Misiunea – un film despre succes

 Știu că ajung cu mare întârziere să scriu despre acest film (făcut în 1986), așa că nu voi insista pe chestiuni ce țin de firul epic, jocul actorilor, partitura personajelor, muzica (excelentă) făcută de Enio Morricone.

N-am să mă opresc nici la cele două căi – clasice, aș zice – prezentate în film: calea părintelui Gabriel (Jeremy Irons), respectiv calea părintelui Rodrigo (Robert De Niro). Nici relația Bisericii cu puterea lumească nu mă interesează în acest text.

Mă limitez să ridic o problemă și să semnalez ceea ce mi se pare a fi mesajul fundamental pozitiv al filmului.

Întâi problema. Filmul aduce în discuție incapacitatea Europei de a „exporta” creștinismul purificat de metehnele civilizației europene. În momentul în care, misionari mânați de cele mai nobile imbolduri lăuntrice au pornit către destinații exotice, o seamă de aventurieri și profitori s-au avântat pe urmele lor, încercând să tragă maximum de foloase.

Nu spun că misionarii au fost neapărat deschizători de drumuri, nici că ei au fost întotdeauna oameni cucernici și cinstiți. Ci doar că, oriunde a ajuns un misionar inimos, a fost urmat invariabil și de un hrăpăreț pus pe căpătuială.

În cazurile fericite, precum cel din film, în care interacțiunea dintre misionarul european și localnici era una pașincă și evolua pozitiv, exista mereu pericolul ca acel mic paradis terestru creat în inima junglei să cadă pradă unor oameni fără scrupule.

Cu greu ar putea rezista în acest punct născocirea unor teoreticieni recenți care sunt convinși (și aduc și probe – măsluite!) că toate conflictele umanității au fost cauzate de credință. Nu, multe războaie au fost generate de lăcomie, invidie, sete de putere etc. Firește că, fiind vremuri mai religioase decât ale noastre, mulți s-au folosit de argumente pretins evlavioase pentru a-și susține cauza ori pentru a-și motiva mercenarii.

În ciuda faptului că misiunea este sacrificată pe altarul intereselor politice ale Spaniei, Portugaliei și Papalității, cred că mesajul filmului e unul eminamente pozitiv și, dacă vreți, optimist chiar. Ajung astfel la cea de a doua chestiune pe care mi-am propus s-o abordez.

Pelicula prezintă o poveste de succes, aș cuteza să spun. Atât părintele Gabriel, cât și părintele Rodrigo sunt, practic, sancționați de către biserică. Mai mult, amândoi mor, fiecare potrivit căii pentru care a optat. Cauza lor pare compromisă definitiv. Sunt niște idealiști într-o lume crudă.

Totuși, nu-i deloc așa. Căci, deși își pun în joc sufletul – sancțiunea Bisericii fiind deosebit de gravă pentru un credincios sacramentalist, care nu caută altă „adunare” dacă a fost exclus din a lui –, ei au ceva ce nu li se poate lua: iubirea de oameni. Faptul că sunt învinși nu înseamnă nimic pe lângă această minune a iubirii necondiționate a aproapelui aflat în nevoie. Nu cred că surprinde pe nimeni să afle că interesele meschine au avut câștig de cauză, fiindcă așa e mereu în lume. Dar e cu adevărat surprinzător când indianul și albul devin frați.

Creștinismul lor, chiar dacă nu se mai potrivește cu directivele oficiale (influențate de interese și împrejurări), e cel care-i mână pe călugării iezuiți să se jertfească de dragul unor „sălbatici”, să moară cot la cot cu ei. Că unul tocmai oficiază cu toată solemnitatea liturghia sub foc inamic, iar altul moare cu arma în mână nici nu mai contează. Amândoi rămân până la capăt lângă tribul Guarani.

Iar Guarani rămân și ei fideli credinței pe care au primit-o. Desigur că aici am putea invoca subiecte de mare rafinament, precum faptul că femeile nu doar că nu aveau batic, dar nici măcar nu purtau sutien, iar copiii umblau cu tatuaje. Însă eu prefer să mă ocup de amănunte, lăsând în grija celor îndreptățiți aceste teme de covârșitoare însemnătate teologică.

Mă mulțumesc să constat că o credință care aduce laolaltă niște străini de rase diferite și îi determină să se apere reciproc cu prețul vieții nu poate fi chestionată sub raportul autenticității.

În ultimă instanță, tocmai eșecul acestui tip de creștinism – lipsit de pârghii politice și de lobby – constituie mesajul pozitiv al filmului. Toate fericirile din așa-numita predică de pe munte a lui Isus sunt îndreptate către cei năpăstuiți, către cei nedreptățiți, către loserii societății.

Or tocmai asta se întâmplă cu misiunea iezuită de la San Carlos, devine o „cauză” pierdută, arată ca un eșec răsunător. Însă adevăratul spirit al creștinismului se regăsește mai degrabă în sacrificiul unor martiri decât în iscusința politică a unor strategi. Biserica n-a avut niciodată nevoie de politică pentru a supraviețui. Numai impresia unora a fost că ar avea nevoie de sprijin lumesc.

În creștinism, succesul și eșecul nu țin de ceea ce se vede, ci de transcendent. Faptul că un credincios moare e prea puțin relevant în economia generală a lucrurilor. Moartea nu dovedește nimic în ordinea reușitei sau eșecului. Ea poate dovedi cel mult abnegația, convingerea, dragostea, dârzenia individului. Dincolo de asta, socotelile le face altcineva…

O moarte frumoasă, o moarte demnă nu-i la îndemâna oricui. Iar creștinii știu că moartea nu e totuna cu sfârșitul. Chiar dacă dincolo de ea nu se mai vede nimic. Tiparul a fost însă instituit: moartea lui Cristos poate fi documentată istoric, că face parte din ordinea firească a lucrurilor, dar învierea trebuie în bună măsură crezută, fiindcă e suprafirească.

Filmul e făcut după o întâmplare autentică. Partea frumoasă a deznodământului e că „victimele” s-au sacrificat de bună voie, din iubire. Moartea lor marchează momentul în care se îngemănează libertatea absolută cu iubirea total dezinteresată.

Anunțuri

22 de gânduri despre “Misiunea – un film despre succes

  1. Chestia asta: „adevăratul spirit al creștinismului se regăsește mai degrabă în sacrificiul unor martiri decât în iscusința politică a unor strategi” nu ar fi mers si pe… CLaS la fel de bine?

  2. aseara m am uitat la film ca m-ai facut curios cu postarea asta a ta! 🙂
    si intr adevar bine am facut. desi se termina in aparenta trist, asa cum spui tu, filmul este despre succes, pt ca acesta nu esta masurat dupa standarde omenesti si moartea in sine nu are valoare si mai degraba motivatia pe care o ai cind decizi sa mergi pina la capat.

    • Să știi că eu mi-am dat seama de asta abia la a 3-a vizionare. Primele dăți am fost prea implicat emoțional probabil. Mă situam de partea unuia sau altuia dintre cei doi, îl incriminam (sau încercam să-l înțeleg) pe cardinal…

  3. […] Deloc lipsit de importanță mi se pare și cum anume protestezi. Chestiunea merită discutată și în general, și în condițiile specifice momentului actual. Este legitim ca un creștin să pună mâna pe arme? Dacă da, când? Dacă nu, de ce? Ca material didactic, a se vedea filmul Misiunea. […]

  4. filmul asta si saving private ryan l-au vazut studentii în locul unui curs de istoria bisericii la ubeo. n-a protestat nimeni. crezi ca si ei cred ca credem noi sau nu au inteles filmul?

  5. Atenţie la sensul cuvintelor. Când spuneţi „film făcut după o întâmplare autentică” aceasta semnifică un eveniment singular, restrâns spaţial. De genul: un avion a căzut în junglă; cutărescu s-a îmbolnăvit de cancer.
    Dar ceea ce este descris în film a fost făcut după EVENIMENTE reale. De fapt a fost vorba de un popor întreg (guarany) şi de SUTE de călugări din ordinele franciscan şi iezuit. Şi totul în contextul mai larg al ofensivei ideologiei anticreştine iluministe prin braţul monarhilor din Europa. Care mai apoi şi-au luat şi ei ţeapa lor numită Rivoluţia franceză.
    Apropo, ştiaţi că alţi zeci de umili preoţi din Ardeal s-au alăturat „lăncii lui Horea” la 1784?

    • ăia care-i botezau cu forta pe unguri? ce succes eclezial… cred că poporul român nu va scăpa prea repede de complexele sale. asta cred. și mai cred că educația ar fi bună la ceva dacă învățămîntul românesc n-ar fi așa corupt și așa învechit.

  6. Foarte interesant ! Ma bucur sincer ca ai abordat un asemenea subiect.

    Dupa episodul Paraguay a urmat o perioada extrem de nefasta pentru iezuiti. Faptul a culminat cu interzicerea ordinului de catre papa. Exageram daca spunem ca iezuitii au incercat sa puna in practica intocmai invatatura evanghelica fondand un fel de … ,,comunism evanghelic” ? Eu sunt unul care crede ca intre fundamentele crestinismului si ale comunismului sunt mai multe similitudini decat diferente.

    Poate ar trebui sa amintim aici celor ce striga ,,crestinism = inchizitie” ca printre ultimii arsi pe rug in Europa s-a numarat si un predicator iezuit. Faptul s-a petrecut la Lisabona printre privitori aflandu-se si Voltaire. Numele parintelui imi scapa iar anul pare-mi-se a fi 1763. Era oricum dupa interzicerea ordinului de catre Papa. Au lezat atunci multe interese comerciale. E cert ca lupta impotriva sclaviei nu a inceput cu Revolutia franceza sicu stanga laica. Poate ar trebui sa accentuam asta astazi ca sa aducem atragem atentia multor ,,progresisti”. Sunt curios daca un asemenea film s-ar mai face usor astazi …

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s