Am pătruns într-un nou univers

N-am de gând să vă vorbesc despre cum e să fii tată, căci ce noutăți le-aș putea aduce veteranilor sau ce ar putea înțelege cei care n-au pățit-o pe pielea lor? Penibilul situației m-ar apăsa mult prea tare și, în orice caz, calificarea în această meserie se capătă prin practica la domiciliu, nu prin parade blogeristice. Atestat nu se dă…

Universul despre care vreau să vorbesc este cel în care copilul e o afacere. Una babană, de milioane de dolari băgați în publicitate, în marketing agresiv. O afacere în care majoritatea produselor sunt excesiv de scumpe, tocmai pentru că se știe că se vând și că părinții vor tot ce-i mai bun pentru odraslele lor.

Un univers în care un ceai poate costa 20 de lei, cu toate că nu conține nimic în plus față de unul care costă 2 sau 3.

În acest univers cu hățișuri nenumărate, copilul este momeala, iar părinții victimele sigure. Sentimentele lor cele mai nobile și anxietățile cele mai neliniștitoare sunt speculate și devin materie de studiu pentru cursurile de marketing.

Știm că rafinamentul și luxul se plătesc scump. Ei bine, și marketerii acestui univers știu. Dar ei mai știu și că orice devine scump este asociat automat cu rafinamentul, cu distincția. Tocmai de aceea oferă, de pildă, cărucioare la prețuri de mașină second-hand. Unele sunt de-a dreptul ridicole estetic, parcă înadins făcute să trădeze snobismul celor care le-au achiziționat.

Există nenumărate modele de suzete, biberoane etc. De parcă asta ar stimula creșterea copilului, de parcă laptele ar fi mai gustos dintr-un biberon de 100 lei decât dintr-o sticlă de pe vremea când eram eu copil. Desigur că există aici și nuanțe, dar lucrez cu extremele tocmai pentru a semnala dezechilibrul.

Acest univers e populat cu indivizi sfătoși, plini de ifose și certitudini. O sumedenie de reviste, care mai de care mai colorate, promit mamelor că vor deveni super mămici și că vor avea super copii. De fapt, mai important decât substantivele sunt aici adjectivele. Mai importante decât realizările mămicilor, sunt promisiunile care vând revistele.

La aceste reviste scriu adesea absolvenți cu capul doldora de teorii, pe care nu le-au aplicat nici măcar pe hamsterii lor din birou. Ca să nu mai vorbim despre celebrele rețete în țâșpe pași pentru a… Mă surprinde că se vând, când există destul de multe cărți, unele chiar bine făcute de către profesioniști cu mare experiență.

O altă chestie care m-a cucerit din prima clipă la aceste reviste e stilistica lor. Copilul e „puiul”, „piticul”, „micuțul” iar mama e „mămica”. În jurul lor există o adevărată desfășurare de forțe în registru patetic dulceag, fie că e vorba de căderea buricului, de constipație sau de mușcăturile de țânțar. Până și fecalele și excrețiile sunt diminutivate drăgăstos…

Totul e descris drept „emoționant”, chiar dacă pentru copil e dureros, iar pentru părinți obositor. Orice incident e o „oportunitate de apropiere”. Orice moment petrecut împreună trebuie să devină „timp de calitate”… Atâta dulcegărie e pur și simplu copleșitor de scârbavnică. Nu sunt împotriva numelor de alint sau a diminutivelor, dar cum s-a ajuns să-mi alinte copilul niște străini, care nici măcar nu-l cunosc și care vor doar să profite de pe urma lui?

Din modul în care sunt înfățișate toate situațiile și evenimentele deduci, vrei nu vrei, că revistele se adresează unor oameni lipsiți de imaginație, de inteligență minimală, de sentimente paterne, de elementarele resurse afective. Ei sunt îndemnați să se mobilizeze ca să simtă ceea ce se cuvine să simtă la fiecare moment. Or dacă nu există nimic în ei care să reverbereze, oare la ce le-o mai folosi îndemnul?…

Unde mai pui că există tot felul de secțiuni cu sfaturi stupefiant de penibile : umflă balonul și lasă-l deasupra „puiului”! Uau! De unde era să știm noi una ca asta? Nu cumva balonul i-ar putea cădea pe fontanelă și să-i afecteze iremediabil materia cenușie? Uau, ce noroc avem cu această revistă…

Culmea acestei comedii de prost-gust e că toată lumea ți se adresează la persoana a doua, de parcă te-ar cunoaște. De altfel, așa arată și numeroase reclame, care încep cu „Dragă mami…” și continuă pe un ton chipurile afectuos și empatic, sfârșindu-se apoi cu o semnătură pretins olografă.

Dacă e să fiu aspru, și nu văd de ce nu aș fi, aș zice că avem de-a face cu o mârșavă tentativă de violare a intimității. Cu o cordialitate contrafăcută, se insinuează în proximitatea mămicii (care se știe că mai vulnerabilă afectiv în această perioadă), îi alintă copilul și… îi ia banii.

Aproape toate produsele din acest univers restrictiv au ca principal obiectiv nu bunăstarea copilului, ci jecmănirea fără scrupule a părinților. Cumpără, iar apoi vezi tu ce faci cu ditamai patul cu baldachin de mătase și perne în formă de… Frumoasa și Bestia.

Nu mă îndoiesc că sunt și părinți pentru care nașterea unui copil este încă un prilej de etalare a opulenței, dar situația lor nu mă interesează. Întotdeauna a existat și această categorie.

Ceilalți însă, speriați poate de noutate a ceea ce li se întâmplă, rătăciți în jungla de oferte, aruncă cu banii în speranța că produsul achiziționat se va dovedi impecabil. Ca și când nu ar fi aproape toate făcute în China.

În cealaltă margine a acestui univers sălbatic sunt cei care, dintre pamperșii plini, adună mâncare. Pentru ei, pentru copiii lor.

Trăim în același univers, deoarece și ei au copii și probleme ori spaime aferente. Însă nu ne întâlnim decât prin intermediul deșeurilor ce rezultă din consumul odraslelor noastre.

Aceștia ne sunt polii între care ne mișcăm. De fapt, acest nou univers e unul paralel prin specificul lui, însă are aceleași temeiuri ca toate celelalte „sectoare de activitate”. Vânători, vânați, momeli și victime colaterale. Vor fi fiind copiii angelici, dar universul creat în jurul lor e la fel de diabolic ca oricare altul atins de morbul banului.

Publicitate