„…din duh de ceartă” sau despre ecumenism

http://www.goodsalt.com/

Când Luther a început Reforma, se știe, n-a vrut să se desprindă de Biserica Catolică. Dimpotrivă, atâta vreme cât i s-a permis, a lucrat în interiorul bisericii, până ce n-a mai fost posibilă buna înțelegere între el și superiorii lui eclesiali.

După acel moment, părintele Reformei s-a dovedit în repetate rânduri foarte bătăios, fiindcă apăra ceea ce el socotea a fi drept și adevărat. Miza era mare: adevărul revelației divine. Luther a încercat să elimine distorsiunile și deviațiile care îndepărtaseră biserica de temelia Scripturii. E drept că ulterior și-a revizuit anumite opinii, însă tezele fundamentale ale poziției sale teologice era dispus să le apere cu orice preț. Dacă nu beneficia de simpatia și protecția lui Frederic cel Înțelept, poate că ajugea și să-și plătească „erezia” cu viața.

Despărțirile religioase din zilele noastre și-au pierdut greutatea mizelor și se produc mult mai fără eforturi. Nu ne place că o biserică are acoperiș înclinat spre stânga, nu-i nimic, facem una cu acoperiș înclinat spre dreapta. Nu e bine că într-o biserică ritmul se bate la tobe, niciun bai, facem o biserică în care se cântă numai cu harpe și flaute. Nu e de râs, știu despre o biserică scindată din pricină că unii admiteau că femeile pot purta și pălării, în vreme ce pentru alții baticul era sacru.

Miza s-a mutat de pe unitatea creștinilor și adevăr – fiindcă, la cum înțeleg eu, acestea două intrau în conflict în cazul lui Luther – spre… gusturile diverselor categorii de public. În cele câteva mii de confesiuni (neo)protestante sigur găsești una care să-ți „placă”. Iar dacă nu găsești, îți faci repede una cu acte în regulă. Îți trebuie doar puțină dârzenie și câțiva adepți.

Această deplasare de accent a fost însoțită și de o schimbare de atitudine. Părerea de rău și frământarea celor care se despărțeau dintr-o biserică a fost înlocuită cu părerea de bine că scăpăm unii de alții. Nu o dată mi-a fost dat să aud: „Dacă nu-i place, să-și facă el altă biserică”.

Privind înapoi spre Reformă, înțeleg angajarea, combativitatea, neclintirea, încrâncenarea. Fiindcă toate aveau în vedere adevărul ce stă la temelia Bisericii și a vieții creștine. Iar în momentul în care Luther era condamnat de dieta din Worms, se vorbește despre erezie! Niciuna dintre cele două tabere nu erau dispuse să facă un pact cu erezia.

Bisericile contemporane nu mai discută în acești termeni. Dimpotrivă, am asistat la mai multe conflicte celebre fără ca vreun moment să fie aduse în discuție valori precum ortodoxie sau adevăr. Or asta mi se pare inacceptabil. Semnalul transmis de capii ajunși în situații conflictuale e deosebit de îngrijorător. (Nu vă gândiți însă la situații recente, ci la ultimii 20 de ani, cel puțin).

Atâta vreme cât x-ulescu îl scoate din schemă pe y-ulescu sau îl contestă și discreditează, iar acest model se perpetuează și între alții, cu ranguri mai mici decât x și y, mi se pare legitim ca x-lescu și y-ulescu să fie suspectați de interese străine bisericii, Scripturii și adevărului.

Cu atât mai mult cu cât toate aceste despărțiri au loc în contextul în care, niciunul dintre ei nu este pedepsit, conform normelor în vigoare, pentru vreo abatere morală sau doctrinară. Deci nu există un temei solid pentru un conflict de amploare. Sau dacă există, e camuflat cu multă grijă. De ce?

Par, din afară privite, zâzanii gratuite, ce vin mai degrabă din „duh de ceartă”. Această presupunere poate fi susținută și de faptul că toți cei din preajma lui x care simpatizează cu y se simt amenințați sau chiar sunt „persecutați” sistematic. Adicătelea, nu e de ajuns că s-a întâmplat un conflict, ci el trebuie generalizat piramidal, de sus în jos, astfel încât să se epureze politic taberele. Nu știu unde se mai poate discuta aici de unitate creștină, de îngăduință, de dragoste frățească și alte lucruri perimate.

Când vine vorba de relații interconfesionale, problema se acutizează alarmant. Tocmai din pricina faptului că anatemele n-au fost niciodată aruncate, însă ele există undeva în moștenirea cultural-confesională specifică. Vechi ranchiuni personale sau de grup sunt gata oricând să răzbată prin vălul declarațiilor de simpatie reciprocă. Așa că, pericolul unei unificări transconfesionale nu prea ne paște, n-avem pricini de îngrijorare.

Din câte știu eu, ecumenismul se referă, cronologic vorbind, în primul rând la cele patru (pentru bisericile tradiționale sunt, de fapt, șapte) concilii/sinoade în care s-a stabilit crezul și alte câteva învățături fundamentale împărtășite de toată creștinătatea.

În acele vremuri s-a luptat cu erezia și s-au sintetizat elementele comune care uneau creștinătatea în ciuda deosebirilor care deja începuseră să se manifeste între est și vest. Mă îndoiesc că s-ar putea argumenta că schisma din secolul XI a fost motivată, în primul rând, de dogmă. Mai degrabă alte interese au generat-o.

Dacă între bisericile locale actuale, de diferite confesiuni ar exista stimă reciprocă, prețuire și colaborare în vederea slujirii sufletești a comunității respective, atunci ai putea suspecta că unitatea creștină e căutată și prețuită. Că nu e o vorbă aruncată-n vânt. Și că această diversitate confesională e acceptată ca un fapt istoric inevitabil, care își are beneficiile sale. Fiecare are ceva de învățat de la ceilalți, pe de o parte, iar pe de altă parte, există posibilitatea ca oamenii să aleagă o formă de închinare mai adecvată felului lor de a fi.

Abia în acest cadru „gusturile” personale n-ar mai fi o pricină dezbinare, ci o opțiune firească, tocmai din cauză că lucrurile esențiale, care unesc creștinătatea în jurul unui scop comun – mântuirea oamenilor și slujirea necondiționată a celor în nevoie – ar prima în raport cu interesele specifice fiecărei confesiuni.

Dar lucrurile nu stau deloc așa. Ci oricine manifestă un dram de bunăvoință spre alte confesiuni este repede catalogat drept ecumenic. Iar această vină e una foarte gravă atât pentru majoritari, cât și pentru minoritari. Cât timp însă ecumenismul se referă la acele învățături fundamentale stabilite cu 15 veacuri în urmă și la canonul Scripturii, cred că e un concept cât se poate de onorabil.

Mai mult decât atât, chiar și colaborarea dintre biserici cu orientări diferite din interiorul aceleiași confesiuni este cvasiimposibilă. Or dacă nici asta nu e anormal, atunci ce mai înseamnă anormal? Din cauza unor figuri influente în anumite cercuri, există mari rețineri în a stabili acțiuni comune la nivel de cartier, oraș, județ. Când unii tocmai propun ceva, ceilalți se reped să se dezică. Și tot așa.

Ca să nu mai vorbim despre rivalitățile dintre organizații care se pare că au ajuns concurente, cu toate că fiecare în dreptul ei vorbește despre aceleași lucruri sfinte între care, la loc de cinste, se află unitatea!

Or cât de grav este denaturat creștinismul dacă pentru unii apartenența la o confesiune creștină este prilej de propagare a segregaționismului religios până la situația bizară ca unul singur să fie deținătorul întregului adevăr, fiindcă Biblia lui îi permite și asta? Când se ajunge aici și creștinismul devine o cursă solitară (faptul că niște adepți interesați țin isonul unui lider influent nu-l absolvă de izolaționismul profesat), împotriva tuturor, el își pierde orice rațiune de a fi.

Oricât de mari ar fi pericolele apostaziei, oricât de mult s-ar vorbi în NT despre erezie și eretici, nicăieri n-am găsit ca recomandare îndepărtarea de biserică, inventarea unor facțiuni parabisericești, separarea într-o organizație „mai pură”, ci se recomandă curățarea bisericii existente.

Care curățare se petrece, nu-i vorbă, dar înseamnă… apariția unui nou grupuscul. Hulit la început, bălăcărit, anatemizat (măcar la nivel de politică eclezială), el reușește să adune niște adepți și se constituie ca, să vezi minune, cult sau confesiune creștină. Iar apoi e acceptat ca atare. Adică, după ce capătă recunoaștere instituțională, poate căpăta și recunoașterea Bisericii? Halal criteriu!

Erezia nu se mai cere demascată? Sau a îmbrățișat și creștinătatea acel relativism călduț, care aduce bani la bugetele organizațiilor, care face pace de dragul politicii și puterii? Iată un nou tip de ecumenism, de care mi-e mult mai frică decât dacă m-aș duce împreună cu preotul ortodox din cartier să dau de mâncare la săraci, să ajut vreun bolnav să meargă la piață ori să mă rog într-o biserică greco-catolică. Ecumenismul finanțelor, al intereselor politice, al puterii ecleziale mi se pare mult mai parșiv.

Eu unul aș prefera să asist la un efort concertat al confesiunilor care se admit reciproc ca fiind creștine împotria ereziilor contemporane. Sau la un efort comun de responsabilizare morală a nației. La câtă corupție are România, la câte avorturi înregistrează anual, la câtă violență e în școli, chiar trebuie să conteze mai mult luptele intestine decât dramele poporului ăstuia? Să fim bine înțeleși, nu mă gândesc la o unificare indistinctă, eclectică și new-age-istă, ci la identificarea responsabilă a unor scopuri comune în care să se investească mai mult decât în interese sectare mărunte.

 

Anunțuri

6 gânduri despre “„…din duh de ceartă” sau despre ecumenism

  1. Am fost surprins sa vad (nici placut, nici neplacut) ca cei care pleaca din biserici, se despart, isi fac altele noi etc, nu poarta cu ei vreo ura sau dispret – cel putin nu il afiseaza. M-am asteptat si eu la asta, dar se pare ca lucrurile sunt inflamate la inceput doar, dupa care se calmeaza si se linistesc. In general asta se intampla dupa ce oamenii isi dau seama ca n-au cum fugi de probleme bisericesti, indiferent de locul unde slujesc. Difera poate natura si culoarea lor. Ce se intampla insa e ca ramane o ruptura ireversibila, despre care nu se mai vorbeste niciodata si care se prefera a nu mai fi pomenita in colectiv.

    Acum, daca ar fi toti existentialisti (cunosc eu pe cineva) problema judecatii cade din start, asa ca unitatea e ceva mai posibila. Sau cel putin asa pare de-aici. Riscul ar fi ca oamenii sa ajunga sa-si admire doar opiniile unii altora si sa nu faca nimic concret impreuna.

    O chestie absolut tulburatoare: studiind ceva mai amanuntit marturisirile de credinta ale denominatiilor protestante, ale ortodoxiei si catolicismului, am dat peste o afirmatie foarte interesanta (imi cer scuze celor pentru care asta se stie din clasa a 5a) – in statutul cultului baptist din Romania: toate bisericile baptiste se considera biserici surori si, in definitiv, ca fiind aceeasi biserica. Acum asta dincolo de metafora preafolosita ca suntem madulare ale aceluiasi trup, baptistul declara ca toate celelalte biserici baptiste ii sunt biserici surori. Cu alte cuvinte, biserica lui si toate celelalte, beau apa din acelasi pahar. Dar uneori, cei mai infocati baptisti, isi permit sa scuipe o biserica, adicatelea conducerea ei, enoriasii si mai apoi, chiar si cladirea! [sic], si isi face el o alta biserica, cum spui tu, cu acoperisul invers. Iar asta, -mi pare mie, miroase a paradox.

    Inca una si promit ca termin: tin sa apreciez profund un pastor care, intr-o predica la care am asistat in scurta re-sedere in tara, a sfatuit oamenii din biserica sa nu se mai dea mari cu biserica la care iau parte si ca, in final, nu pot considera biserica mai buna ca alta.

    • Deci (ca să încep concluziv) luptele alea de care pomenești tu, dacă n-ar fi doar chestii de orgoliu sau de orbire momentană, atunci n-ar trebui să se stingă. Cum ziceam, cu erezia trebuie luptat până la capăt. Dacă asta nu se întâmplă, atunci iarăși avem o problemă.

      Suspendarea judecății n-ar trebui să fie apanajul vreunui curent anume, ci deprindere creștină perpetuă. E vorba aici mai degrabă de o atitudine a inimii, nu neapărat de o chestie exterioară de tipul „nu știu ce să zic”, „nu mă pronunț”, „fiecare cu credința lui”. Asta-i toleranță de doi bani!

      Nu, nu e paradox – faza cu neînțelegerile. E doar consecința factice a unei atitudini segregaționiste îndelung cultivate. Mai e și consecința faptului că nimeni nu crede cu adevărat în „suroșenia” bisericilor. Fiecare, aproape, revendică proprietatea absolută asupra adevărului unic. Vorbesc aici, desigur, de deviațiile patologice. Acestea sunt de obicei ținute în frâu. Ceea ce e bine. Însă atunci când apar, sunt pur și simplu contradicții flagrante a oricăror învățături creștine, nu doar a unui statut temporar. Sunt anomalii, nu paradoxe, și trebuie tratate ca atare.

      Pastorul cu pricina ar trebui să dezvolte ideea. Sau măcar să o prezinți tu mai complet. În principiu sunt și eu de acord, însă tot trebuie să răspundă măcar la întrebarea: de ce sunt eu baptist, penticostal, ortodox și nu altceva?

  2. Interesant.

    Folosind un principiul al fizicii, acţiunii trebuie să îi apară reacţiunea. De forţă egală.

    Separarea BC de BO: acţiunea este egală cu reacţiunea – anateme ulterior la 1000 de ani ridicarea lor.

    Separarea BP de BC: acţiunea este egală cu reacţiunea – excomunicarea şi separarea

    Deoarece nu sunt protestant (sau NP) nu mă pot pronunţa. Însă nu înţeleg de ce nu apare (nu se naşte) şi un vector al unităţii. Pe ramura divizării lucrurile sunt din ce în ce mai accelerate.

    De ce cultele protestante din Est au fost conservatoare principiilor lui Luther/Calvin etc?
    De ce cultele noi protestante, tot din est, acum sunt ultrareformatoare?

    Nu ştiu, dar întrebările nasc răspunsuri. Sau află.

    Altă întrebare:

    De ce toate cultele creştine (BO, BC, BP, BNP) gravitează în jurul Lui Hristos dar nu cad în Hristos? Oare forţa de atracţie este iubirea de Hrisos? Eu zic că da. Şi atunci reacţiunea forţei de iubire să fie ……. (fiecare cultă ar trebui să spună ce nu îi lasă să cadă pe o orbită măcar mai apropiată de Adevăr).

    • De la urmă înspre în față: pentru a putea spune ce anume te îndepărtează de un lucru, trebuie mai întâi să știi. Iar evanghelicii (sau neoprotestanții) nu admit că ei ar putea fi îndepărtați de adevăr. Ei, care citesc Biblia fără Tradiție, ei care se roagă de nu știu câte ori pe zi, ei care merg de 2 ori pe duminică la biserică… ei n-au cum se rătăci. Problema e că ceilalți sunt completamente rătăciți. Care ceilalți? TOȚI!!

      • Probabil dacă am pune mult mai multă iubire de aproape am contrabalansa forţa centripetă ce trage de noi să ne arunce din jurul Lui Hristos.

        La ortodocşii (români) cred că experienţa de comuniune dă de dorit. Mai mult interes şi înţelegere faţă de fratele de lângă tine ar aduce mult. Poate o agapă după Liturghie ar face minuni. Poate venitul la şi de la biserică în comuniune ar fi o experienţă uimitoare. Am pus românii în paranteză pentru că în bisericile din Grecia, Cehia şi Austria m-am simţit ca acasă şi nu pot spune ce le-ar lipsi (dacă tot am lăsat variante de completare)

        • Citesc jurnalul lui Schmeman. Are multe de spus cu privire la ortodoxia național(ist)ă. Oricum, un text deosebit de util. Cred că ar trebui să devină lectură obligatorie în școlile teologice – mai întâi în alea ortodoxe, după aceea în toate celelalte.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s