabriel, cât și părintele Rodrigo sunt, practic, sancționați de către biserică. Mai mult, amândoi mor, fiecare potrivit căii pentru care a optat. Cauza lor pare compromisă definitiv. Sunt niște idealiști într-o lume crudă.

Totuși, nu-i deloc așa. Căci, deși își pun în joc sufletul – sancțiunea Bisericii fiind deosebit de gravă pentru un credincios sacramentalist, care nu caută altă „adunare” dacă a fost exclus din a lui –, ei au ceva ce nu li se poate lua: iubirea de oameni. Faptul că sunt învinși nu înseamnă nimic pe lângă această minune a iubirii necondiționate a aproapelui aflat în nevoie. Nu cred că surprinde pe nimeni să afle că interesele meschine au avut câștig de cauză, fiindcă așa e mereu în lume. Dar e cu adevărat surprinzător când indianul și albul devin frați.

Creștinismul lor, chiar dacă nu se mai potrivește cu directivele oficiale (influențate de interese și împrejurări), e cel care-i mână pe călugării iezuiți să se jertfească de dragul unor „sălbatici”, să moară cot la cot cu ei. Că unul tocmai oficiază cu toată solemnitatea liturghia sub foc inamic, iar altul moare cu arma în mână nici nu mai contează. Amândoi rămân până la capăt lângă tribul Guarani.

Iar Guarani rămân și ei fideli credinței pe care au primit-o. Desigur că aici am putea invoca subiecte de mare rafinament, precum faptul că femeile nu doar că nu aveau batic, dar nici măcar nu purtau sutien, iar copiii umblau cu tatuaje. Însă eu prefer să mă ocup de amănunte, lăsând în grija celor îndreptățiți aceste teme de covârșitoare însemnătate teologică.

Mă mulțumesc să constat că o credință care aduce laolaltă niște străini de rase diferite și îi determină să se apere reciproc cu prețul vieții nu poate fi chestionată sub raportul autenticității.

În ultimă instanță, tocmai eșecul acestui tip de creștinism – lipsit de pârghii politice și de lobby – constituie mesajul pozitiv al filmului. Toate fericirile din așa-numita predică de pe munte a lui Isus sunt îndreptate către cei năpăstuiți, către cei nedreptățiți, către loserii societății.

Or tocmai asta se întâmplă cu misiunea iezuită de la San Carlos, devine o „cauză” pierdută, arată ca un eșec răsunător. Însă adevăratul spirit al creștinismului se regăsește mai degrabă în sacrificiul unor martiri decât în iscusința politică a unor strategi. Biserica n-a avut niciodată nevoie de politică pentru a supraviețui. Numai impresia unora a fost că ar avea nevoie de sprijin lumesc.

În creștinism, succesul și eșecul nu țin de ceea ce se vede, ci de transcendent. Faptul că un credincios moare e prea puțin relevant în economia generală a lucrurilor. Moartea nu dovedește nimic în ordinea reușitei sau eșecului. Ea poate dovedi cel mult abnegația, convingerea, dragostea, dârzenia individului. Dincolo de asta, socotelile le face altcineva…

O moarte frumoasă, o moarte demnă nu-i la îndemâna oricui. Iar creștinii știu că moartea nu e totuna cu sfârșitul. Chiar dacă dincolo de ea nu se mai vede nimic. Tiparul a fost însă instituit: moartea lui Cristos poate fi documentată istoric, că face parte din ordinea firească a lucrurilor, dar învierea trebuie în bună măsură crezută, fiindcă e suprafirească.

Filmul e făcut după o întâmplare autentică. Partea frumoasă a deznodământului e că „victimele” s-au sacrificat de bună voie, din iubire. Moartea lor marchează momentul în care se îngemănează libertatea absolută cu iubirea total dezinteresată.