Experiența definitorie

Pentru orice evanghelic autentic, experienţa convertirii este una fundamentală și definitorie. Fără această experiență inaugurală, nimic altceva nu există. Dar această trăire nu poate fi confirmată din exterior, ci e certificată, în miezul ei, exclusiv subiectiv. Desigur că există totuși și niște mijloace obiective de evaluare, însă ele nu pot oferi garanții ultime și incontestabile. Credinciosul care a trecut printr-o schimbare lăuntrică radicală e, de cele mai multe ori, un spectacol – în sensul bun – pentru cei din jurul său, care pot depune mărturie cu privire la transformările drastice care s-au produs în comportamentul lui.

Așadar, dovada indiscutabilă a acestei experiențe esențiale este mărturia pe care o depune cel care a avut parte de ea. Fără această adeverire subiectivă – uneori atestată de către terți, alteori nu – tot procesul de încreștinare (pe linie evanghelică) nu are niciun temei și nici nu poate fi inițiat. Botezul, la baptiști, penticostali și alte confesiuni similare trebuie precedat de experiența convertirii (a „nașterii din nou” – în engleză, există sintagma „born-again christians”).

Practic, accesul în creștinism pe poarta evanghelică este condiționat de metanoia* aspirantului. Chiar dacă botezul survine, în mod normal, după acel moment decisiv, el nu este întotdeauna considerat și absolut necesar în vederea mântuirii. E cazul celor care decedează în intervalul dintre convertire și actul baptismal. Prin urmare, experienţa respectivă este învestită cu o însemnătate covârșitoare, fiind socotită uneori suficientă în sine pentru a introduce un păgân în Biserică și pentru a-i garanta mântuirea sufletului.

Firește că există și o justificare dogmatică a acestei experiențe, însă dogma nu o poate nici garanta, nici infirma, ci doar explica. Putem afla multe despre necesitatea convertirii, despre temeiurile biblice ale importanței ce i se acordă, despre semnificațiile și consecinţele ei. Însă experiența ca atare e una individuală, netransmisibilă, unică.Citește mai mult »