Postat de: Teofil Stanciu | 23/05/2011

Creștinism cu aditivi


sugars4life.com

Întâi aditivii…

Aditivii sunt puși în produsele alimentare ca să conserve, să coloreze sau să intensifice gustul. Oricât de odioşi ar fi pentru unii, aceştia sunt consecinţa cererii pe care o înregistrează piaţa. Nu ader la teoriile conspiraţioniste care susţin că cineva a pus la cale această otrăvire sistematică în masă. Fiindcă, dacă piaţa ar refuza aceste produse, s-ar renunţa la ele.

Însă consumatorii nu vor să renunţe, deoarece, de obicei, alimentele cu aditivi sunt dintre cele care produc cele mai intense senzaţii gustative. Mâncărurile foarte gustoase obținute din ingrediente exclusiv naturale sunt destul de costisitoare, aşa că pentru marea masă cel mai la îndemână rămâne potenţiatorul de aromă, iar pentru păstrarea proprietăților – conservantul.

Nevoile omului contemporan (de la cele financiare la cele gustative) concură pentru a impune prezenţa aditivilor. Unde mai pui că sunt fabricaţi în cantităţi industriale şi, spre deosebire de condimentele naturale mai sofisticate, sunt ieftini, nu depind de anotimp, nici de zona geografică.

În sens larg, cred că putem reuni sub termenul generic de aditivi tot ceea ce ne ajută să suplinim distanţa dintre nevoia noastră (reală) şi incapacitatea de a o satisface sau dificultăţile şi costurile foarte mari implicate în împlinirea acestei nevoi. Aditivul e ieftin şi permite un soi de scurtcircuit, o scurtătură către atingerea unui anumit scop, altminteri foarte costisitor.

…apoi creștinismul…

Biserica protestantă a fost caracterizată la începuturile ei (iar această tendinţă a continuat şi chiar s-a accentuat în unele dintre bisericile neoprotestante) de o cenzură drastică a două dintre direcţiile tradiţionale: sacramentalismul şi mistica.

Pe de o parte, toate obiectele religioase învestite cu semnificaţii – icoane, statui, sacramente, construcţii sacre etc. – au fost îndepărtate de frica pericolului idolatriei. În unele dintre biserici până şi instrumentele muzicale erau considerate periculoase.

Pe de altă parte, fără să existe neapărat o directivă explicită în acest sens, mistica a fost descurajată în favoarea manifestărilor mai „raționale”, mai controlate. Orice manifestare extatică prezintă niște pericole intrinseci, orice neînțeles stârnește suspiciuni.

Așadar, din considerente pe care nu mă încumet nici să le discut, nici să le presupun, spiritualitatea protestantă se prezintă într-o oarecare măsură sărăcită. Sub raport strict cantitativ, deocamdată, putem constata că s-au împuținat „mijloacele harului” și a fost marginalizată calea mistică a ascensiunii spre divin.

Aceste două dimensiuni nu prea mai pot fi recuperate în bisericile ce s-au fixat într-un anumit șablon dogmatic și au dobândit o anumită inerție culturală. Singura cale spre reintegrarea lor în experiența religioasă, rămâne… aditivul.

…și pe urmă fuziunea

Omul e totuși o ființă care percepe lumea prin simțuri. Anumite realități, e drept, sunt percepute rațional sau emoțional. Însă nu cred că e o întâmplare faptul că Biserica a găsit cu cale să folosească icoane, mir, tămâie, cruci, statui etc. Nici religia mozaică nu era lipsită de unelte sacre (iar asta într-o vreme când riscul de a fi transformate în fetișuri era foarte mare). Toate acestea erau menite să apropie realitatea intangibilă și transcendentă de ființa umană inclusiv prin intermediul simțurilor, să unească spiritualul cu materialul. Ținea, desigur, de o anumită viziune asupra lumii.

Există însă niște elemente pe care le voi evoca și care mă determină să cred că austeritatea protestant-evanghelică, oricât de bine intenționată, își arată tot mai insistent limitele. Judecând după anumite manifestări actuale tot mai frecvente mai ales, dar nu exclusiv, în rândul tinerilor (și reperabile cu precădere în activitățile de închinare – cele mai permeabile la nou), aș zice că a sosit scadența pentru cecurile rămase neachitate.

Mesajul pe care îl conțin o seamă de texte folosite în închinare denotă, cred, o defulare ce încearcă să compenseze o lipsă resimțită la un nivel mai degrabă inconștient. Intru în subiect ca să nu mă pierd în teorii.

Mi-a fost dat să aud adesea că autorii versurilor (și cei care le interpretează pe muzică sau le recită) își doresc insistent să-l vadă pe Dumnezeu, îi cer să li se arate, să-i privească fața. Din cealaltă perspectivă, oamenii sunt îndemnați să se înfățișeze dinanitea lui, să-l privească, să-l admire.

Cum epoca le solicită sau chiar suprasolicită simțurile, oamenilor le vine foarte greu să intre într-un dialog personal cu o divinitate invizibilă. Așa că, dacă icoanele sunt interzise, proiectează această nevoie de „vedere” într-un cadru conceptual, o întâlnire posibilă, dar niciodată realizată, nici realizabilă.

E drept că, în ultimă instanță, chipul lui Dumnezeu rămâne nevăzut, fiindcă orice încercare de reprezentare înseamnă idolatrie. Însă nu putem ignora întruparea, pe Cristos – Dumnezeu întrupat – care avea chip de om și care beneficiază de reprezentări iconografice în bisericile tradiționale. În persoana lui Isus, oamenii au putut să-l vadă, să-l audă, să-l atingă pe Dumnezeul întrupat.

În aceeași ordine de idei, oamenii își manifestă dorința să-l simtă, să-l atingă, să fie atinși de Dumnezeu, să fie îmbrățișați etc. La unii dintre evanghelici (baptiștii și penticostalii fac parte din această categorie) nu există sacramente, pâinea și vinul nu sunt decât niște simboluri. Nimeni nu știe cu precizie ce se întâmplă acolo, dar baptiștii, cel puțin, susțin că știu ce nu se întâmplă (nu e vorba de niciun mister, ci doar de niște elemente simbolice care rămân exact așa cum le vedem: pâine și vin). În orice caz, singura certitudine a prezenței divinului în om rămâne încredințarea interioară (care e adesea asimilată cu un anumit confort emoțional interior).

Tocmai fiindcă prezența divină nu poate fi certificată exterior și obiectiv, există o nevoie perpetuă de a ne asigura de certitudinea ei. Iar asta dă naștere unei întregi literaturi ce aduce surprinzător de mult cu mesajele industriei de asigurări.

Mai există și un aspect audio al acestei chestiuni. Creștinii evanghelici au o predilecție pentru predicatorii-vedetă. Notorietatea a început să cântărească mai greu în economia predicării mai ales începând cu secolele XVIII și XIX, când Whitefield, Finney, Spurgeon sau Moody umblau din loc în loc adunând mii de oameni în audiență. Secolul XX, cu toate facilitățile sale mediatice, a sporit audiențele semnificativ, ajungându-se la milioane.

Priza pe care o au predicatorii-vedetă se datorează, printre altele, cred eu, și nevoii publicului de a recepționa un mesaj cât mai puternic, cât mai convingător. În ultimă instanță, oamenii vor să-l audă pe Dumnezeu însuși vorbindu-le și deslușindu-le adevărurile Scripturii. Sau descoperindu-le adevăruri proaspete, nemaiauzite. Dar au nevoie de o voce care să facă autoritatea divină mai concretă, mai credibilă.

Ca un corolar, aș adăuga că se știe că există situații când deficitul de teologie e compensat prin surplus de decibeli. Pentru enoriași e foarte important, așadar, și cum li se transmite un anumit mesaj. Ei vor să simtă cuvintele rostite intrând până în suflet. Adevărul ca atare există de mii de ani în Scriptură, poate chiar a fost și reluat de mai multe ori de-a lungul istoriei, însă pentru oameni el capătă altă greutate când e rostit într-un anumit fel, când este proclamat de un anumit glas.

Năravul acesta a rămas. După cum prea bine știți, și acum există pastori care umplu săli întregi, pe care tinerii îi caută, bătrânii îi prețuiesc, cu toate că niciunul nu are altă Biblie, nici nu predică altă Evanghelie. Însă felul în care vorbește el conferă o autoritate suplimentară cuvintelor în sine.

Poate că, la cum arată titlul, v-ați aștepta să închei într-o notă critică, bălăcărind acești aditivi din creștinism. Dar nu pot. Experiența omului care cântă și se închină rostind niște cuvinte ce exprimă dorința ca prezența lui Dumnezeu să devină mai concretă nu poate fi contestată. Dacă enoriașul atestă că a simțit o înălțare sufletească, dacă emoția lui îl determină să regrete derapajele morale și să tânjească după o viață mai virtuoasă… cum aș putea să-i contest eu autenticitatea trăirii?

Aditivii, cum spuneam la început, facilitează o cale mai scurtă. Dar ei sunt și răspunsul dat unei nevoi autentice. După părerea mea, bisericile tradiționale au intuit că omul are nevoie de aceste elemente fizice care să-i faciliteze și o percepție materială a credinței. Această coborâre în concret a sacrului transcendent conferă posibilitatea unei interacțiuni vizuale, tactile, olfactive cu realități invizibile.

Probabil că unii se descurcă de minune și fără toate acestea, însă sunt semne că pentru mulți acest vid trebuie umplut cu ceva. Iar aici intervin aditivii, care permit o revanșă în plan teoretic și ideatic a unei neîmpliniri. E cert că oamenii respectivi vor mai mult decât au în prezent, că în ei există o foame spirituală, iar contextul teologico-eclesiatic nu oferă hrană ce să ostoiască această foame.

E, de asemenea, un fapt că, strict la nivel de posibilități, bisericile tradiționale stau mai bine, fiindcă au și o cale mistică și o cale sacramentală. Ambele sunt bogate și bătătorite. Ambele au și riscuri aferente. Dar se pare că aceste căi sunt necesare ființei umane, de vreme ce chiar și protestanții le caută, le imită, le numesc, le invocă. Involuntar.


Responses

  1. Eu îl iau ca pe un răspuns la cererea ce ţi-am făcut-o în care îţi ziceam să scrii un articol despre icoane.
    Excelent!

    • Darius, răspunsul meu nu poate veni decât în tranșe.😀 Am de gând să revin și cu chestiuni mai aplicate, care să se încadreze mai bine în tematica trasată de tine😉

      În textul de față sunt încă pe un teren al speculației și interpretării… dar așa am „citit” semnele pe care le-am văzut în jurul meu.

  2. […] Teofil Stanciu: “Aditivii, cum spuneam la început, facilitează o cale mai scurtă. Dar ei sunt și răspunsul dat unei nevoi autentice. După părerea mea, bisericile tradiționale au intuit că omul are nevoie de aceste elemente fizice care să-i faciliteze și o percepție materială a credinței. Această coborâre în concret a sacrului transcendent conferă posibilitatea unei interacțiuni vizuale, tactile, olfactive cu realități invizibile. […]

  3. Foarte interesanta corelatia pe care o faci intre indepartarea de sacrament/mistica si cuvintele cantecelor de inchinare. Unii dintre tinerii evanghelici din vest merg mai departe si adauga lumanari, tamaie, arome, clopotei (de exemplu, in “ancient-future worship” sau miscarea emergenta).

    Insa, cred eu, in lipsa unei teologii corespunzatoare a trupului si a creatiei, aceste inovatii aduc cel mult un plus emotional, fara a avea forta simbolurilor din bisericile traditionale. Asa ca tanjirea dupa intalnirea cu Dumnezeu este doar amplificata, nu actualizata.

    • Da, sunt de acord că aceste manifestări nu sunt soluții decât, eventual, în sensul în care și aditivii sunt. O soluție momentană și, pe termen lung, poate chiar dăunătoare. Oricum, e o chestie de provizorat, artificială. Mulți, dacă ar citi textul ăsta, nici n-ar putea admite că există vreo corelație între manifestările lor și ceea ce sugerez eu.

      Ghiveciul ăla cu închinarea cât mai sincretică e un pas înainte totuși spre recunoașterea unei lipse. Din păcate, rezolvările sunt viciate de ignoranță și superficialitate.

  4. Interesant.
    Cu observaţia că nu îmi place cuvântul „intuit” (bisericile tradiționale au intuit că omul are nevoie de aceste elemente fizice). Este folosit subiectiv. Pentru BO şi BC aceste manifestări fizice sunt din începuturile creştinismului. Cuvântul intuit poate fi folosit poate pentru anglicani cu precizarea că regina a intuit şi nu biserica.

    Mai am o observaţie din exterior. Tu spui că retorica din bisericile protestante seamănă cu cele ale societăţilor de asigurări. De cca un an îmi bântuie prin cap o idee: societatea mercantilă americană foloseşte tehnici de marketing inspirate din retorica pastorilor. Vezi teleshoping, vezi asiguratorii, vezi Team Building etc. Mă refer strict la modul de îmbrăcare, vorbire, abordare a tematicii, exemple din viaţa cotiniană, motivare, crearea ideii că şi ţie îţi trebuie, inducerea certitudinii că şi vecinii tăi mai proşti au iar tu ai rămas de căruţă, şi că oricum trebuie să cumperi ceva …………….

    • Admit ambele observații.

      În ce privește intuiția, trebuia să caut un termen mai potrivit. Deși, în mintea mea, această intuiție se referă la vremurile străvechi, în care s-au instituit toate aceste mijloace religioase concrete.

      Da, se poate ca asiguratorii să-i fi copiat pe pastori. Însă, la noi, discursul a ajuns pe filiera asiguratorilor, nu pe cea a pastorilor (care, oricum, sunt mult inferiori numeric).


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: