Insula istericoasă

 

Island of Conflicting Dreams (by mckenziebobby; deviantart.com)

Dacă se adună cu toții (baptiști, penticostali, adventiști etc.), evanghelicii nu reușesc să treacă de 1 milion, ca număr. Adică, reprezintă în jur de 5% din totalul populației României. O „comunitate” nu foarte numeroasă, dar foarte activă. Am pus comunitate în ghilimele, pentru că doar când își amintesc că sunt în fața unei covârșitoare majorități ortodoxe, evanghelicii reușesc cât de cât să facă „front comun”.

În ultima vreme, au cam uitat că reperul lor comun (convenit tacit) este biserica majoritară și au început să se ia de gulerașe. Vechi securi ale războiului au fost dezgropate. Dintr-odată, internetul a început să vuiască a scandal, după cum știm. În topurile wordpress, blogurile evanghelicilor au ocupat poziții fruntașe. Minoritatea părea să capete deodată o pondere nebănuită. Cam la fel ca atunci când a fost votat Wurmbrand.

De data asta însă, cyber-spațiul românesc a asistat nu la o mobiliazare exemplară (care oricum era discutabilă și problematică în cazul votului pentru Mari Români), ci la o dihonie exemplară. Nu știu dacă lumea s-a apucat să scrie pe bloguri de dragul traficului (că sigur faci trafic dacă pui numele sonore într-o postare) sau pentru că pur și simplu e interesată de problema în sine. Nici nu-mi propun să aflu, preferând totuși să cred că poate a doua ipoteză e cea care s-ar putea adeveri în cele din urmă.

Mă folosesc însă de acest puseu pentru a sesiza câteva simptome, care, în condiții normale, sunt mai ușor de tăinuit și chiar de negat. Mă opresc la patru dintre ele: autoamăgirea, ingnoranța, manipularea și gândirea dihotomică. Las în seama altora identificarea cauzelor, pentru că diagnosticele corecte sunt din ce în ce mai greu de pus și de acceptat.

Autoamăgirea

Am fost destul de surprins să constat că oamenii deosebit de preocupați de ceea ce se vede, de „mărturia” pe care o aduc în fața altora, de faptul că cei „din lume” ar putea găsi pricină de poticnire în cuvintele lor, în conflictele lor, în dezvăluirile lor, nu s-au sfiit să se arunce în arenă și să înceapă să-și sfâșie foștii aliați, mentori sau fostele modele. Nu mă refer la un blogăr anume, nici la un pastor, ci la o atitudine.

Problema ivită li s-a părut multora atât de gravă pesemne, încât au uitat chiar și bunele maniere. Furtună de comentarii pe blog, declarații publice, ieșiri din anonimat sau reveniri spectaculoase. Prespun că acești oameni nu își doreau să dobândească notorietate, atunci nu-mi rămâne decât să cred că ei consideră că această chestiune este una vitală. Cum altfel s-ar explica aceste ieșiri și derapaje?

Privită însă într-o perspectivă justă, despărțirea lui x de y, dintr-o țară relativ mică, în care confesiunile asociate lui x și y abia dacă ating un prag electoral, e totuși minoră. Dacă mai adaugi și o dimensiune temporală la acest sistem de coordonate, problema devine numai bine aproape hilară.

Asta nu înseamnă însă că nu îi afectează pe cei implicați (mai mult sau mai puțin direct), că nu poate genera crize și suferințe. Nici că n-ar trebui tratată cu seriozitate. Înseamnă doar că nu merită patima care se investește, nici proporțiile catastrofico-apocaliptice care i se conferă.

E doar o despărțire firească, aș spune, între doi capi dintr-o biserică protestantă. Nici prima și, cu siguranță, nici ultima. Supralicitarea ei, atât în blogosferă, cât și în biserici, ține într-o anumită măsură de iluzia că ceea ce se întâmplă acum și aici în interiorul mișcării evanghelice este deosebit de important.

După părere mea, există mari șanse ca acest eveniment (regretabil într-o anumită măsură, dar și natural) să nu fie nici pe departe cea mai acută problemă a mișcării evanghelice de azi. Am spus cu altă ocazie care mi se par a fi problemele ce ar necesita o atenție imediată. Sunt convins că mai sunt și altele asemenea.

Această disponibilitate de a spăla rufe (murdare de ani întregi) în văzul lumii îmi pare că are de-a face cu autoamăgirea. Cred că nu era cazul ca acest subiect să fie atât de amplu mediatizat.

Aș mai adăuga tot aici și convingerea cu care acționează fiecare dintre liderii prinși în dihonie. Atât de fără ezitări e fiecare, încât n-aș putea să nu mă întreb dacă nu cumva amândoi (sau câți vor fi fost) au dreptate. Și poate că au, dar fiecare e atât de convins de punctul lui de vedere și de unicitatea adevărului său, încât ar trebui ca oricine nu e de acord (fie se află în tabăra adversă, fie vrea să rămână în afara conflictului, pe cât posibil) să-și facă un frumos și onorabil harakiri, căci oricum n-o s-apuce să vadă raiu’. Chiar să nu fie niciun pic de iluzie în aceste atitudini absolutiste și ireconciliabile?

Nu cumva unii dintre cei care ne reprezintă au ajuns să creadă că dețin exclusivitate asupra adevărurilor divine, asupra revelației? Dacă nu cred așa, atunci e bizar că se poartă ca și când asta ar crede. Prin atitudinea lor lasă să se înțeleagă că de ei depinde soarta creștinismului drept-credincios.

În general vorbind, nu cred că fiecare lucrul pe care-l fac evanghelicii e cel mai important de pe lume. Ba chiar aș cuteza să spun că această iluzie perpetuă pe care ne-am deprins să o trăim (cum că noi punem cel mai bun diagnostic, avem cea mai mișto soluție, mirosim cel mai bine tendințele etc.) este un lăstar al vanității congenitale ce ne caracterizează ghetoul.

Ignoranța

O, ce boală veche. O, ce boală dragă. Cu câtă patimă am auzit oameni lăudându-se că nu iau seama la „înțelepciunea lumească”. Că numai Biblia și doar Biblia…

Ei bine, acest simptom a cântărit greu nu doar în propagarea mediatică a conflictului, ci și în debutul lui. Reinventarea continuă a creștinismului o fi interesantă, dar poate da și rateuri (mai ales la 2000 de ani distanță de evenimentele inițiale constitutive). Nu de alta, dar când tot reinventezi nu mai ai timp să vezi ce au inventat de multă vreme alții.

Tot ce ni se propune acum deja a existat. După cum se laudă baptiștii înșiși, mereu a existat o facțiune în biserică ce a propovăduit botezul la maturitate. Dar și penticostalii și-au găsit niște antecesori în istoria Bisericii. Necazul însă e că fiecare preferă să-i vadă doar pe ai lui. Din păcate, această atitudine nu denotă, cum ar putea părea, preocupare pentru istoria creștinismului, ci e doar o metodă abilă de legitimare istorică.

Poate că dacă și capii noștri ar ști mai multă istorie a Bisericii, aceste conflicte nu ar apărea sau, măcar, ar fi tranșate mult mai simplu și mai curat. Deciziile panicarde luate, însoțite de exemplele istorice furnizate ulterior (de către oameni care și-au făcut timp să se documenteze; vezi aici și aici), denotă lacune semnificative la nivelul culturii istorice a liderilor, din nefericire. Oricât s-ar plânge domniile lor de limbuții de pe internet, până la urmă doar cuvintele, deciziile și acțiunile lor îi pot discredita cu adevărat.

Mai mult, dacă e adevărat ce spune pastorul care a trădat mișcarea baptistă, atunci e foarte posibil ca oamenii care poartă în acest moment dialogurile și care iau deciziile să se ignore reciproc de multă vreme. Nu în sensul că se prefac că nu se observă, ci că nici măcar ei între ei nu-și citesc scrierile. Și că, probabil, nu și le prea citeau nici când erau în aceeași tabără.

Dar ignoranța nu stă doar la vârf, ea se lăfăie și la bază. Numeroși participanți la discuții nu au nici măcar o minimă cultură teologică. Unii lovesc cu Biblia în cap pe toată lumea. Căci, e știut, ignoranța e mai mereu fudulă.

Oricum, ignoranța culturală și religioasă a evenghelicilor e un titlu de glorie aproape. Nici măcar propriile rădăcini nu beneficiază de un interes mai mare decât istoria istoria sau literatura universală.

Mulți dintre cei care au acces la amvoane sau prin alte tribune publice vehiculează cu nonșalanță teorii de multă vreme contrazise și depășite sau pur și simplu false. Ca să nu mai vorbim despre faptul că se înhamă să dezbată subiecte pe care nici măcar nu le înțeleg în toată complexitatea și apoi vin cu soluții facile, lipsite de legătură cu realitatea.

Cu cât știe un om mai puțin, cu atât e mai convins de dreptatea lui. Așa că peste ignoranță se altoiește de minune autoamăgirea.

Manipularea

Foarte urât cuvânt. Îți vine să scuipi când îl auzi. Manipulare în biserică? Doamne, ferește! Sau Doamne-ajută?! Mai degrabă așa par să-și fi spus unii dintre conducătorii ostilităților, după care au aruncat în auzul enoriașilor minciuni. La derută. Că doar așa se face în război. N-ați auzit de contrainformații? De intoxicare?

Argumentum ad ignorantiam. Manipularea însă n-ar fi posibilă azi fără ignoranța de ieri. Credulitatea publicului țintă nu se împacă niciodată cu o cunoaștere temeinică a subiectului în discuție. Așa se face că majoritățile, alea care nu au acces la internet, dar votează, nu știu foarte multe amănunte, ci doar ce li se servește. Ulterior mai află, dar până atunci deja și-au dat votul sau au luat decizia.

Dincolo de conflictul în discuție însă, am văzut prea des în blogosfera evanghelică subiecte aruncate la derută. Felul în care era pusă problema făcea uz de ignoranța oamenilor. Sau se alegeau subiecte controversate și erau aruncate sub ochii unor necunoscători cu un scurt comentariu instigator. Justiția pământească pedepsește și instigarea. Însă la noi, instigatorii se pare că au căutare.

Alteori, se practică aruncarea subiectului în derizoriu. Tema e serioasă, discuția ar putea fi consistentă, dar nu știu cum se face că tocmai cel care vine să pună problema pe tapet (și care știe că se bucură de o anumită autoritate) o conturează în așa fel încât totul alunecă în rizibil. Oricine ar încerca să ridice nivelul abordării, ar trebui să suporte oprobriul celor care deja au impus standardul și tonul.

Nu se speculează însă numai ignoranța, ci și umorile. Nu prea am reușit încă să înțeleg cum se face că oameni ce deversează tone întregi de inepții – în registre dintre cele mai vulgare și mai agresive – printre invocații pioase și versete biblice pot fi tratați ca preopinenți respectabili.

E drept că cred în dreptul fiecăruia de a se exprima, însă asta nu înseamnă că orice dejecție verbală poate fi socotită discurs sau trebuie luată în serios, nici că răutatea și veninul pot trece drept sinceritate. Pentru certuri, oamenii mai civilizați foloseau spații private, nu făceau paradă de invective și ignoranță. Chiar și duelurile se desfășurau în prezența câtorva martori, departe de ochii lumii. Unde sunt manierele de altădată?

Manipulările și instigările au funcționat în recentul conflict baptisto-baptist, însă cu urmări încă imposibil de cuantificat. Pe de o parte, au direcționat un val de antipatie virulentă împotriva trădătorului. Pe de alta, au stârnit un val de simpatie pentru victimă. În acest caz însă, trădătorul și victima sunt unul și același, depinde de unde e privit. Fără să fi trecut în tabăra lui, mărturisesc că apreciez calmul și respectul pe care-l arată în recentele sale intervenții scrise.

Nu pot însă să nu mă întreb uneori, văzând în ce hal a fost speculată ignoranța, dacă nu cumva cei care se dedau, fără rețineri, la manipulări nu întrețin intenționat ignoranța celor pe care-i conduc. Dacă nu cumva o cultivă. Sper că nu.

Toate acestea ar funcționa însă mult mai prost în absența celui de-al patrulea simptom serios, pe care-l voi amușina doar în cele ce urmează.

Gândirea dihotomică

În esență, gândirea dihotomică specifică ar putea fi rezumată cam așa. De vreme ce eu cred că adevărul e doar aici (unde mă aflu eu), de vreme ce am ales să fiu de partea adevărului, atunci înseamnă că oricine nu crede ca mine nu aderă la acest adevăr, deci se află în eroare.

Ce-i mai rău însă e că această aserțiune se transformă în judecată. În formularea clișeică specifică ar suna cam așa: toți ceilalți păcătuiesc. Oricât de mult ar fi îndemnați să nu judece, evanghelicii nu reușesc să aplice cu succes acest îndemn decât, în cel mai bun caz, la grupul lor confesional, iar în cel mai rău, la biserica locală sau chiar numai la un grupuscul restrâns în jurul cercului familial.

Foarte rar se poate abține un baptist, penticostal sau adventist să nu aplice grila sa altuia și să-l găsească pe celălalt, firește, în afară. Cel mai acut iese în evidență această meteahnă în situații de criză. Trebuie să vă mai amintesc că baptiștii tocmai și-au amintit cât de eretici sunt penticostalii și invers?

Raționamentul meu e destul de simplu: dacă această judecată dihotomică n-ar rezida permanent în străfundurile sufletului evanghelicului minoritar, n-ar avea de unde să răsară în situații conflictuale. Căci, să ne înțelegem bine. Admit că omul spune multe lucruri regretabile la nervi, însă aici vorbim de lucruri scrise. Și se știe că scrisul e o activitate mult mai ușor de supus controlului rațional, iar răutățile pot fi mai lesne cenzurate. Așadar, mi se pare mai grav să comiți derapaje scrise, fiindcă pot fi premeditate și, aproape cu certitudine, sunt gândite, nu ieșiri spontane în decor.

E înfiorătoare ușurătatea cu care mulți evanghelici trag linia între buni și răi, între sfinți și păcătoși, între mântuiți și nemântuiți, neezitând niciodată să se situeze pe ei înșiși în perimetrul celor aleși. Pe calviniști mai că-i poți înțelege, dar restul…

În orice caz, această gândire rudimentară, lipsită de nuanțe, este permanent alimentată cu subiecte. Căci blogosfera nu duce lipsă de voci foarte sonore, însă multe dintre ele-s lipsite de cumpătare și prudență.

Și aici umorile iau partea leului. Speculându-se predispoziția pentru o analiză simplistă, reducționistă, se ațâță, concomitent, patimi și ranchiuni. Uneori e foarte greu de crezut că furtunile iscate nu au fost premeditate și că nu ascund interese oculte.

Surprinde, însă nu peste măsură, că și victimele acestei dihotomii reducționiste sunt tot… niște dihotomiști. Nici ei nu pot vedea altfel decât în alb și negru. Atâta doar că, fiind luați la țintă, se simt oarecum mai îndreptățiți să se apere. Și pe bună dreptate.

Unii își asezonează rigiditatea mentală cu ură vitriolantă, cu intoleranță, alții, ceva mai ponderați, se împăunează cu bunătatea lor, cu condescendența, cu îngăduința înfumurată și excesiv de conștientă de superioritatea ei.

Așa se face că între evanghelici sunt oricând posibile vânătorile de vrăjitoare. În mic. Concretizate cu epurarea „virusaților”, cum îi numea cineva. Oricând se poate isca un conflict care să decredibilizeze un om, un termen, un rit, un te-miri-ce care să se constituie apoi ca test pentru o întreagă confesiune.

 

 

Pentru niște oameni atât de puțin numeroși, suntem destul de gălăgioși. Isteria evenimentelor ne cuprinde repede. Pătrățica noastră se cutremură de la Cordău la Niculițel. Toată suflarea intră în priză la fiecare spasm mai semnificativ al confesiunii proprii sau al celor apropiate.

Pentru niște oameni atât de sfinți (cum ne pretindem a fi), suntem destul de gureși, destul de agresivi, de vulgari și ranchiunoși. Ba chiar ne cultivăm aceste „virtuți”, găsim tot felul de justificări cucernice pentru mârșăviile de care suntem în stare. Rar ți-e dat să auzi atâtea inepții spuse în numele Bibliei. Măcar alții invocă Tradiția, Sfinții Părinții.

Insulița noastră de aristocrați ai neprihănirii ar trebui să fie mult mai liniștită, mult mai exemplară, pentru ca marea de drept-credincioși din jur să ne privească cu jind (așa cum lăsăm impresia că dorim). Dacă suntem cu adevărat mai buni ca ei, n-ar fi trebuit să nu ne bălăcărim fostul lider la fel cum și-au bălăcărit ei episcopul ce s-a împărtășit cu „papistașii”?

Mă întreb dacă nu cumva și aceste ieșiri furibunde în spațiul virtual sunt tot un simptom în sine. În orice caz, cred că dezmățul din ultimele săptămâni a reușit să producă suficient material ce dovedește că orice trufie de ghetou e, cel puțin de acum înainte, ilicită. Doar măsluind evidențele și dosind probe se mai poate reface imaginea imaculată pe care ne străduiam să o apărăm.

Partea bună e că, nemaiavând de apărat o imagine, evanghelicii s-ar putea apuca, umili, în sfârșit de treburile cu adevărat importante. Totuși, nimic nu ne garantează că așa va fi, căci sponsorii, interesele politice, dependența de sistem, desprinderea de realitate pot furniza oricând surprize neplăcute.

Publicitate