Experiența definitorie

Pentru orice evanghelic autentic, experienţa convertirii este una fundamentală și definitorie. Fără această experiență inaugurală, nimic altceva nu există. Dar această trăire nu poate fi confirmată din exterior, ci e certificată, în miezul ei, exclusiv subiectiv. Desigur că există totuși și niște mijloace obiective de evaluare, însă ele nu pot oferi garanții ultime și incontestabile. Credinciosul care a trecut printr-o schimbare lăuntrică radicală e, de cele mai multe ori, un spectacol – în sensul bun – pentru cei din jurul său, care pot depune mărturie cu privire la transformările drastice care s-au produs în comportamentul lui.

Așadar, dovada indiscutabilă a acestei experiențe esențiale este mărturia pe care o depune cel care a avut parte de ea. Fără această adeverire subiectivă – uneori atestată de către terți, alteori nu – tot procesul de încreștinare (pe linie evanghelică) nu are niciun temei și nici nu poate fi inițiat. Botezul, la baptiști, penticostali și alte confesiuni similare trebuie precedat de experiența convertirii (a „nașterii din nou” – în engleză, există sintagma „born-again christians”).

Practic, accesul în creștinism pe poarta evanghelică este condiționat de metanoia* aspirantului. Chiar dacă botezul survine, în mod normal, după acel moment decisiv, el nu este întotdeauna considerat și absolut necesar în vederea mântuirii. E cazul celor care decedează în intervalul dintre convertire și actul baptismal. Prin urmare, experienţa respectivă este învestită cu o însemnătate covârșitoare, fiind socotită uneori suficientă în sine pentru a introduce un păgân în Biserică și pentru a-i garanta mântuirea sufletului.

Firește că există și o justificare dogmatică a acestei experiențe, însă dogma nu o poate nici garanta, nici infirma, ci doar explica. Putem afla multe despre necesitatea convertirii, despre temeiurile biblice ale importanței ce i se acordă, despre semnificațiile și consecinţele ei. Însă experiența ca atare e una individuală, netransmisibilă, unică.

Convertirea nu e însă singura experiență creștină autentică vizibilă. Există și altele – nu de aceeași magnitudine sau însemnătate – care pot fi invocate și „demonstrate” în același fel. Oamenii care le-au parcurs vorbesc despre „schimbarea” care s-a produs în lăuntrul lor, iar în sprijinul afirmațiilor proprii pot aduce și „martori” care au asistat la transformarea lor spirituală.

Nu constituie un exercițiu de imaginație gratuit faptul de a admite că în orice biserică creștină există posibilitatea unor experiențe dramatice. Ba mai mult, ele chiar se petrec. Fiecare dintre aceste biserici creștine și le evaluează după cum găsește de cuviință, în acord cu dogmele și învățăturile specifice.

Ceea ce am omis să spun până acum e faptul că oamenii – enoriașii – sunt din cei în ce mai sensibili unii la experiențele celorlalți. Iar asta se întâmplă dincolo de granițele confesionale trasate dogmatic și/sau instituțional. Încălcarea jurisdicțiilor nu se produce cu acordul pastorilor și preoților parohi, ci în virtutea unei umanități comune și împărtășite. Această umanitate face și ca toate experiențele irepetabile și subiective să fie într-o anumită măsură inteligibile și confirmabile.

Adesea însă, atunci când enoriașii ajung în biserica lor locală, trebuie să uite tot ce știau despre vecini, prieteni, neamuri de altă confesiune și să înghită pretențiile de exclusivitate asupra adevărului pe care pastorul/preotul le ridică fără să clipească. În fiecare duminică, orice credincios are parte de sugestii – mai mult sau mai puțin voalate – că locusul său confesional este depozitarul privilegiat (dacă nu chiar unic) al adevărului divin.

Așa că oamenii se găsesc față în față cu o realitate, pe care o înțeleg, ba chiar o aprobă în forul lor interior, nu pot s-o conteste, ba uneori o pot atesta, însă conducătorul lor religios le spune că nu e posibilă. Atunci n-au decât fie să spună că tot ce știu ei din experiență e fals, fie că pastorul/preotul greșește. Sau să înceapă să gândească schizofrenic. Însă această schizofrenie e dureroasă uneori, mai ales atunci când omul se vede nevoit să se sfâșie între experiența dramatică a unor oameni dragi (care fac parte dintr-o altă confesiune) și învățătura categorică a propriei biserici, unde se declară eretic tot ceea ce nu se mărginește la hotarele confesiunii proprii.

Tocmai de aceea, cred că ar fi un mare câștig ca bisericile creștine să nu mai fie atât de arogante atunci când proclamă adevăruri. Nu de alta, însă cele fundamentale sunt destul de puține și au fost deja formulate în Crezuri străvechi. La acestea se adaugă mai mult adevăruri circumstanțiale, variante și interpretări.

Cred că toate bisericile ar avea numai de câștigat dacă ar recunoaște că și în alte confesiuni sunt posibile experiențele creștine autentice. Iar când vorbesc aici de câștig nu mă gândesc la beneficii politice (sau politicianiste), ci la un plus de credibilitate, la o consolidare a autorității. Orice autoritate care își recunoaște limitele are doar de câștigat, pentru că, oricum, la un moment dat și le va dovedi cu sau fără vrere.

Orice autoritate care se impune prin forța pumnului, prin rigiditatea regulilor se recunoaște implicit deficitară, șubredă. Excesul de legi denotă o neputință, o slăbiciune internă. Cei care îi țin pe oameni cu forța se poate că nu știu cum să-i țină altfel, n-au nicio altă metodă de „seducție”. Zicea un pastor că autoritatea trebuie câștigată și recunoscută, nu impusă.

Oricare ar fi prețul plătit, cred că, pe termen lung, bisericile ar fi întărite dacă s-ar recunoaște reciproc cu mai multă naturalețe. Și dacă ar recunoaște că, într-adevăr, așa cum adulmecă (tot) mai mulți enoriași, nu dețin exclusivitate asupra adevărului divin. Că e posibil ca și în afara pătrățicii lor confesionale să existe cuvânt revelat. Altfel, trebuie să se pună temeinic pe treabă și să demonstreze decisiv – adică nu pe bloguri, nu în broșurele inepte, nu în revistuțe teziste și bigote – erezia principalelor ramuri creștine concurente.

Când ai la temelie o experiență – așa cum e cazul confesiunilor evanghelice – devine foarte dificil și riscant să contești alte experiențe similare și care pot fi trecute cu brio prin aceleași teste. Cu atât mai mult cu cât aceste experiențe se regăsesc fără niciun fel de notă de subsol explicativă în textul canonic al Scripturii. E adevărat că în dreptul convertirii se poate spune că e o experiență definitorie, însă nici celelalte nu pot fi expediate doar pentru că sunt neconvenabile. Oamenii le trăiesc și încearcă, în măsura în care sunt onești, să și le valideze. Să le nege n-au cum, odată ce le-au marcat definitoriu identitatea și ființa.

Recentele experiențe tulburătoare ale unora care au aderat la grupările Străjerilor din toată țara cred că se înscriu în acest tablou pe care am încercat să-l conturez. Ei reprezintă însă doar un caz particular și foarte apropiat de noi.

Graba cu care au fost repudiați și anatemizați e destul de suspectă. Îi scot cu totul din ecuație pe cei interesați, pe „strategii” mișcării, pe cei care au ceva de câștigat din toată povestea. Îi putem elimina și pe cei care caută doar o teologie care să le justifice căutările după o viață mai confortabilă. Și mă opresc numai la cei pentru care experiența inaugurală a convertirii se leagă de această mișcare. Ce se întâmplă cu ei? Li se cere să uite ce au trăit? Să nege? Să desființeze?

Din pricina faptului că avem de-a face cu o epocă a experiențelor concurente, nu cred că soluția constă în contestarea lor, ci în conturarea unor criterii de validare. Însă aceste criterii devin suspecte în momentul în care limitează experiența la cadrul îngust al unei confesiuni creștine. Tocmai pentru că știe toată lumea că Dumnezeu nu oferă exclusivități. În pușcăriile comuniste, experiența – sublimă și nebunească totodată – a iubirii vrăjmașilor torționari a fost comună evanghelicilor, ortodocșilor, catolicilor, reformaților, greco-catolicilor.

Poate că experiența convertirii nu-i unește decât pe evanghelici – deși n-aș băga mâna în foc că-i așa. Însă există experiențe mai „mici”, dar la fel de autentice și la fel de creștine care transgresează granițe confesionale mult mai numeroase. Atâta vreme cât ele pot fi validate în sens creștin – adică există martori care atestă schimbarea în bine a unor oameni, sau gesturi de mare generozitate dezinteresată, ori eliberarea de anumite vicii, dorința arzătoare de a-L cunoaște pe Dumnezeu etc. – probabil că ar fi de bun-simț să socotim că ele vin, oriunde s-ar manifesta, de la același Dumnezeu.

Nu cred nici pe departe că experiența e totul. Însă experiența musai interpretată, trebuie să capete o semnificație. Atât pe cei care le contestă, cât și pe cei care le atestă, îi interesează cum anume pot fi ele înțelese corect în contextul creștinismului. Datorită similarității experiențelor trăite în interiorul unor confesiuni distincte se creează o fisură în edificiul afirmațiilor intransigente și absolutiste.

Cei cărora li se spune mereu să „trăiască”, să se „apropie” de Dumnezeu, să aibă o „relație personală” cu Isus Cristos; cei cărora li se spune că, prin rugăciune și inspirație divină directă, pot descoperi sensul Scripturii e foarte greu să mai creadă când le spui că experiențele pe care ei au început să le valideze – potrivit creditului de care s-a bucurat până atunci – în sens creștin sunt niște erori, niște contrafaceri, niște închipuiri.

Tocmai de aceea cred că, acum, criteriile trebuie să fie prudente, modeste, nuanțate. Absolutizările și exclusivitățile – într-o vreme în care creștinismul e alcătuit din puzderie de confesiuni și secte – e posibil în extrem de puține situații. Iar asta, cu siguranță, nu e dintre ele.

*Cu toate că știu că există doar o suprapunere parțială a sensurilor, voi folosi alternativ și sinonimic termenii naștere din nou, metanoia, convertire, fiindcă în limbajul evanghelic toți se referă, în esență, la aceeași realitate.

Reclame

9 gânduri despre “Experiența definitorie

  1. […] Cred că toate bisericile ar avea numai de câștigat dacă ar recunoaște că și în alte confesiuni sunt posibile experiențele creștine autentice. Iar când vorbesc aici de câștig nu mă gândesc la beneficii politice (sau politicianiste), ci la un plus de credibilitate, la o consolidare a autorității. Orice autoritate care își recunoaște limitele are doar de câștigat, pentru că, oricum, la un moment dat și le va dovedi cu sau fără vrere.” – Teofil Stanciu […]

  2. Nice work

    Aș fi interesat de părerea ta privind legătura dintre experiențe spirituale și actele de cult (scuze dar nu sunt familiar cu termenii) cum ar fi împărtășania, botezul.
    Există o gradare valorică a actului la nivel personal în funcție de intensitatea participării individului la act?
    Sau mai pe românește, poți participa la acestea în mod mecanic, ritualic, fără consecințe negative?

  3. De acord, experiența cu Dumnezeu precede teologia și îi dă formă acesteia (încerc să le aliniez pe cele două la http://www.communio.org/content/precedenta-experientei-cu-dumnezeu-asupra-teologiei – scris cu ceva timp înaintea postării tale – și în cadrul unui curs de teolgoie pe care îl predau din când în când). Până la urmă, și Biblia este o sumă a experiențelor unor oameni cu Dumnezeu (divin inspirată, spunem noi).
    Este un bai, totuși, când separi aspectul subiectiv de cel obiectiv al experienței creștine. Experiența și încadrarea ei în experiența liturgică a poporului lui Dumnezeu și în expresia teolgoică a credinței merge mână în mână, și nu dai cu oiștea-n gard în privința uneia fără să dai cu toate trei (experiență, viața în comuniunea Bisericii, și teologia).

    Să exemplific: Fiul meu s-a născut în america. Prin lege, este american. Să presupunem că aș fi zis: „experiența (nașterii) contează, și îl face american, certificatul de naștere e doar o foaie de hârtie, nu contează!” Câte drepturi crezi că ar avea în America dacă n-am cum să arăt că-i american? Pe de altă parte, presupune că îl trec granița ilegal pe frate-meu și ajunge în State. Reușesc să îi procur un act de identitate (certificat, social security card, etc.) american. Câte drepturi are în mod efectiv până este prins? Toate! Sigur, metafora are limitele ei.

    Evanghelicii tind să spună că „experiența contează” (zici tu, botezul nu prea). Accentul e pe subiectiv, dar subiectivul e ceva în capul meu (năuc, uneori). Catolicii și ortodocșii tind să pună accentul pe obiectiv: Actul în sine efectuează harul (ex opere operato). Adevărul e pe la mijloc, adică să le desparți pe cele două e ridicol, tot atât de ridicol ca un baptist spunând că nu e nevoie să fii botezat ca să fii mântuit. De aceea Romani 10:10 pune împreună „credința în inimă” și ”mărturisirea cu gura” (adică aici, prin botez, în comunitatea de credincioși), ca să ajugi la mântuire… Asupra acestor lucruri ar fi multe de spus!

    Atâta doar mai zic, experiența cu Dumnezeu are un tipar de bază în istoria umană (în scriptură și în experiența poporului lui Dumnezeu), care este trinitar. El originează în mișcarea trintară specifică ființei lui Dumnezeu (veizi bazele doctrinei despre Duhul Sfânt pe același http://www.communio.org). Când experiența mea este în dezacord cu acest tipar (în noi toți, dezechilibrată, că păcătoși suntem), trebuie să stau și să cuget mai mult asupra ei…

    • Nu cred că mă încumet să dau un răspuns pe atât de consistent pe cat s-ar cere.

      Pe scurt însă, experiențele la care făceam referire sunt tocmai acele soiuri de experiențe validate în sens creștin. Care nu pot fi contestate decât contestând ceva fundamental din doctrina creștina.

      În intenția articolului n-a fost să separ ceea ce e subiectiv în creștinism de ceea ce e obiectiv, ci, cel mult, să sesizez o direcție pe care anumite accente evanghelice o indică și o legitimează. Altfel spus, să evidențiez niște sincope care ar trebui cu mult mai multă atenție tratate.
      Pe mine tocmai creditul destul de mare dat experienței mă îngrijorează în ultimă instanță. Iar când la asta se adaugă și inconsecvențe, totul devine o nebuloasă derutantă.

  4. Momentul initial al iceputului crestin al unei persoane este tratat diferit functie de paradigma teologica in care se face lectura. Un risc al lentilei evanghelice este ca percepe doar converitrile care au semnul mirarii ca autentice. Impingerea convertirii spre spectacular. Ne impresioneaza „drumul Damascului” si acceptam mai greu o convertire ca cea a lui Timotei (o credinta care trece de la bunica la mama si ulterior la fiu…). Imi amintesc de un absurd experimentat ca si tinar convertit: „slaba” mea marturie „discreditata” de faptul ca am fost „mai dus la Biserica” de mic ,in consecinta frustrarea ca nu am si eu de relatat o „experienta mai deosebita a intoarcerii la Dumnezeu”.
    Cred ca foamea dupa un experimental spectaculos generata de cadrul in care ne analizam viata crestina este o atmosfera care a fost prielnica pentru aparitia Strajerilor.
    Deasemenea cred ca ar trebui analizata si cultivarea unui teren favorabil „fabricarii experientelor” in contextul in care absenta lor produce frustrari ca si cele despre care am amintit.

    • „I know the feeling”… cum se zice.
      Mă bucur să constat că mai sunt oameni care văd originea străjerilor în interiorul, nu în afara, mișcării evanghelice și ca o consecință a valorilor pe care aceasta le-a promovat multă vreme. Explicațiile astea cu „sănătatea garantată” și „evanghelia prosperității” care atrag oamenii nu cred că merg până la rădăcina problemei. Dacă aceste probleme nu s-ar fi ridicat în orizontul de așteptări al oamenilor, atunci sigur n-ar fi existat tentația. Plus că acea explicație simplifică mult și nejustificat.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s