Insula istericoasă

 

Island of Conflicting Dreams (by mckenziebobby; deviantart.com)

Dacă se adună cu toții (baptiști, penticostali, adventiști etc.), evanghelicii nu reușesc să treacă de 1 milion, ca număr. Adică, reprezintă în jur de 5% din totalul populației României. O „comunitate” nu foarte numeroasă, dar foarte activă. Am pus comunitate în ghilimele, pentru că doar când își amintesc că sunt în fața unei covârșitoare majorități ortodoxe, evanghelicii reușesc cât de cât să facă „front comun”.

În ultima vreme, au cam uitat că reperul lor comun (convenit tacit) este biserica majoritară și au început să se ia de gulerașe. Vechi securi ale războiului au fost dezgropate. Dintr-odată, internetul a început să vuiască a scandal, după cum știm. În topurile wordpress, blogurile evanghelicilor au ocupat poziții fruntașe. Minoritatea părea să capete deodată o pondere nebănuită. Cam la fel ca atunci când a fost votat Wurmbrand.

De data asta însă, cyber-spațiul românesc a asistat nu la o mobiliazare exemplară (care oricum era discutabilă și problematică în cazul votului pentru Mari Români), ci la o dihonie exemplară. Nu știu dacă lumea s-a apucat să scrie pe bloguri de dragul traficului (că sigur faci trafic dacă pui numele sonore într-o postare) sau pentru că pur și simplu e interesată de problema în sine. Nici nu-mi propun să aflu, preferând totuși să cred că poate a doua ipoteză e cea care s-ar putea adeveri în cele din urmă.

Mă folosesc însă de acest puseu pentru a sesiza câteva simptome, care, în condiții normale, sunt mai ușor de tăinuit și chiar de negat. Mă opresc la patru dintre ele: autoamăgirea, ingnoranța, manipularea și gândirea dihotomică. Las în seama altora identificarea cauzelor, pentru că diagnosticele corecte sunt din ce în ce mai greu de pus și de acceptat.

Autoamăgirea

Am fost destul de surprins să constat că oamenii deosebit de preocupați de ceea ce se vede, de „mărturia” pe care o aduc în fața altora, de faptul că cei „din lume” ar putea găsi pricină de poticnire în cuvintele lor, în conflictele lor, în dezvăluirile lor, nu s-au sfiit să se arunce în arenă și să înceapă să-și sfâșie foștii aliați, mentori sau fostele modele. Nu mă refer la un blogăr anume, nici la un pastor, ci la o atitudine.

Problema ivită li s-a părut multora atât de gravă pesemne, încât au uitat chiar și bunele maniere. Furtună de comentarii pe blog, declarații publice, ieșiri din anonimat sau reveniri spectaculoase. Prespun că acești oameni nu își doreau să dobândească notorietate, atunci nu-mi rămâne decât să cred că ei consideră că această chestiune este una vitală. Cum altfel s-ar explica aceste ieșiri și derapaje?

Privită însă într-o perspectivă justă, despărțirea lui x de y, dintr-o țară relativ mică, în care confesiunile asociate lui x și y abia dacă ating un prag electoral, e totuși minoră. Dacă mai adaugi și o dimensiune temporală la acest sistem de coordonate, problema devine numai bine aproape hilară.

Asta nu înseamnă însă că nu îi afectează pe cei implicați (mai mult sau mai puțin direct), că nu poate genera crize și suferințe. Nici că n-ar trebui tratată cu seriozitate. Înseamnă doar că nu merită patima care se investește, nici proporțiile catastrofico-apocaliptice care i se conferă.

E doar o despărțire firească, aș spune, între doi capi dintr-o biserică protestantă. Nici prima și, cu siguranță, nici ultima. Supralicitarea ei, atât în blogosferă, cât și în biserici, ține într-o anumită măsură de iluzia că ceea ce se întâmplă acum și aici în interiorul mișcării evanghelice este deosebit de important.

După părere mea, există mari șanse ca acest eveniment (regretabil într-o anumită măsură, dar și natural) să nu fie nici pe departe cea mai acută problemă a mișcării evanghelice de azi. Am spus cu altă ocazie care mi se par a fi problemele ce ar necesita o atenție imediată. Sunt convins că mai sunt și altele asemenea.

Această disponibilitate de a spăla rufe (murdare de ani întregi) în văzul lumii îmi pare că are de-a face cu autoamăgirea. Cred că nu era cazul ca acest subiect să fie atât de amplu mediatizat.

Aș mai adăuga tot aici și convingerea cu care acționează fiecare dintre liderii prinși în dihonie. Atât de fără ezitări e fiecare, încât n-aș putea să nu mă întreb dacă nu cumva amândoi (sau câți vor fi fost) au dreptate. Și poate că au, dar fiecare e atât de convins de punctul lui de vedere și de unicitatea adevărului său, încât ar trebui ca oricine nu e de acord (fie se află în tabăra adversă, fie vrea să rămână în afara conflictului, pe cât posibil) să-și facă un frumos și onorabil harakiri, căci oricum n-o s-apuce să vadă raiu’. Chiar să nu fie niciun pic de iluzie în aceste atitudini absolutiste și ireconciliabile?

Nu cumva unii dintre cei care ne reprezintă au ajuns să creadă că dețin exclusivitate asupra adevărurilor divine, asupra revelației? Dacă nu cred așa, atunci e bizar că se poartă ca și când asta ar crede. Prin atitudinea lor lasă să se înțeleagă că de ei depinde soarta creștinismului drept-credincios.

În general vorbind, nu cred că fiecare lucrul pe care-l fac evanghelicii e cel mai important de pe lume. Ba chiar aș cuteza să spun că această iluzie perpetuă pe care ne-am deprins să o trăim (cum că noi punem cel mai bun diagnostic, avem cea mai mișto soluție, mirosim cel mai bine tendințele etc.) este un lăstar al vanității congenitale ce ne caracterizează ghetoul.

Ignoranța

O, ce boală veche. O, ce boală dragă. Cu câtă patimă am auzit oameni lăudându-se că nu iau seama la „înțelepciunea lumească”. Că numai Biblia și doar Biblia…

Ei bine, acest simptom a cântărit greu nu doar în propagarea mediatică a conflictului, ci și în debutul lui. Reinventarea continuă a creștinismului o fi interesantă, dar poate da și rateuri (mai ales la 2000 de ani distanță de evenimentele inițiale constitutive). Nu de alta, dar când tot reinventezi nu mai ai timp să vezi ce au inventat de multă vreme alții.

Tot ce ni se propune acum deja a existat. După cum se laudă baptiștii înșiși, mereu a existat o facțiune în biserică ce a propovăduit botezul la maturitate. Dar și penticostalii și-au găsit niște antecesori în istoria Bisericii. Necazul însă e că fiecare preferă să-i vadă doar pe ai lui. Din păcate, această atitudine nu denotă, cum ar putea părea, preocupare pentru istoria creștinismului, ci e doar o metodă abilă de legitimare istorică.

Poate că dacă și capii noștri ar ști mai multă istorie a Bisericii, aceste conflicte nu ar apărea sau, măcar, ar fi tranșate mult mai simplu și mai curat. Deciziile panicarde luate, însoțite de exemplele istorice furnizate ulterior (de către oameni care și-au făcut timp să se documenteze; vezi aici și aici), denotă lacune semnificative la nivelul culturii istorice a liderilor, din nefericire. Oricât s-ar plânge domniile lor de limbuții de pe internet, până la urmă doar cuvintele, deciziile și acțiunile lor îi pot discredita cu adevărat.

Mai mult, dacă e adevărat ce spune pastorul care a trădat mișcarea baptistă, atunci e foarte posibil ca oamenii care poartă în acest moment dialogurile și care iau deciziile să se ignore reciproc de multă vreme. Nu în sensul că se prefac că nu se observă, ci că nici măcar ei între ei nu-și citesc scrierile. Și că, probabil, nu și le prea citeau nici când erau în aceeași tabără.

Dar ignoranța nu stă doar la vârf, ea se lăfăie și la bază. Numeroși participanți la discuții nu au nici măcar o minimă cultură teologică. Unii lovesc cu Biblia în cap pe toată lumea. Căci, e știut, ignoranța e mai mereu fudulă.

Oricum, ignoranța culturală și religioasă a evenghelicilor e un titlu de glorie aproape. Nici măcar propriile rădăcini nu beneficiază de un interes mai mare decât istoria istoria sau literatura universală.

Mulți dintre cei care au acces la amvoane sau prin alte tribune publice vehiculează cu nonșalanță teorii de multă vreme contrazise și depășite sau pur și simplu false. Ca să nu mai vorbim despre faptul că se înhamă să dezbată subiecte pe care nici măcar nu le înțeleg în toată complexitatea și apoi vin cu soluții facile, lipsite de legătură cu realitatea.

Cu cât știe un om mai puțin, cu atât e mai convins de dreptatea lui. Așa că peste ignoranță se altoiește de minune autoamăgirea.

Manipularea

Foarte urât cuvânt. Îți vine să scuipi când îl auzi. Manipulare în biserică? Doamne, ferește! Sau Doamne-ajută?! Mai degrabă așa par să-și fi spus unii dintre conducătorii ostilităților, după care au aruncat în auzul enoriașilor minciuni. La derută. Că doar așa se face în război. N-ați auzit de contrainformații? De intoxicare?

Argumentum ad ignorantiam. Manipularea însă n-ar fi posibilă azi fără ignoranța de ieri. Credulitatea publicului țintă nu se împacă niciodată cu o cunoaștere temeinică a subiectului în discuție. Așa se face că majoritățile, alea care nu au acces la internet, dar votează, nu știu foarte multe amănunte, ci doar ce li se servește. Ulterior mai află, dar până atunci deja și-au dat votul sau au luat decizia.

Dincolo de conflictul în discuție însă, am văzut prea des în blogosfera evanghelică subiecte aruncate la derută. Felul în care era pusă problema făcea uz de ignoranța oamenilor. Sau se alegeau subiecte controversate și erau aruncate sub ochii unor necunoscători cu un scurt comentariu instigator. Justiția pământească pedepsește și instigarea. Însă la noi, instigatorii se pare că au căutare.

Alteori, se practică aruncarea subiectului în derizoriu. Tema e serioasă, discuția ar putea fi consistentă, dar nu știu cum se face că tocmai cel care vine să pună problema pe tapet (și care știe că se bucură de o anumită autoritate) o conturează în așa fel încât totul alunecă în rizibil. Oricine ar încerca să ridice nivelul abordării, ar trebui să suporte oprobriul celor care deja au impus standardul și tonul.

Nu se speculează însă numai ignoranța, ci și umorile. Nu prea am reușit încă să înțeleg cum se face că oameni ce deversează tone întregi de inepții – în registre dintre cele mai vulgare și mai agresive – printre invocații pioase și versete biblice pot fi tratați ca preopinenți respectabili.

E drept că cred în dreptul fiecăruia de a se exprima, însă asta nu înseamnă că orice dejecție verbală poate fi socotită discurs sau trebuie luată în serios, nici că răutatea și veninul pot trece drept sinceritate. Pentru certuri, oamenii mai civilizați foloseau spații private, nu făceau paradă de invective și ignoranță. Chiar și duelurile se desfășurau în prezența câtorva martori, departe de ochii lumii. Unde sunt manierele de altădată?

Manipulările și instigările au funcționat în recentul conflict baptisto-baptist, însă cu urmări încă imposibil de cuantificat. Pe de o parte, au direcționat un val de antipatie virulentă împotriva trădătorului. Pe de alta, au stârnit un val de simpatie pentru victimă. În acest caz însă, trădătorul și victima sunt unul și același, depinde de unde e privit. Fără să fi trecut în tabăra lui, mărturisesc că apreciez calmul și respectul pe care-l arată în recentele sale intervenții scrise.

Nu pot însă să nu mă întreb uneori, văzând în ce hal a fost speculată ignoranța, dacă nu cumva cei care se dedau, fără rețineri, la manipulări nu întrețin intenționat ignoranța celor pe care-i conduc. Dacă nu cumva o cultivă. Sper că nu.

Toate acestea ar funcționa însă mult mai prost în absența celui de-al patrulea simptom serios, pe care-l voi amușina doar în cele ce urmează.

Gândirea dihotomică

În esență, gândirea dihotomică specifică ar putea fi rezumată cam așa. De vreme ce eu cred că adevărul e doar aici (unde mă aflu eu), de vreme ce am ales să fiu de partea adevărului, atunci înseamnă că oricine nu crede ca mine nu aderă la acest adevăr, deci se află în eroare.

Ce-i mai rău însă e că această aserțiune se transformă în judecată. În formularea clișeică specifică ar suna cam așa: toți ceilalți păcătuiesc. Oricât de mult ar fi îndemnați să nu judece, evanghelicii nu reușesc să aplice cu succes acest îndemn decât, în cel mai bun caz, la grupul lor confesional, iar în cel mai rău, la biserica locală sau chiar numai la un grupuscul restrâns în jurul cercului familial.

Foarte rar se poate abține un baptist, penticostal sau adventist să nu aplice grila sa altuia și să-l găsească pe celălalt, firește, în afară. Cel mai acut iese în evidență această meteahnă în situații de criză. Trebuie să vă mai amintesc că baptiștii tocmai și-au amintit cât de eretici sunt penticostalii și invers?

Raționamentul meu e destul de simplu: dacă această judecată dihotomică n-ar rezida permanent în străfundurile sufletului evanghelicului minoritar, n-ar avea de unde să răsară în situații conflictuale. Căci, să ne înțelegem bine. Admit că omul spune multe lucruri regretabile la nervi, însă aici vorbim de lucruri scrise. Și se știe că scrisul e o activitate mult mai ușor de supus controlului rațional, iar răutățile pot fi mai lesne cenzurate. Așadar, mi se pare mai grav să comiți derapaje scrise, fiindcă pot fi premeditate și, aproape cu certitudine, sunt gândite, nu ieșiri spontane în decor.

E înfiorătoare ușurătatea cu care mulți evanghelici trag linia între buni și răi, între sfinți și păcătoși, între mântuiți și nemântuiți, neezitând niciodată să se situeze pe ei înșiși în perimetrul celor aleși. Pe calviniști mai că-i poți înțelege, dar restul…

În orice caz, această gândire rudimentară, lipsită de nuanțe, este permanent alimentată cu subiecte. Căci blogosfera nu duce lipsă de voci foarte sonore, însă multe dintre ele-s lipsite de cumpătare și prudență.

Și aici umorile iau partea leului. Speculându-se predispoziția pentru o analiză simplistă, reducționistă, se ațâță, concomitent, patimi și ranchiuni. Uneori e foarte greu de crezut că furtunile iscate nu au fost premeditate și că nu ascund interese oculte.

Surprinde, însă nu peste măsură, că și victimele acestei dihotomii reducționiste sunt tot… niște dihotomiști. Nici ei nu pot vedea altfel decât în alb și negru. Atâta doar că, fiind luați la țintă, se simt oarecum mai îndreptățiți să se apere. Și pe bună dreptate.

Unii își asezonează rigiditatea mentală cu ură vitriolantă, cu intoleranță, alții, ceva mai ponderați, se împăunează cu bunătatea lor, cu condescendența, cu îngăduința înfumurată și excesiv de conștientă de superioritatea ei.

Așa se face că între evanghelici sunt oricând posibile vânătorile de vrăjitoare. În mic. Concretizate cu epurarea „virusaților”, cum îi numea cineva. Oricând se poate isca un conflict care să decredibilizeze un om, un termen, un rit, un te-miri-ce care să se constituie apoi ca test pentru o întreagă confesiune.

 

 

Pentru niște oameni atât de puțin numeroși, suntem destul de gălăgioși. Isteria evenimentelor ne cuprinde repede. Pătrățica noastră se cutremură de la Cordău la Niculițel. Toată suflarea intră în priză la fiecare spasm mai semnificativ al confesiunii proprii sau al celor apropiate.

Pentru niște oameni atât de sfinți (cum ne pretindem a fi), suntem destul de gureși, destul de agresivi, de vulgari și ranchiunoși. Ba chiar ne cultivăm aceste „virtuți”, găsim tot felul de justificări cucernice pentru mârșăviile de care suntem în stare. Rar ți-e dat să auzi atâtea inepții spuse în numele Bibliei. Măcar alții invocă Tradiția, Sfinții Părinții.

Insulița noastră de aristocrați ai neprihănirii ar trebui să fie mult mai liniștită, mult mai exemplară, pentru ca marea de drept-credincioși din jur să ne privească cu jind (așa cum lăsăm impresia că dorim). Dacă suntem cu adevărat mai buni ca ei, n-ar fi trebuit să nu ne bălăcărim fostul lider la fel cum și-au bălăcărit ei episcopul ce s-a împărtășit cu „papistașii”?

Mă întreb dacă nu cumva și aceste ieșiri furibunde în spațiul virtual sunt tot un simptom în sine. În orice caz, cred că dezmățul din ultimele săptămâni a reușit să producă suficient material ce dovedește că orice trufie de ghetou e, cel puțin de acum înainte, ilicită. Doar măsluind evidențele și dosind probe se mai poate reface imaginea imaculată pe care ne străduiam să o apărăm.

Partea bună e că, nemaiavând de apărat o imagine, evanghelicii s-ar putea apuca, umili, în sfârșit de treburile cu adevărat importante. Totuși, nimic nu ne garantează că așa va fi, căci sponsorii, interesele politice, dependența de sistem, desprinderea de realitate pot furniza oricând surprize neplăcute.

Anunțuri

32 de gânduri despre “Insula istericoasă

  1. Raman dar aceste patru. Dar cea mai mare din ele e ignoranta. Ca manipulare nu s-ar putea face daca omul s-ar interesa personal de problema, si gandirea dihotomica – desi e buna ea in multe cazuri si, cum spui tu, poate sa nu fie asociata cu judecata – se mai slefuieste si ea daca omul se mai informeaza. Personal, eu cred ca aici greseste toata lumea. Daca-i rost de scandal, unde sa se certe omul? In biserica? Asa ceva nu se cuvine, asa ca da-i si mana pe internet. Mai exact pe bloguri pocaiesti.

    Nu exista cearta intre doi, atata timp cat unul din ei n-are chef de asa ceva. Poate mi se pare mie doar, dar eu cred ca in straturile ceva mai ridicate decat astea de-aci, ale noastre, apele sunt mult mai linistite decat par. Le tulburam noi d-aici de jos cu zvonuri, interpretari si informatii pe jumatate.

    In definitiv, cred ca ignoranta ramane cea mai mare, dar in sensul bun – trebuie sa coloram diferit cuvantul. In momentul asta, in adevaratul spirit protestant, tre sa acordam libertatea aia de care tot predicam. Libertatea religioasa; libertatea de a interpreta Biblia; libertatea de a te exprima cum vrei (in cadrul bisericii!). Ca doar asta e „plot twist-ul”. Ar trebui, pentru doua saptamani, sa nu ne intereseze ce face asta de langa mine. Sa avem cu totii timp sa ne gandim la fiecare, sa analizam situatia din stanga si din dreapta, deasupra si de sub noi. Sa nu discutam nimic. Sa nu mai povestim. Nici macar cei are isi impartasesc parerile intru totul.

    Nu cred ca trebuie sa ne uitam la „altii” (nu merg italicele) ca sa functionam. Ideea nu e rea. Dar cred ca am inteles gresit ce vrem sa fim.

    • The Sun,

      Vezi că lui Homileticus nu i se pare că așa ar sta lucrurile. Cred că-i bine să ținem seama și de cei „contra”. Ca nu cumva să greșim sau să deformăm caracterizarea „insulei” noastre. Din insula sa, Homileticus mă avertizează, și poate pe bună dreptate, că dacă tăceam filosof rămâneam. Deci, cer să fiu servit cu prudență.

      • Trebuie sa tinem seama Mai Ales de parerile contrare. Poate sunt prea departe (topologic) de conflict, dar seismul bloghist se simte puternic. Ce e interesant e ca pe bloguri apar cam aceeasi oameni, daca plutesti prin blogosfera indeajuns de mult, ajungi sa-i cunosti.

        • Nu sunt greu de reperat „vedetele” blogosferei. Și, da, ele sunt destul de reprezentative. Tocmai prin faptul că sunt vizitate intens. Dar e bine de urmărit cine roiește în jurul lor și cum se esprimează.

          În fine, rămân la părerea că toată povestea a fost peste măsură de umflată în raport cu faptele și mai ale cu soluțiile date.

      • E o discriminare pe sexe aici, fiindcă femeile nu pot fi vânătoare, numai vânători. Însă, ce să vezi?, pot fi păzitoare! 😛

        Cred că mergea în titlu și isterioasă… Fără c…

        • Da, știu că la discriminarea pe sexe te refereai, dar eu ziceam s-o luăm în seamă și pe cea pe „opțiuni religioase”. Azi minoritățile religioase (mai puțin a’ creștină) sunt protejate. Auzi, am primit o sugestie. Nu „păzitori” sau „păzitoare”, ci „străjeri” 😀

          PS: Aveam liber din partea limbei române să zic isterioasă?

        • Eu zic că, dacă aveți o problemă cu ăla mic care strigă cel mai tare, ați putea să vă mai uitați la niște desene animate, cum îmi spunea cineva la telefon deunăzi. Ăla micu acoperă vocile multor mari…
          Ca să nu mai zic că ar fi bine să recitiți povestea cu David și Goliat, dacă tot nu ne-am lămurit cum e cu mărunții și uriașii.
          De pigmei și de străjeri, mă abțin.
          Dar un poet nu poate pune întrebarea din PS! Hai, măi, isteri(c)a-i bisericoasă sau misterioasă?

  2. Teofil,
    Cred ca te-ai grabit. Daca lasai lucrurile asa, noi cei care nu prea gandim si pe care tu te grabesti sa ne avertizezi, sa ne inveti, puteam sa fim chiar mai creativi: ne-am fi putut gandi la teme mai interesante decat, ignoranta, „dihonia”(vezi ca aici ai plagiat), manipulare, etc..etc.

    Ce spui tu sunt simple speculatii izvorate. Eu cred ca epatezi vorba lui Plesu…

    In alta ordine de idei, scrii bine, insa trebuie sa fii mai incet la vb ptr. ca altfel tinzi sa devii previzibil.
    Succesuri(acum si eu am plagiat)!
    ,

    • Se poate. Deși n-am avut în plan să insult inteligența nimănui. Nici perspicacitatea. Or fi și lucruri mai interesante, nu zic ba. Momentan, atâta am putut. Cu timpul, s-ar putea să fiu mai ager sau nu. Nu știu.

      De câte ori scriu mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine să tac. Voturile „pro” sau „contra” nu reușesc să tranșeze definitiv o frământare pe care trebuie să mi-o rezolv de fiecare dată pe cont propriu. Astfel că de fiecare dată când postez un text mi-e clar că există riscul să greșesc.
      Strict în cazul de față, mă alin cu gândul că doar propun și argumentez așa cum mă pricep. Având doar un blog, între mii de bloguri, nu mă consider o autoritate. Încerc să înțeleg și eu ce trăiesc. Poate că de data asta m-am pripit și am înțeles eronat, poate că am rămas la simple speculații.
      Mi-ar fi fost însă mai de folos niște observații la obiect, decât niște calificative. Bune și astea… în lipsă de altceva. Le-oi procesa, dar nu promit să fac publice rezultatele.

  3. Teofil, eu cred ca ai facut bine ca ai scris. Ma chinui si eu de o vreme sa pun pe web citeva ‘confuzii’ izvorite din acest caz si tot ezit, sau n-am vreme.
    Cred ca reflectarea si analizele sunt necesara dupa asemenea crize, altfel riscam sa repetam, la infinit, aceleasi greseli.
    Eu cred ca exista si alte cauze ale acestei patologii, in afara de cele patru enumerate de tine. Pe una ai numit-o si tu, fara s-o pui in lista: interesele (inclusiv cele economice). Ma intreb daca nu cumva aceasta primeaza intre toate, in aceasta epoca a economicului.

    • Insist să atrag atenția asupra faptului că eu le socot mai degrabă simptome ale sistemului decât cauze. Cred că în spatele ignoranței există o cauză ce trebuie căutată undeva în istoria mai veche a grupărilor evanghelice. E ciudat oarecum că baptișii au fost printre pionierii literaturii engleze. Însă acum…
      Cred că la rădăcina tuturor acestor manifestări deviante și uneori patologice stau cauzele care ar putea genera un diagonostic corect (oricât de dureros).

      De influența economicului nu mă leg că nu prea îi cunosc decât în mică măsură avatarurile.

      Însă cred că trebuie făcute analize. Nu știu cât de pertinentă e a mea, dar, cum îi ziceam lui Homileticus, încerc să înțeleg.

  4. Ştii cum e… în lipsă de păreri susţinătoare mai grele (şi cred că rare şanse vor mai fi acelea de acum încolo), îs bune şi alea fără gândire. nu-mi pot da seama ce anume poate compensa, dar se pare că reuşeşte să compenseze ceva…

    • Mărturisesc că n-aș vrea să mă aflu vorbind în lipsă de altcineva, mai priceput și mai competent. Nici nu vreau să fiu „suplinitor”. Cred că rolurile ar fi trebuit mai bine repartizate și asumate. 😀 Mă consider, deocamdată, un blogăr care încearcă să înțeleagă. Exact așa cum am spus.

  5. Cineva spunea ca sub un stejar falnic nu creste nimic. Acel ‘x’ devenise un element natural de mare amploare, dar iata ca si ‘y’ are nevoie de aer si lumina, si atunci?
    Daca prin absurd cei doi dogmaticieni ar calatori si naufragia, doar ei doi, pe o insula, oare ce s-ar intimpla? Se vor ignora, vor manipula timpul si vremea, isi vor delimita foarte clar teritoriile, se vor ignora, vor incheia, in cele din urma, armistitiu?
    Nu credeam ca vom ajunge sa nu ne mai putem privi in ochi decit prin intermediul blogurilor. O privire mai crucisa…

    • Poate că, prin absurd, cei doi dogmaticieni sunt naufragiați pe un soi de insulă și asta e ceea ce pot produce ei. Scuzați aciditatea. Era totuși o poantă.
      Ce cred că s-ar schimba pe insula propusa de dvs. e că ar dispărea orice alte interese colaterale care-i condiționează (voit sau nu) în prezent.

  6. Bine ai facut ca ai scris si bine ai scris.

    Ceea ce m-a deranjat si pe mine a fost lipsa de eleganta in dezbateri. Daca lupta s-a dus pentru a ajuta adeptii „tradatorului” sa nu il urmeze, oricum nucleul dur al acestuia din urma il urma in ciuda tuturor clarificarilor si atentionarilor. Insa duritatea discursului i-a facut si ne nehotariti sa se uite mai cu luare aminte la tradator pentru ca nu-i asa, de multe ori luam partea victimei.

  7. T,
    Am citit si eu disputele, dar nu m-am simtit manipulat, poate dezamagit. Poate sunt un ignorant, dar cu siguranta ca daca nu ar exista „dihonia” despre care se vb, ob muncii tale ar disparea.

    Nu stiu daca citesti postari de prin alte locuri sa vezi acolo pasiune si „dihonie”.
    Patapievici in, „omul recent”, vb despre o caracteristica de baza care ii caracterizeaza pe protestanti, anume aceea ce a fi „schismatici”. Poate ca in asta consta dinamica miscarii protestante…..
    Vezi ca ptr unii tu esti cu articolul asta ca un medicament: ii decompensezi, adica ii compensezi. Nu, mai bine… ii recompensezi!

    • Dacă aceasta e caracteristica protestanților, mi se pare că au o mare problemă cu un mic pasaj din Scripturi, care-i prin Ioan 17, dar și în epistolele lui Ioan. Deci apare de cel puțin 3 ori. Sper că n-ai dreptate.

      Nu mă interesează ograda altora. Decât în măsura în care mă poate ajuta s-o îngrijesc p-a mea mai cu spor și imaginație.

      Repet, ca să nu pară că mă ascund: cred că simptomele identificate de mine au fost doar mai vizibile acum, însă caracterizeaza de mai multă vreme grupările evanghelice.
      Să spunem că n-am dreptate. Atunci înseamnă că nu există adunări generale la care se votează cum zice păstorul. Înseamnă că și cei cu care am discutat despre asta au avut doar un vis urât. Ce iluzie colectivă totuși…
      Manipularea a fost mult mai eficientă în afara spațiului virtual. Chiar asta și spuneam în text, parcă. Nu?

      Nici ignoranța nu e specifică acestei mișcări. Mereu suntem îndemnați în biserică să mai punem mâna pe o carte înainte să-i luăm de guler pe evoluționiști, ortodocși, atei, eretici de toate felurile. Mereu ni se spune să înțelegem mai întâi exact ce vor ei să spună și abia după aceea să le răspundem. Iar majoritatea blogărilor așa fac!

      Nu știu exact ce efect are textul meu asupra altora. Dar se pare că organismele reacționează diferit. Mă abțin să speculez motivele și să interpretez reacțiile. Nu cred că ne-ar fi de folos niciunuia.

  8. what can I say? Sagetile tale sunt bine ascutite, viteazule, si nimeresc tintele cu o precizie incantatoare.Multumesc ca-mi faci ocazia sa citesc lucruri de calitate. Acuma, ingaduie-mi sa propun ca o cauza necesara, nu si suficienta, a iuresului manifestat prin cele 4 simptome, urmatoarea: dorinta/placerea/datoria chiar a crestinilor de a participa la Marea Arena a Istoriei.
    Istoria mantuirii se desfasoare sub ochii nostri, impletita cu istoria lumii. Sunt tot felul de monstrii nenorociti care cauta sa abata adevarul, sunt multi amagitori afurisiti care cauta sa atraga sufletele de pe calea mantuirii. Daca nu noi, atunci cine? Daca nu acum, atunci cand? Cine se va ridica si va starpi pe cei rai, pe amagitori, pe toti cei care cauta sa impiedice lucrarea Domnului? Cine-i de partea mea (i.e. a adevarului) sa mi se alature. We cannot miss. Domnul e cu nooooooi! Sabia Domnului si a lui X-ulescu. Inainteeee! (urmeaza scene din Sergiu Nicolaescu – „Atunci i-am condamnat pe toti la moarte”).
    Iar noi ca romani, suferim de 2 ori de patima asta de olari ai rotii istoriei.Lutul e in mana Domnului, da, dar olarii…
    Noi ca evanghelici, suferim de 3 ori de patima asta, pentru caci (sic!), minoritari fiind si fiind marginalizati de dealerii cazinoului Istoria, incepem sa jucam zaruri intre noi pe un butoi intors. Si avem impresia ca tot universul palpita cu emotie daca cutare lider evanghelic roman va da 6 si va lua hartiile de zece mii, sau va pierde.
    Apropo, vin meciuri mari de zaruri pe butoi in primavara. Alegerile…Sa te tii!

    • Ema,
      Nu ar fi prea multe de adăugat la ce zici tu.
      Măcar de-ar ieși o oală mișto.
      Sau, ca să mă refer la cealaltă metaforă a ta, știi că unul se pare că la zaruri s-a ales cu „cămașa lui Cristos”. Mai știi?… Aceluia se pare că i-ar fi făcut mult bine în cele din urmă.

  9. A.Dama,

    Eu nici nu aș aduce vorba de mari și mici. Cred că dacă se întâmplă să vorbească măgărița lui Balaam din nou, și dacă din nou spune ceva adevărat, trebuie ascultată. Dacă nu, s-o considerăm doar un desen animat suprarealist 😀

    Isteria poate fi și bisericoasă și misterioasă, cred. După nevoi.

  10. @ Teofil Stanciu
    Trebuie să recunosc faptul că un articol de moderație în mijlocul furtunii dezlănțuite în ultimul timp era de dorit. Deși survolez blogosfera din când în când, acest articol mi-a scăpat până acum (regret!).
    Totuși, vă supun spre analiză un factor pe care, poate și datorită scopului dvs. de a calma ”apele”, se pare că nu i-ați dat o importanță prea mare. Deși suntem o minoritate, asta nu înseamnă că noi ar trebui să ne trăim viața, ideile, opiniile și… chiar conflictele, fixați în proporția procentuală a minorității noastre. Viața se trăiește la maxim dacă ești elefant sau furnică, dacă ești tigru siberian sau mușuroi de termite. Oricât de nesemnificativă ne-ar fi tagma (fie prin mărime, fie prin mulțime), facem și noi tărăboiul nostru 🙂 .
    Fiindcă tărăboiul nostru, deși pare nesemnificativ pentru lumea întreagă, pentru noi e important! Clarifică aspecte legate de identitatea noastră. Și mici și puțini cum suntem, fără o gândire dihotomică ne pierdem rațiunea de a exista. Asta ar fi tragedie!…
    Într-o altă ordine de idei, un alt aspect mai puțin sesizat este că orice dialog (fie el ”istericos”) are un punct de stârnire. Nu poți să ciupești pe vreunul și pe urmă, când țipă, să-l arăți cu degetul. Îl doare și, la durere, omul spune multe.
    În încheiere, în scopul pe care vi l-am înțeles și apreciat, îmi dau seama că poate nu era interesul dvs. să faceți o trecere în revistă amănunțită a ceea ce a simțit și intenționat fiecare și nici nu era cazul. Poate că o perspectivă mai largă de la care să ne vedem ”insula” nu strică din când în când. Asta doar dacă ne întoarcem repede, puțin mai înțelepți și puțin mai echilibrați, la continentul noastru. Altfel, riscăm să rămânem cu capul în nori, dar nu și cu picioarele pe pământ.
    Acestea fiind zise, excelent articol!
    Cu apreciere!

    • Vă mulțumesc de apreciere!

      Da, insula noastră are și ea importanța ei. Tocmai de aceea mă strudiesc s-o înțeleg, altfel aș abandona-o. Vorba unui confrate blogăr (ortodox) pe care-l stimez: ei ne așteaptă cu brațele deschise în sânul bisericii majoritare ;). Nu pot face asta din diverse pricini, nu are rost să le detaliez aici.
      Când spun că „nu pot” nu înseamnă că nu mi se dă voie sau că mă tem. În măsura în care îmi asum această identitate insulară, mă preocup de viața de aici și mă întristează. Ce am vrut să propun e mai degrabă un exercițiu de tip „zoom”: să ne dăm în spate puțin, să vedem că lumea nu piere, să vedem că există și probleme mult mai grave pe lume, iar când ne vom apropia iarăși de ale noastre, nu vom mai fi la fel de isterici. E cam ca atunci când ajungi în spital cu o apendicită și te trezești în salon cu un bolnav de cancer gastric. Durerea ta e mare, că-i a ta, însă ți-o porți mai demn și mai fără văicăreli lângă unul cu un diagnostic cutremurător.

      Știu că se putea încerca și o abordare mai empatică, ca să zic așa, însă la câte răni s-au făcut, mă tem că nu m-aș pricepe să fiu blând și mângâietor. Plus că știu că hățișul durerilor sufletești este unul în care cu ușurință m-aș rătăci. De aceea m-am păstrat pe o linie oarecum analitic-rece.

      Cât despre atragerea traficului, n-am nimic împotriva lui. Am doar împotriva fumigenelor. Mi se pare necinstit să pomenești un nume numai ca să fii agățat de google index, când chiar nu spui nimic. În rest, de acord că dacă n-am vrea trafic, nu am mai scrie pe blog și am închide prăvălia.

  11. O, încă ceva. Ideea cu intenția de a crea trafic pe blog! Păi dacă nu, atunci care este rațiunea fiecăruia dintre noi de a exista (pe blogosferă 🙂 ).
    Mărturisită sau nu, dorința de a fi cât mai relevant este sădită adânc în om și la fel în ”animalul blogosferic”. Altfel nu am avea clasamente și nu ne-am pune ”counter” pe blog 🙂 .
    Așa că nu are rost să deplângem sindromul. El este chiar constructiv, naște valori și calitate. Doar să nu devină o obsesie. Sau, atunci când am câștigat un statut, să nu îl folosim în scopuri meschine. Cu cât autorul unui blog are mai mult succes, cu atât el trebuie să devină mai responsabil!

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s