Agora – un film interesant, cu teză prost instrumentată

Agora este un film care descrie moartea Hypatiei, o filosoafă, matematiciană și astronomă din Alexandria secolului V d.Cr. și distrugerea celebrei biblioteci (una dintre minunile lumii antice). Epocă tulbure pentru Biserica ce dobândea tot mai multă putere și influență politică.

E un fapt îndeobște recunoscut de istorici că o răspundere indirectă pentru crima a cărei victimă a fost Hypatia o poartă Chiril al Alexandriei, un episcop abil, viclean și violent. Aceste năravuri se pare că le-a moștenit de la Teofil al Alexandriei, unchiul său, care a uneltit împotriva Sf. Ioan Hrisostom, contribuind la alungarea lui din scaunul de episcop al Constantinopolului.

Filmul are însă o teză clară: doar cei care nu cred în nimic sunt oameni pașnici, lucizi, iubitori, ceilalți, care împărtășesc vreo credință în indiferent ce fel de zeitate, sunt oricând pasibili de a deveni criminali. Plus: creștinismul s-a opus progresului și cunoașterii.

Simbolistica vizuală este deosebit de transparentă, ofensivă și tezistă: totdeauna creștinii apar îmbrăcați în negru (cu toate că nu toți sunt călugări), iar păgânii și adepții Hypatiei sunt invariabil în alb (cu toate că nu toți sunt filosofi).

În esență, autorii filmului au dreptate. Chiril a fost un individ cam ticălos. Moartea Hypatiei i se datorează într-o oarecare măsură (greu de precizat). Iar creștinilor din Alexandria – totuși nu cred să fi luat cu toții parte– li se poate imputa uciderea unei femei de înaltă ținută intelectuală (și, după spusele unora, morală).

Dar ceea ce lipsește filmului (care pretinde că e „true story”!) este înțelegerea mai cuprinzătoare a evenimentului înfățișat. Cu siguranță că multor creștini li se cam suiseră privilegiile la cap. Iar Chiril voia să profite din plin de situația privilegiată în care se afla. Însă el a întâmpinat adesea opoziție din multe părți (episcopii de Constantinopol și Antiohia nu-l aprobau). Deci nu reprezenta creștinătatea în întregul ei, așa cum sugerează implicit filmul, ci doar o facțiune a ei.

Însă chiar și dacă ar fi fost reprezentativ pentru starea de spirit dominantă în creștinătatea acelui veac, tot ar mai fi trebuit adăugat niște trăsături personajului. Despre aplecarea sa spre teologie și lupta împotriva nestorianismului nu se menționează nimic în film. Or Chiril este considerat ultimul reprezentant marcant al școlii de teologie din Alexandria – după cum probabil știți, cealaltă mare școală teologică era cea din Antiohia.

Asta nu e deloc puțin lucru, iar coexistența preocupărilor teologice ortodoxe cu interesele politice (abil urmărite și realizate) ar fi furnizat material adițional de mare valoare pentru scenariul cam subțire și părtinitor al filmului. Nu vreau să pledez pentru exonerarea barbarului episcop, nici să-i caut justificări. Dimpotrivă, putea să apară mult mai hidos, dar mai aproape de realitate, mai complex.

Dacă tot se dorea ca filmul să fie un omagiu adus Hypatiei, nu era nevoie ca în jurul ei să fie așezate numai figuri schematice și monocrome. Nu poți înfiera intoleranța și fundamentalismul adoptând un simplism propagandist și… intolerant. De fapt, poți, important e să nu observe nimeni și să-ți înghită gălușca ideologică.

Potrivit peliculei, criza din Alexandria se pare că n-a fost generată de creștini, ci de către păgânii ofensați că mulți creștini le batjocoreau zeii. (Nu știu dacă ideea asta doar ne sună familiar, ci e pur și simplu o găselniță contemporană pusă în gura anticilor alexandrini.) Așa că au pornit un atac armat împotriva lor. Inițial lucrurile păreau să decurgă în favoarea păgânilor, fiindcă elementul surpriză îi avantaja, dar curând s-au văzut copleșiți de numărul mare de creștini, așa că s-au refugiat în celebra bibliotecă.

Discursurile, atât de partea păgânilor, cât și de partea creștinilor, fac mereu uz de argumente religioase. Scenariștii par hotărâți să dovedească cum că toate crimele din Alexandria acelor zile s-au petrecut în numele religiei și, mai ales, din pricina ei. În acest scop, simplifică orice enunț, reducându-l la o replică fanatică și aberantă.

Ce lipsește filmului, dar sunt convins că n-a lipsit niciodată din Biserică, e vocea credinței pașnice, vocea oamenilor dispuși mai degrabă să moară decât să comită vreo silnicie. Tocmai pentru că această voce e discretă, foarte mulți detractori fac abstracție de ea.

Și totuși, o examinare onestă a învățăturii lui Cristos, așa cum apare ea în Scripturile canonice nu dezvăluie în niciun caz instigări la ură, la violență, la crimă. Asta au înțeles foarte bine apostolii, Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare, Augustin…

Autorii filmului par să fi uitat că celebrii noștri educatori comuniști erau cât se poate de atei (întocmai ca Hypatia), dar asta nu i-a oprit să masacreze într-un singur secol de zeci de ori mai mulți oameni decât au făcut-o deraiații creștinătății în douăzeci de veacuri. Deci crima, ura, violența nu-și au nicidecum rădăcinile în credință, ci în natura depravată a omului.

Mânia, lăcomia, vanitatea, dragostea de bani sunt considerate de întreaga Biserică Creștină păcate și condamnate ca atare. Or tocmai de aici își trag sevele uneltirile, luptele pentru putere și supremație, invidiile, răutățile de tot felul. Trebuie să fii tare orb sau îndoctrinat să nu recunoști aceste chestiuni evidente. Chiar dacă mulți dintre capii bisericești au comis fapte reprobabile, ele nu vin din dragoste, blândețe, bunătate, înțelepciune, cucernicie.

Aș zice că doar un creier profund confuz și o minte în care relativismul a lăsat tarlale întregi fără sperietoare de ciori și-ar putea închipui că iubirea, blândețea, înțelepciunea sunt chestiuni strict subiective, care pot însemna orice, în funcție de interpret. Fiindcă, dacă admitem că în aceste virtuți există ceva ce pot recunoaște și aprecia toți oamenii, indiferent de epocă sau proveniență culturală, atunci musai să disociem faptele credinței de cele ale firii (sau naturii) păcatoase, cum le numesc creștinii.

La urmă de tot, autorii filmului mai adaugă o chestie absolut gratuită: ideea că Hypatia, tocmai înainte de moarte, ar fi descoperit că sistemul solar este heliocentric și că planetele se mișcă în jurul Soarelui pe o elipsă. Iar apoi adaugă că, mult mai târziu, Kepler a făcut aceeași descoperire.

Ceea ce înseamnă că Biserica a fost o piedică în calea progresului. Mai întâi, nu se știe ce anume a descoperit Hypatia, fiindcă i-au fost distruse scrierile. Nu știm nici măcar dacă ateismul ei (din film) are altă bază decât intenția autorilor filmului de a o prezenta astfel. Apoi, dacă tot e să dovedești că Biserica a stat de-a curmezișul drumului spre cunoaștere, e greu să îl scoți pe Kepler altceva decât era: un creștin.

Deci obscurantismul creștin a reușit s-o neutralizeze pe iluminata Hypatia (cu toate că Biserica încă nu era pe deplin așezată), însă n-a izbutit să-i țină piept lui Kepler, deși Inchiziția era încă foarte funcțională. Prin urmare, teza e mai mult decât șubredă și dovedește mai degrabă un dogmatism antireligios stupid.

Rămâne însă de discutat cum se face că Chiril al Alexandriei a fost proclamat sfânt. Poate că ține de epoca în care a fost canonizat, nu știu. Iată însă o posibilă explicație furnizată de către reputatul istoric al Bisericii Philip Schaff:

Cyril furnishes a striking proof that orthodoxy and piety are two quite different things, and that zeal for pure doctrine may coëxist with an unchristian spirit. In personal character he unquestionably stands far below his unfortunate antagonist. […] But the faults of his personal character should not blind us to the merits of Cyril as a theologian. He was a man of vigorous and acute mind and extensive learning and is clearly to be reckoned among the most important dogmatic and polemic divines of the Greek church. Of his contemporaries Theodoret alone was his superior. He was the last considerable representative of the Alexandrian theology and the Alexandrian church, which, however, was already beginning to degenerate and stiffen. […]

Aside from his partisan excesses, he powerfully and successfully represented the important truth of the unity of the person of Christ against the abstract dyophysitism of Nestorius.

For this reason his Christological writings against Nestorius and Theodoret are of the greatest importance to the history of doctrine.

PS: Mă scuzați că n-am vorbit nimic despre love story-ul filmului, dar nu prea contează în economia evenimentelor.