Ray Bradbury despre… cum am ajuns unde suntem azi?

De fapt, Bradbury – în romanul Fahrenheit 451, publicat în 1953 – proiecta în viitor o distopie. Probabil că sesizase deja mugurii viitorului la vremea în care scria și a vrut să avertizeze omenirea. Dar e limpede că n-a avut pe cine. Și totuși el, care azi (și poate că și atunci) ar fi caracterizat drept „pesimist”, s-a dovedit a fi profetul.

Am spicuit frânturi din dialogul în care Beatty îi explică lui Montag cum s-a ajuns în situația actuală (actualitatea aceasta se referă la personaje și vremea în care au fost localizate narativ). Nu doar că a fost confirmat în intuițiile sale, dar civilizația noastră se străduiește să-i depășească chiar și cele mai sumbre previziuni:

„…cărțile [au devenit] din ce în ce mai scurte, mai condensate. Apărură digest-urile, rezumatele de tot felul. Totul se reducea la deznodământ, la final…

Clasicii erau înghesuiți în emisiuni radiofonice de câte cincisprezece minute, apoi comprimați și mai mult, cât să umple o rubrică literară de două minute… mulți oameni nu știau despre Hamlet decât ceea ce spunea un rezumat de-o pagină, într-o carte care pretindea: Acum puteți în sfârșit citi toți clasicii! Nu vă lăsați mai prejos decât vecinii voștri! […]

Durata studiilor era din ce în ce mai redusă, disciplina slăbea, filosofia, istoria și studiul limbilor erau abandonate, limba engleză și ortografia erau neglijate treptat, iar în cele din urmă complet ignorate. Viața e scurtă. Înainte de toate contează slujba, iar după slujbă distracțiile sunt destule! Ce rost are să înveți altceva decât să apeși pe butoane, să tragi de manete și să fixezi șuruburile în piulițe? […]

Cât mai multe sporturi pentru toată lumea, sporturile îi fac pe oameni mai sociabili, sunt distractive și nu cer nici un efort de gândire, nu-i așa? […]

Cât mai multe cărți cu poze, cât mai multe filme!… Șoselele erau din ce în ce mai ticsite de mulțimi care se îndreptau undeva, încotrova, nicăieri. Nomazi ai benzinei. […]

Să luăm minoritățile din civilizația noastră. Cu cât e mai mare populația, cu atât sunt mai numeroase și minoritățile. Trebuie să ai grijă să nu-i calci pe coadă pe iubitorii de câini, pe iubitorii de pisici, pe doctori, pe avocați, pe negustori, pe directori, pe mormoni, pe baptiști, pe unitarieni, pe chinezii din a doua generație… Toate grupurile și grupulețele astea trebuie să fie menajate. […]

Cărțile au ajuns niște lături, afirmau criticii snobi. Nu-i de mirare că au încetat să se mai vândă, adăugau ei. Cititorii însă, știind ce voiau și urmărind doar plăcerea, au lăsat să supraviețuiască așa-zisele comics-uri. Și, bineînțeles, revistele pornografice ilustrate. Ăsta-i adevărul, Montag. N-a fost un ordin de sus, din partea stăpânirii. La început n-a fost nicio dispoziție, niciun ordin, nicio cenzură, nu! Mulțumită lui Dumnezeu, tehnologia, producția în serie și presiunile minorităților au fost de vină. Iar astăzi, mulțumită lor, poți fi fericit tot timpul, ai voie să citești comics-uri, tot felul de confesiuni amoroase și gazete cu reclame comerciale. […]

Trebuie să fim cu toți la fel. Nu se naște fiecare liber și egal, așa cum spune Constituția, ci toți devenim egali. Fiecare om caută să fie după chipul și asemănarea tuturor celorlalți; abia atunci toți sunt fericiți, pentru că niciun munte nu-i înspăimântă și nu le dă sentimentul propriei lor micimi. […]

Trebuie să înțelegi că civilizația noastră e prea vastă ca să putem permite tulburări și nemulțumiri în rândul minorităților. Ți-ai pus, desigur, și tu întrebarea: Ce vrem noi mai presus de orice, în această țară? Oamenii vor să fie fericiți, nu-i așa? N-ai auzit asta toată viața ta? Oamenii spun: vrem să fim fericiți. Ei, și nu sunt? Nu-i ținem noi într-o veșnică agitație și nu le dăm destule distracții? Doar pentru asta trăiește omul, nu? Pentru plăceri, pentru excitații. Și trebuie să recunoști că cultura noastră le furnizează din belșug. […]

Mediul familial poate dezvăța pe om de multe din lucrurile învățate la școală. De aceea am și redus an de an vârsta de admitere în grădiniță, până am ajuns să-i luăm pe copii aproape din leagăn. […]

Dacă vrei ca un om să fie fericit politicește, nu-i înfățișa două laturi ale unei probleme, căci s-ar frământa, prezintă-i o singură latură sau chiar niciuna, e și mai bine… Dacă guvernul e incapabil, birocratic și ahtiat după impozite, lasă-l să rămână așa, decât să-i faci pe oameni să se necăjească din pricina asta. Avem nevoie de liniște, Montag. Dă-le oamenilor concursuri la care câștigă cei care-și aduc aminte de cuvintele celor mai populare cântece… Umple-le mintea cu date neinflamabile, împăneză-le-o cu „fapte” până ajung să se simtă ghiftuiți, dar grozav de „informați”; atunci or să-și închipuie că gândesc, or să aibă iluzia mișcării, fără să se miște. Și-or să fie fericiți, deoarece faptele de acest gen rămân neschimbate.

Ultimul fragment face parte dintr-un dialog între doamne:

– Cu sau fără cezariană, copiii sunt o pacoste, spuse doamna Phelps. Se vede că nu ești în toate mințile.

– Nouă zile din zece îmi țin copiii la școală, replică doamna Bowles. Mă descurc eu cu ei în cele trei zile pe lună cât îi am acasă; nu-i rău deloc. Îi închid în „salon” și dau drumul televizorului. E ca și cum ai spăla rufe: bagi rufele în mașină și închizi capacul.

Ediția din care am citat: Ray Bradbury, Fahrenheit 451, trad. Petre Solomon, București, Ed. Leda, 2005.

Publicitate